miercuri, 24 decembrie 2008

COLIND



Tremură Cuvântul în inima Tăceriii...

În copcile rănilor, apele Mângâierii...

Arde flacăra Tainei în zările îngheţate...

E pântecele Luminii această noapte...

Se-aud paşii Vieţii în freamătul ninsorii...

Apoi, glasurile îngerilor ce mînă păstorii...
...................................................................

Ca un cerc desenat
pe pământul înfrigurat
îmi tremură
inima:

iesle pustie

ce-aşteaptă

încă o dată

nesfârşita

Copilărie...


joi, 11 decembrie 2008

CUM SĂ MĂ MÂNTUIESC ? - două răspunsuri



Sfantul Teofan Zavoratul :

Ce graieste cineva unei persoane care intreaba: „Cum imi pot mantui sufletul?”
Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o indoiala.
Atunci ce este credinta?
Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea, Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba glasui.
O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale!
Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din drum?
Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios:
a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. Jura-te cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele tale.
b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune.
c) In aceasta nevointa mai ales sa iti pazesti inima de cugetele si simtirile cele rele – mandria, slava desarta, mania, judecarea celorlalti, ura, invidia, dispretul, deznadejdea, atasamentul fata de lucruri si de oameni, ganduri imprastiate, neliniste, toate placerile simturilor si tot ceea ce desparte mintea si inima de Dumnezeu.
d) Pentru a rezista in nevointa aceasta, hotaraste inainte de toate sa nu te retragi din ceea ce recunosti ca este trebuincios, chiar de ar insemna moartea. Pentru a dobandi aceasta, cand te-ai hotarat sa faci astfel, daruieste-ti viata lui Dumnezeu pentru a nu mai trai de dragul tau, ci doar pentru Dumnezeu.
e) Sustinerea unei vieti dusa astfel este o jertfa smerita a sinelui catre vointa lui Dumnezeu, si a nebizuirii pe sine; arena duhovniceasca in care aceasta viata se savarseste este rabdarea sau sederea neabatuta in randul vietii rascumparate, cu indurarea plina de bucurie a tuturor nevointelor si neplacerilor care sunt legate de aceasta.
f) O temelie pentru rabdare este credinta, sau convingerea ca, nevoindu-te in acest fel pentru Dumnezeu, esti sluga Sa si El este Stapanul tau, Care iti vede stradaniile, se bucura de ele si le pretuieste; nadejdea ca ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteste pururea, este mereu pregatit si asteptandu-te, si se va pogori asupra ta la vreme de trebuinta, ca Dumnezeu nu te va parasi la sfarsitul vietii tale, si pastrandu-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va calauzi prin moarte la vesnica Sa Imparatie; dragostea, care cugeta zi si noapte asupra Domnului iubit, in toate felurile straduindu-se sa faca numai ceea ce este placut Lui, si sa evite tot ceea ce L-ar putea supara cu gandul, cu vorba sau cu fapta.
g) Armele unei astfel de vieti sunt: rugaciunile in biserica si acasa, mai ales rugaciunea mintii, postirea pe masura puterii fiecaruia si a randuielilor Bisericii, trezvia, singuratatea, muncile fizice, marturisirea deasa a pacatelor, Sfanta Impartasanie, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si a scrierilor Sfintilor Parinti, discutii cu oameni tematori de Dumnezeu, cercetarea deasa a parintelui duhovnicesc asupra tuturor intamplarilor vietii launtrice si exterioare. Temelia tuturor acestor nevointe in masura, vreme si loc este intelepciunea, cu povata celor experimentati.
h) Pazeste-te cu teama. Pentru aceasta adu-ti aminte de sfarsit – moartea, judecata, iadul, Imparatia cerurilor. Mai ales, fii cu bagare de seama la tine: pastreaza-ti mintea treaza si inima netulburata.
i) Aseaza-ti ca tel din urma aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc sa arda intru inima ta si, strangandu-ti toate puterile laolalta, sa inceapa a-ti zidi omul launtric si, in cele din urma, sa arda neghina pacatelor si patimilor tale.
Randuieste-ti viata in acest chip si, cu harul lui Dumnezeu, te vei mantui.

+
Avva Filimon :
Un frate pe nume Ioan a venit la avva Filimon si asezandu-se i-a spus: "Ce sa fac sa ma mantuiesc? Deoarece mintea mi se plimba de la una la alta si se indreapta spre toate lucrurile rele". Dupa o pauza, parintele i-a raspuns: "Aceasta e una din patimile din afara si nu te lasa fiindca inca nu ai dobandit o dorire desavarsita a lui Dumnezeu. Caldura acestei dorinte si cunostiinta lui Dumnezeu inca nu au venit la tine". Fratele i-a zis: "Ce ar trebui sa fac, parinte?" Avva Filimon raspunse: "Cugeta in launtrul tau pentru o vreme, adanc in inima ta; caci aceasta iti poate curati mintea de lucrurile acelea". Fratele, neintelegand ceea ce i se spusese, ii zise batranului: "Ce este cugetarea launtrica, parinte?" Batranul raspunse: "Uita-te mereu in inima ta, si cu atentie rosteste in mintea ta cu frica si cutremur: 'Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma'. Caci aceasta e povata pe care fericitul Diadoh a dat-o incepatorilor".Fratele a plecat; si cu ajutorul Domnului si pentru rugaciunile batranului a gasit linistea si o vreme s-a umplut de dulceata cu aceasta cugetare. Dar apoi, dintr-o data, aceasta l-a parasit si nu mai putea sa o savarseasca sau sa se roage cu atentie. Asa ca s-a dus iar la batran si i-a spus ce patise. Iar batranul i-a zis: "Ai avut aceasta inainte-gustare a linistii si a lucrarii launtrice, si ai trait dulceata care vine din ele. Aceasta e ceea ce ar trebui sa faci mereu in inima ta: fie de mananci sau bei, ca esti cu cineva sau in afara chiliei tale, sau pe drumuri, repeta acea rugaciune cu mintea treaza si gandul neabatut; de asemenea, canta, si mediteaza in rugaciune si psalmi. Chiar si cand faci munci trebuincioase, nu lasa mintea ta sa stea ci continua sa cugeti launtric si sa te rogi. Caci astfel poti atinge profunzimile Sfintei Scripturi si puterea ascunsa acolo, dand lucrare neincetata mintii, si astfel implinind porunca apostoleasca "Rugati-va neincetat" (1 Tesaloniceni 5:17). Da mare atentie inimii tale si pazeste-o, ca nu cumva sa intre ganduri rele sau altfel goale si nefolositoare. Fara intrerupere, fie de esti adormit sau treaz, de mananci, bei, sau esti cu cineva, lasa-ti inima si mintea, launtric, intr-o vreme sa cugete la psalmi, intr-alta sa repete rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Si cand canti, asigura-te ca gura nu iti glasuieste un lucru, iar mintea iti cugeta la altul."Iarasi, fratele a zis: "In somn vad multe inchipuiri desarte". Si batranul i-a spus: "Nu fi trandav si neglijent. Inainte sa te duci spre somn, rosteste multe rugaciuni intru inima ta, lupta impotriva gandurilor rele si nu te lasa amagit de cererile diavolului; atunci Dumnezeu te va primi in prezenta Sa. Daca este cu putinta, dormi numai dupa rostirea psalmilor si dupa cugetarea launtrica. Nu te lasa prins nepregatit, lasandu-ti mintea sa accepte ganduri straine; ci intinde-te cugetand cu gandul rugaciunii tale, ca in vremea somnului te va pazi, iar cand te vei destepta va grai cu tine (Pilde 6:22). De asemenea, rosteste sfantul Crez al credintei Ortodoxe inainte sa adormi. Caci dreapta credinta in Dumnezeu este izvorul si paza tuturor binecuvantarilor".

miercuri, 10 decembrie 2008

POMUL USCAT

"Şi a doua zi(...) El a flămânzit.
Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze.(...) Şi vorbind i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce.(...) Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini." ( MARCU 11; 13,14,20)
"Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: (...) nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.(...) Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi ?"( LUCA 23; 27,28,31)
"Iată, securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc."(MATEI 3,10)

Sunt pomul uscat
ascuns în bogatul frunziş ce-i
bucuria dobitoacelor patimi

pântecele şi mintea

mi-au risipit averea inimii
seva iubirii

destul

gânduri şi pofte
destul!

destul...

Curând mâna Ta Doamne va
căuta în mine rod

blestemul şi focul s-au
apropiat ...

Ai milă Iisuse! Tu

Doamne
Care ai făcut roditoare şi
moartea

ai milă
sunt încă o cruce
a Ta


ai milă taie-mi frunzişul
sapă-mi rădăcinile
şi-aşează în inima mea seacă
sămânţa
unei lacrimi de
căinţă
pe care durerile şi setea
cioturilor mele

să o preschimbe
în rod

Ai milă
Iisuse


Tu
Care ai făcut roditoare şi
moartea



ai milă

cu Sânge şi Apă
ai milă
de pomul uscat

marți, 9 decembrie 2008

"VAI MIE, DACĂ NU IUBESC!"- apoftegme ale Maicii Gavrilia


1.Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns sã trãieşti smerenia lui Hristos.
2. Cât despre somn, destul este sã ne pãstrãm trezvia.
3. Sunt oameni care au trezvie pentru unele lucruri, şi sunt oameni care au trezvia în toate.
4. Aceasta e spiritualitatea ortodoxã: nu o cunoaştere pe care o înveţi, ci o cunoaştere pe care o înduri.
5. Sã nu vã doriţi multe lucruri, mai multe decât aveţi şi care sunt îndepãrtate. Mai bine îngrijiţi-vã sã sfinţiţi cele pe care le aveţi.
6. Aceasta este educaţia: sã învãţãm sã-L iubim pe Dumnezeu.
7. Nimic nu este mai ieftin decât banii.
8. Mai bine iadul aici decât în lumea de dincolo.
9. Nu (conteazã) ceea ce spunem, ci cum trãim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.
10. Îmi pun rasa şi nu mai spun nimic decât dacã sunt întrebatã. Rasa vorbeşte.
11. Dacã ai dragoste pentru toatã lumea, întreaga lume e frumoasã.
12. A zis cineva: creştinul este acela care curãţeşte dragostea şi sfinţeşte fapta.
13. Ne dorim libertatea. De ce? Ca sã putem fi robii patimilor noastre.
14. Conferinţa: un loc unde oameni de nimic se adunã şi hotãrãsc cã nu e nimic de fãcut.
15. Scopul este ca, chiar şi atunci cãnd avem "paraziţi" în cap... sã-L avem pe Paraclet (Duhul Sfânt) în inimã.
16. Devenim o întruchipare a Cerului atunci când zicem "Facã-se voia Ta precum în cer, şi pe pãmânt"
17. Omul care nu iubeşte nu observã asta, cum omul nu îşi dã seama cã respirã.
18. Când porţile Raiului sunt deschise, şi porţile de pe pãmânt sunt deschise.
19. Când mintea (nous) nu este risipitã în lucruri lumeşti şi este unitã cu Dumnezeu,chiar şi când spunem "Bunã ziua", cuvintele noastre devin o binecuvântare.
20. Orice respingere şi orice lucru rãu ne distruge lucrarea.
21. Nu trebuie sã fiinţãm înaintea oricãrui chip şi asemãnare a Celuilalt. (We must not exist before every image and likeness of the Other.)
22. La începutul vieţii noastre, avem nevoie de prezenţa altora pe care sã-i iubim sau care sã ne fie prieteni. Pe mãsurã ce înaintãm, cel Unul - Domnul - ne umple cu o asemenea dragoste şi cu o asemenea bucurie, încât nu mai avem nevoie de nimeni (altcineva). Toatã aceastã tânjire a sufletului dupã un altul asemenea lui apare la început pentru cã sufletul nu ştie pe Cine iubeşte, şi de aceea crede cã are nevoie de o anumitã persoanã (omeneascã).
23. De multe ori Dumnezeu nu vrea fapta, ci intenţia. Îi este destul sã vadã cã doreşti sã-I împlineşti poruncile.
24. Iisus Hristos a dat regula de aur: singur şi cu ceilalţi.
25. Când Dumnezeu ne-a fãcut, ne-a dat viaţã şi a suflat Duhul Sãu întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipseşte dragostea, rãmânem doar trup şi astfel suntem cu totul morţi.
26. Creştinul trebuie sã respecte taina existenţei oricui şi a oricãrui lucru.
27. Dacã vrem sã ajungem la lepãdarea de sine, sã iubim, sã iubim şi iar sã iubim, şi astfel sã ne unim întru totul cu Celãlalt, cu fiece "altul". Apoi, te întrebi la sfârşitul zilei: "Vreau ceva?" - "Nu" - "Îmi trebuie ceva?" "-Nu." - "Îmi lipseşte ceva?" - "Nu". Asta e!
28. Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepãdare de sine şi care a înţeles pe de-a-ntregul cã orice se întâmplã este din voia sau cu îngãduinţa lui Dumnezeu.
29. Numai când omul înceteazã sã citeascã orice altceva decât Scriptura poate sã înceapã sã se îmbunãtãţeascã duhovniceşte. Numai atunci, unit cu Domnul prin rugãciune, poate sã audã voia lui Dumnezeu.
30. Sã nu doreşti niciodatã nimic altceva decât voia lui Dumnezeu şi sã primeşti cu dragoste relele care ţi se întâmplã.
31. Sã nu rãspunzi cuiva cu rãul pe care ţi l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.
32. Sã nu zici niciodatã: "De ce mi s-a întâmplat mie asta?" Sau când vezi pe cineva cu cangrenã sau cancer sau orb, sã nu te întrebi "De ce li s-a întâmplat lor asta?" Ci roagã-L pe Dumnezeu sã-ţi dea sã vezi de partea cealaltã a râului (vieţii de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile e fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!
34. Dacã vrem sã fim buni cãlugãri, trebuie sã ne gândim în fiecare clipã la Dumnezeu, înaintea monahismului. Altfel nu vom deveni buni cãlugãri.
36. Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte şi discuţii.
38. Când te-ai gândit sã critici... la judecarea celorlalţi, roagã-L pe Domnul sã te stãpâneascã în acel ceas, ca sã poţi iubi acea persoanã aşa cum Domnul o iubeşte. Apoi Domnul te va ajuta sã vezi în ce stare te afli. Dacã Hristos ar fi de faţã, ai putea critica pe cineva?
42. Ceea ce spunem rãmâne veşnic.
43. Numai când vei avea Dragoste desãvârşitã vei putea sã ajungi la nepãtimire (apatheia).
48. Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreunã-mergãtori.
49. Limbajul lui Dumnezeu este tãcerea.
50. Oricine trãieşte în trecut este ca şi cum ar fi mort. Oricine trãieşte în viitor în imaginaţia lui este naiv, pentru cã viitorul îi aparţine doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se gãseşte doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.
59. Mai bine zi Rugãciunea lui Iisus cu glas tare decât sã n-o zici deloc.
66. Neliniştea şi grija sunt pentru cei care n-au credinţã.
67. Dragostea este mereu pe Cruce.
68. Dragostea nu se gãseşte altundeva decât pe Cruce.
69. O relaţie este dificilã atunci când "Eu" este pus înaintea lui "Tu".
70. Precum Domnul te iubeşte, aşa îl iubeşte şi pe duşmanul tãu.
71. Vrei sã te rogi? Pregãteşte-te sã-I dai rãspuns lui Dumnezeu în tainã.
74. Ar trebui sã facem în aşa fel încât sã trãim în lume ca uleiul şi apa dintr-o candelã, care nu se amestecã şi altfel trãiesc întru şi pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.
75. Toţi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.
80. Numai când suntem liniştiţi, nu trupuri agitate... care se foiesc de colo-colo... prinşi în multe activitãţi... le îngãduim îngerilor sã facã ceva.
81. Fã ceea ce trebuie sã faci, şi Domnul va face ceea ce trebuie sã facã.
93. Ce minunatã este Taina zilei de Mâine!
95. Domnul a zis: "Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru". Destul este ca acea rugã sã fie în acord cu poruncile Domnului, adicã: cu Dragostea.
100. Dacã ai şti cã nu eşti "aici", atunci ai fi "dincolo".
101. Ca sã se întâmple minuni, destul este sã iubim. Nici rugãciunea, nici şiragul de mãtãnii nu are asemenea putere.
102. Experienţa mea mã învaţã cã nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult şi-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotãrît de El.
103. Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândeşte şi El mereu la noi.
105. Suntem de folos doar când nu existãm pentru noi înşine; şi invers.
106. Nu trebuie sã luãm hotãrâri în locul altora. Sã îi lãsãm în seama Îngerilor şi aceştia vor gãsi cea mai bunã soluţie.
107. Sã nu uiţi niciodatã cã eşti al Lui.
108. Ca Simon din Cirene sã fim gata sã alergãm în ajutorul semenilor noştri.
109. Dacã ceri ajutor de la un om ocupat, el te va ajuta, nu omul leneş şi nepãsãtor.
110. Vai mie, dacã nu iubesc!
111. Trei lucruri sunt de trebuinţã: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; şi al treilea: dragostea.
112. Postul de mâncare e aşa uşor când cineva vrea sã slãbeascã! Şi e aşa de greu miercurea şi vinerea, cãnd e cerut de Bisericã!
113. În Bisericã ar trebui sã stãm mereu în acelaşi loc, pentru Îngeri.
114. Dupã Liturghie, ar trebui sã rãmânem cât de mult se poate în Bisericã, pentru Îngeri.
115. Când vorbim şi cineva ne întrerupe, sã nu mai continuãm. Înseamnã cã nu va auzi ceea ce avem de spus. Îngerii fac aşa.
116. Cel care nu vrea sã vadã pe nimeni nu este om.
117. Nicãieri nu suntem "pentru totdeauna".
118. Orice ni se întâmplã este numai vina noastrã.
119. În fiecare dimineaţã, sã semnãm în alb noua paginã care se deschide. Sã-L lãsãm pe Dumnezeu sã scrie pe ea ce vrea.
120. Când ne rugãm, ar trebui sã ne încuiem uşa.
125. De nu vei ajunge în pragul deznãdejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.
136. Linişteşte-te şi cunoaşte... nu existã şcoalã mai mare decât aceastã liniştire a minţii.
137. Singura adevãratã bucurie este negrija (slobozirea de grijile vieţii).
150. Hristos ne-a zis: "Mergând, învãţaţi toate neamurile". Şi noi, care tãcem din gurã, ce facem?
179. Cea mai puternicã rugãciune este rugãciunea Epiclezei din Sfânta Liturghie.
183. Dragostea este o bombã care nimiceşte tot rãul.
192. Zilele trecute o doamnã m-a întrebat cum va fi dupã moarte trecerea prin 'vãmile vãzduhului'. I-am spus: "Le voi zice (dracilor) cã Lumina lui Hristos pe toate le lumineazã. Voi, însã, sunteţi în întuneric, iar eu nu vã vãd!"
194. Cea mai mare parte a rugãciunii mele este acum de mulţãmire. Ce altceva sã cer, dacã am totul?
199. Domnul a pus înţelegerea în cap. Ştii de ce? Ca sã nu ne vedem pe noi înşine. Da! Ca sã-l vedem doar pe celãlalt şi sã-l iubim doar pe celãlalt. Şi ca sã ne vedem pe noi înşine în ochii Celuilalt.
243. Unii vor sã ajungã la Înviere fãrã sã meargã pe drumul Golgotei.
244. Pentru cã n-au putut înfãptui Evanghelia trãind în lume, creştinii au fugit. Aşa au apãrut cei dintâi monahi.
259. Orice om este "trimis".
267. Sufletul nostru este o rãsuflare dumnezeiascã. Trupul nostru este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.
290. Ziua şi noaptea sã-L binecuvântãm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dã!
291. Puţine cuvinte, multã dragoste. Cãtre toţi. Oricine ar fi ei.

joi, 4 decembrie 2008

UN BUN ÎNCEPUT

Da, e limpede
Trebuie sã plec…
Mã trezesc tot mai greu dimineaţa
Am tot mai puţine motive sã mã ridic din pat
Ieri, am cãzut pe stradã
Şi parcã nu se mai termina…
Deschid gura
Şi cuvintele nu vin
Au şi ele tot mai puţine motive sã o facã…

Dacã stau bine sã mã gândesc
La urma urmei toate zilele vieţii mele au fost aşa
Doar ceva mai multã mişcare şi mai multe cuvinte
Dar e limpede
Cã fiecare era o foarte scurtã amânare
A acestei plecãri…

Aşa cã voi merge la uşile tuturor
Sã-mi iau rãmas bun
Şi sã-mi cer iertare
Cã am înţeles
Atât de greu…

Voi începe
Cu uşa
Lui
Dumnezeu…

ROSTUL


" Cine a aflat odată darul, puterea
şi bucuria ce o dă Sf. Cuminecătură,
Jertfa Mântuitorului, aceluia nu-i mai
trebuie nici o predică despre "datoriile"
ce le are faţă de suflet."
Pr. IOSIF TRIFA

CINA


De ce mă priviţi cu uimire, prieteni?

Nu vă supăraţi... Vă rog,
nu vă supăraţi
că stau mut şi nemişcat
la masa voastră...

Dar cum să mă satur
( de-o viaţă încerc! )
bând, mâncând
şi vorbind,
când port în inimă
setea şi foamea
lui
Dumnezeu?

Iertaţi-mă...

Dacă vreţi să mă hrăniţi
şi să mă adăpaţi
daţi-mi
iertarea voastră...

Iertaţi-mă...

ULTIMA POFTĂ, ÎNTÂIA RUGĂCIUNE - poemul unui nebun

Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate...

Am auzit că trece Iisus..
Am strigat după El...
" Ce vrei să-ţi fac?" m-a întrebat
"Sunt orb din naştere...Să văd!"...

Am văzut că trece Iisus...
Şi-am alergat la El...
" Ce vrei să-ţi fac?"
"Să-mi vindeci lepra,
neputinţele
şi sângerarea..."

Prieteniii mei au auzit
că trece Iisus...
L-au chemat pentru mine
"Ce vreţi să-i fac ?"
" Ai milă, Doamne, înviază-l..."
...........................................................

Azi,
îngenunchiat,
m-am aşezat
în calea Lui...
Amândoi,
sfârşiţi...
Cămaşa Lui,
îmbibată cu sudoare
sângerie...
A mea,
pătată de vomă
şi de vin...

"Ce vrei să-ţi fac?"
mi-a spus,
abia suflând,
cu ochiii
în pământ...

" Doamne...Mi-ai dat viaţa...
să văd şi să umblu...Şi, astfel
să cunosc insuportabila,
infernala nedreptate
de a fi
viu...

De-aceea...

Îţi cer înapoi
toate bolile
şi neputinţele
şi... moartea...

Despovărat,
să Te întorci
în Slavă...
Pentru că,
din fiinţa mea,
Tu
eşti tot
ce trebuie
mântuit... "

Atunci,
întâia oară
surâzând,
mi-a şoptit:

" Vino cu Mine!"

marți, 2 decembrie 2008

ORTODOXIE


duminică, 23 noiembrie 2008

Un poem al jertfei Sfintilor inchisorilor cantat de Tudor Gheorghe

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii.

În Lumina Ta, Lumină,
Ochii mei, Preasfinte Tată,
Azi, mai stinşi ca niciodată
Nu zăresc decât o cină.

Dacă ochii nu visează decât zamă
Care golul burţii îl minte...
Nu mă judeca Părinte,
Trupul nu-mi mai ţine seamă.

Dacă înflămânzit mă mână gândul
Doar înspre mâncare,
Bunule, îţi cer iertare...
Sunt un maldăr de ţărână.

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

Nu mă osândi, Stăpâne,
Pentru poftele-mi deşarte,
Că de suflet mă desparte
Trupul care cere pâine.

Cum aş zdrobi cu silă
Glasul cărnii care ţipă,
Însă, Doamne, n-am aripă,
Plămădit sunt din argilă.

Of, cum a distrus în mine
Flămânzenia nebună
Tot ce sufletul adună
Să se apropie de tine...

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de grâu, de poame
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

marți, 18 noiembrie 2008

O R T O D O X I A



" ... o dogmă sau alta
este organic legată
de întreg procesul vieţii duhovniceşti.
E de ajuns să schimbăm
un singur element
al conştiinţei noastre dogmatice
pentru a vedea
numaidecât modificându-se
mediul nostru duhovnicesc
şi
evoluţia noastră interioară.

Şi invers,
cea mai mică deviere de la adevăr
în viaţa noastră interioară
va denatura
perspectiva noastră dogmatică."

ARH. SOFRONIE SAHAROV

vineri, 14 noiembrie 2008

ÎNDRĂZNIŢI SĂ VĂ SMERIŢI ! - fragmentarium din Sf. SILUAN ATHONITUL



Şi iată, acum scriu din milă faţă de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din acestă pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinţei. Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică: Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul".
Şi pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit.

Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

Deşi e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia.

...când prin mândrie ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înşine chinului: jalea, urâtul şi gândurile rele ne sfâşie.

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar acesta nu este decât primul început al smereniei.

Sunt mai multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinovăţeşte pe sine însuşi pentru toate; şi aceasta e smerenie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta este smerenie...(...)
Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi de smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt.

Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubire; atunci în suflet va fi mare pace şi el nu se va ridica deasupra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă...

Tu zici:Viaţa mea e tare amară. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul Însuşi îţi spune: Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: De ce mă chinuiam şi mă întristam atât altădată? Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul:Pacea Mea dau vouă.
Aşa fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

... ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: De ce nu sunt pe primul loc? Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

Preasfântă Maică a Domnului, dobândeşte-ne, Milostivă, un duh smerit!


miercuri, 17 septembrie 2008

DESPRE TAINA POCĂINŢEI




" Dumnezeu nu aşteaptă să treacă timpul pentru pocăinţă.
Ai spus păcatul tău, te-ai îndreptat, ai fost milostivit.
Nu timpul depărtează păcatul,
ci aşezarea sufletească a celui care se pocăieşte
stinge păcatul.
Este cu putinţă să treacă mult timp
şi să nu câştige omul mântuirea,
în timp ce altul,
după o scurtă vreme,
mărturisindu-se nefăţarnic,
să se elibereze de păcat.

Iertarea păcatelor este izvorul mântuirii
şi răsplată a pocăinţei,
căci pocăinţa este bolniţă vindecătoare de păcate,
este dar ceresc,
putere făcătoare de minuni,
har care învinge urmările legii.
De aceea,
nu-l izgoneşte pe desfrânat,
nu-l îndepărtează pe adulter,
nu-şi întoarce faţa de la beţiv,
nu se scârbeşte de idolatru,
nu-l îndepărtează pe grăitorul de rele,
nu-l izgoneşte pe hulitor,
pe cel îngâmfat,
ci pe toţi îi preface,
căci pocăinţa este topitoarea păcatelor.

SF.IOAN GURĂ DE AUR


duminică, 14 septembrie 2008

CALEA


" ...află şi păstreză în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică
şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine
şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii,
mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos,
sub îndrumarea păstorilor legiuiţi,
şi negreşit vei ajunge în Împărăţia cerurilor
şi te vei mântui."


SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL

marți, 9 septembrie 2008

"OSTROVUL", după ce s-a aprins Lumina


Huruitul roabei s-a oprit.


Părintele Anatolie îşi ridică privirea...



Ochii îi lucesc stins. Precum cărbunii uzi
din mineralierul eşuat...

Priveşte departe...
E vremea...

E vremea ca nebunul lui Hristos
să intre
în viaţa mea nebună.

E vremea să murdărească clanţele
de la uşile rătăcirilor
şi îndoielilor mele...

Să mă întrebe
de ce viaţa mea
îl ucide pe Abel...





Să-mi arunce în cale bârna
din ochii mei..

Să se aşeze atât de aproape de mine,
încât plânsul căinţei lui
să curgă
prin gândurile mele...





A venit să mă dezbrace de furia neputincioasă a acestei lumi,
să-mi arunce în gheenă,
dracii
din pantofi...



...şi trupul ghiftuit ca o plapumă moale...
Să-l privim cum se zbate şi se înneacă
în apele despătimirii. Cum redevine
unda lor...

În întunericul inimii mele
mă învaţă să desluşesc,
printre miraje,
INSULA lui DUMNEZEU...

Şi ruga lui
e o luntre;
bătăile inimii sale,
o pereche de vâsle:
metania lacrimilor fierbinţi,
o cale... îngustă ...




Acolo
a coborât cu mine
în adâncul spaimelor mele..

Am ieşit cu feţele murdare
de funinginea celei
mai înalte
mândrii....

...care i s-a zbătut ca o fiară
în braţe
până a reuşit
s-o închidă
în
coşciugul lui...
Apoi,
deodată,
Lumina fiinţei
lui
s-a făcut
orbitoare...

.............................................................................................


Huruitul calculatorului s-a oprit.

Ultima imagine
se descompune în memorie
ca o ninsoare pe Marea Nordului:
cu pleoapele strânse,
cu mâinile adunate pe pieptul osos ca
o insulă stâncoasă,
în cămaşa de dormit
noaptea dintre vieţi,
părintele Anatolie
s-a întors,
prin Cer,
în film...

Plâng,singur, pe un chei al sufletului...

Mi-e dor
de nebunia ce-mi
îmblânzeşte viaţa..

Mi-e dor de călugărul care,
trăgând clopotele,
chema Adevărul
în mine...

Lângă barja plină de păcatele mele,
i-am găsit roaba ...
Iar în
ostrovul inimii,
rezemată de zidul chiliei
mi-a lăsat
lopata lui de fochist:

deşetându-mi păcatele
în cuptorul Crucii,
să încălzesc lumea
cu iubirea lui Hristos...


sfârşit



luni, 8 septembrie 2008

Omul de lângă Zid

"...şi întuneric era deasupra adâncului;(...)
Şi au zis Dumnezeu: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!
Şi s-a făcut lumină." ( Facerea 1, 2-3)

Am văzut, odată, un om.
Lângă un zid.
Care creştea din cuvintele, tăcerile
şi faptele omului...
Am văzut, odată, un om:
în pustiul din mijlocul mulţimii,
stingându-se, fără scăpare,
lângă zidul
din inima lui...
Am văzut, odată, un zid.
Umbra lui
umbla şi vorbea
ca un
om...

" Păcatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu! Iertarea păcatelor se dă nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul, ca un milostiv şi iubitor de oameni, este întotdeauna pregătit să ierte pe cel care se întoarce cu pocăinţă la El. Nevrednic de iertare nu este cel care are păcate multe şi grele, ci cel care nu se pocăieşte! Doar acesta!(...)

Catastiful tuturor păcatelor oamenilor a fost rupt de Hristos prin răstignirea Sa. Obişnuinţa oricărui om cu această lucrare a iubirii dumnezeieşti nemărginite pentru oameni se realizează prin Taina Pocăinţei şi este reală. Cel care, prin intermediul preotului duhovnic, primeşte iertarea de la Dumnezeu, stă nevinovat în faţa dreptăţii Lui.

Credinţa slabă în această Taină şi lipsa încrederii în mila lui Dumnezeu vine de la vrăjmaşul. Fără impulsul lui, păcatele nu se săvârşesc. Prin păcate se înalţă un ZID între noi şi Domnul. Pocăinţa şi mărturisirea dărâmă aceste ziduri, făcând inutile toate luptele diavolului pentru pieirea omului. Şi pentru că vrăjmaşul cunoaşte bine puterea Tainei, se străduieşte fie să ne îndepărteze cu desăvârşire de aceasta, fie să ne inspire necredinţă în eficacitatea ei, necredinţă pe care a semănat-o şi în sufletul nostru. Astfel, ne duce la disperare. Deci, să-i stăm împotrivă! Să-l alungăm pe vrăjmaş împreună cu meşteşugirile lui!
Domnul vrea să ne mântuim toţi, prin urmare şi voi. Acesta a fost scopul iconomiei întrupării Lui, aceasta a fost grija Lui dintotdeauna: să ne atragă la El şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Şi ne atrage şi ne cheamă. Nu există nici un om care să nu primească această chemare." ( Sf.TEOFAN ZĂVORÂTUL)



Am văzut, odată, un om...prăbuşit lângă zidul din inima lui...
Cu pleoapele strânse , plângea, cerându-şi iertare...
Când, ostenit şi resemnat, şi-a deschis ochii... era... LUMINĂ!
Şi, în praful zidului năruit, Numele ei...

duminică, 7 septembrie 2008

Trei metanii lirice la MAICA DOMNULUI


Dulcea mea ninsoare de har
Mãicuţa mântuirii mele!

Curg
tapiţerii de chihlimbar
din
ochii-ţi nãscãtori
de stele!

O, Rãsãrit al inimii rãnite!

Mãicuţa mângâierii line!

E gura ta
nimb şi pecete
ascunselor tãceri divine!

Măicuţa sufletului meu
cu ochii plini de vii opale!

Mai ninge-mi har din Fiul tãu
cu lacrima tãcerii tale!

+

Din sfânta-ţi privire
coboarã un înger
cu aripi de searã
când viaţa mã doare
pustie şi-amarã…

Cu aripa lui de rãcoare
mângîe inima grea…
Şi-atunci
sufletul tresare
şi strigã:

“Fie mie
dupã dragostea
Ta!”

+

În braţele morţii
inima
numãrã anii...

În palmele tale
Preadulce Mãicuţã

Îi bate

Iubirii

metanii...

Cuviosul IUSTIN POPOVICI - Cuvinte de har



" O, ce s-ar mai ruşina omul de sine, dacă ar simţi că fiecare gest al lui şi fiecare gând circulă prin toată materia, o pecetluieşte... Doamne, cât este de măreaţă taina lumilor Tale! Eu şoptesc aici micile mele rugăciuni şi ele răsună până la capătul fără de sfârşit al lumilor Tale, şi se revarsă prin materiile lor".
+
" Fără rugăciune nu mă încumet să dau ochii cu nimeni, cu nimic, cu nici o faţă, cu nici o creatură".
+
" Doamne, trupul meu nu este al meu, până când prin post şi prin rugăciune nu îl fac al Tău; sufletul meu, conştiinţa mea, nu sunt ale mele, până când prin nevoinţe evanghelice nu le fac ale Tale; ochii mei nu sunt ai mei şi urechile mele nu sunt ale mele, până când prin viaţă binecuvântată nu le fac ale Tale".
+
" Dumnezeu este dragoste, şi ce este omul? Şi omul este dragoste... Da, şi omul este dragoste, pentru că este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Omul este reflexie, oglindire a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este sufletul omului: chip al lui Dumnezeu, chip al dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Şi omul este dragoste."
+
" Şi acest loc al nostru are cerul său. Acesta este biserica aceasta sfântă. Pentru că fiecare biserică este o bucată de cer pe pământ. Şi când eşti în biserică, iată, eşti deja în cer. Când pământul te chinuie cu iadul său, aleargă la biserică; intră în ea şi iată, ai intrat în rai. Dacă oamenii te sâcâie cu răutatea lor, fugi la biserică, cazi la Dumnezeu, şi El te va lua sub acoperământul Său cel atotputernic şi bun... Aleargă la biserică, printre îngeri, căci biserica e întotdeauna plină de îngeri, şi îngerii lui Dumnezeu te vor apăra de toţi diavolii acestei lumi..."
+
" Totul se luminează prin rugăciune; toată fiinţa omului, căci rugăciunea coboară şi aduce înăuntru toate celelalte virtuţi, care prin darul lor luminează tot omul. Rugăciunea luminează şi toată lumea împrejurul omului: legătura în rugăciune cu lumea. Despre Dumnezeu se cugetă cel mai bine în rugăciune, şi cel mai adânc şi cel mai desăvârşit."

SCOPUL EVLAVIEI ( nu doar pentru monahi n.n.)





Bătrân de la Muntele Athos

"Intrând în contact cu un monah ce a atins maturitatea duhovnicească, nu simţi nimic supraomenesc în el, nimic care să te uimească, ci mai degrabă ceva profund uman şi umil, ceva ce aduce pace şi un nou curaj. În ciuda ascezei sale, în ciuda separării sale de lume, el nu este în realitate tăiat şi rupt de oameni. Dimpotrivă, el se întoarce la ei, îi îmbrăţişează pe toţi oamenii în suferinţele lor şi devine cu adevărat uman ( subl.n.)
Progresul în viaţa monahală nu se recunoaşte după cantitatea postirilor şi ascezelor trupeşti, ci după gradul în care fiecare monah, în toată asceza lui, a ajuns să devină părtaş al harului Mângâietorului, având astfel pace în el însuşi în aşa fel, încât să fie pace pentru oameni, fraţii săi.
Monahii dintr-un anume schit erau convinşi că prin multele lor postiri şi lungile lor slujbe îi întreceau pe ceilalţi monahi în virtuţi. Un părinte duhovnicesc a spus despre ei aceasta:
" Nu-mi spuneţi cît de mult postesc, câte ceasuri durează rugăciunile lor. Altceva mă interesează. E cineva printre ei, chiar printre cei mai înaintaţi, care poate înţelege umanitatea obosită a zilelor noastre, care îi poate mângâia pe cei ce suferă? E cineva care îi poate elibera pe cei ce au căzut în cursele vrăjmaşului? Dacă există cineva care îi poate da pace fratelui său, care îl poate face în stare să ajungă să iubească viaţa, să se bucure şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, acest lucru va arăta că acest monah e înaintat duhovniceşte."

Arhimandritul VASILIOS - Intrarea în Împărăţie

sâmbătă, 6 septembrie 2008

HRISTOS ESTE PRIETENUL NOSTRU

" Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."

Părintele PORFIRIE ( Bairaktaris) - Ne vorbeşte părintele Porfirie

miercuri, 3 septembrie 2008

Despre MAICA DOMNULUI


"Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicând înţelege, căci iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci! Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci 40 de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi de neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră în duh şi, ca om, este aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire."



Sf. SILUAN ATHONITUL

OCHII IUBIRII

Am vãzut iubirea în ochii mamei
ce-şi leagãnã în cãuşul inimii
pruncul adormit

Am vãzut-o în privirea tatãlui
când îngheţat şi obosit intrã seara în casã
cu ochi mai înstelaţi decât cerul aducând
ofrandele ei

Am vãzut iubirea din ochii mirilor
curgând ca zãpezile raiului
îmbrãcându-i în nuntã
cu trupul ei

Am vãzut iubirea în
ochii soldatului care îşi ţine la piept camaradul ucis:
lacrimile ei căzând
din ochii celui viu
pe obrajii
celui mort


Am vãzut iubirea în ochii copiilor
când aleargã pe câmpiile ei cu iarbă adormitoare
culegându-i florile cu surâsurile lor

Dar ochii iubirii
i-am vãzut
o singurã
datã
într-o
bisericã veche

când
unicul adânc
al tuturor inimilor
odatã cu Împãrãteştile uşi
s-a deschis:


n e m ã r g i n i ţ i

cu Cerul irişilor înstelat

de rãnile

ochilor noştri
deschişi