Acest fragment se potrivește celebrului vagabond anonim jucat de Chaplin în filmele sale, deși face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În "Luminile orașului", un om sărman, umilit și obidit, un vagabond anonim întâlnește un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Îi avem dintr-o dată, față în față, pe bogatul milostiv (vagabondul) și pe cel nemilostiv când e treaz (milionarul excentric). Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgește, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Își dă și cămașa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă și riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos... o trimite într-acolo și apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.
Fata, din câte se pare, în fiecare zi aștepta să-l reîntâlnească pe binefăcătorul ei, pe care nu-l văzuse, ci doar îi cunoștea vocea. Nu se îndrăgostise de darurile lui: îi mărturisește bătrânei că acel om nu este numai un bogat, ci "mult mai mult decât atât". Vagabondul găsește o floricică pe asfalt, asemenea celei cumpărate la prima lor întâlnire, pe care o prețuise atât de mult. Când se întoarce înspre vitrină, o vede pe ea: e o bucurie neașteptată, zâmbește nespus de fericit, ca unul ce nu ar merita o asemenea răsplată. Fata râde inițial de înfățișarea acestui om ciudat, care o privea îndrăgostit. I se face și ei milă de el, și vrea să-i dăruiască o floare proaspătă și un bănuț. Dar el înțelege asta de abia mai târziu... privirea plină de dragoste topește totul în jurul chipului fetei. Apoi, speriat, se rușinează de atâta bunăvoință și dă să plece. Vrea să-i lase toată libertatea și să nu fie recunoscut, își refuză orice recunoștință și dragoste ce i s-ar putea aduce. Dar fata insistă, iese după el în stradă și îl cheamă... îl cheamă cu stăruință și din toată inima, ca pe un copil. "Hai, nu vrei o floricică și un bănuț? Hai vino, nu pleca. Vino aici și ia asta de la mine." Vagabondul se oprește și, convins de hotărârea fetei, copleșit și el de dor, începe din nou să zâmbească și se apropie. Primește floarea și o ține apoi în dreptul inimii, ca pe cel mai prețios lucru al său. "Hai, hai și bănuțul", pare să-i spună ea. El însă nu îndrăznește "Of, tare copil mai ești." Și se apropie de el, îi ia mâna în mâna ei și-i pune bănuțul în palmă, așa cum face mama când îl trimite pe copilaș după pâine. Atingându-se de el, îl recunoaște. Nu-i vine să creadă. Îi pipăie brațul și umărul, hainele jerpelite, își pune degetele în rănile lui... "Tu?" El dă din cap, "Da... Eu sunt", parcă zice. Nu, nu putea fi nicio confuzie... amândoi știau cine este unul și celălalt. "Acum poți să vezi? [Lumea din jur, păsările care cântă, cerul, soarele?] Te-ai vindecat?", întreabă bucuros, dar pentru ea întrebarea sună: "Mă vezi acum? Mă recunoști?" "Da, zice, te văd acum... Numai pe tine te-au căutat ochii mei. și numai la a te vedea pe tine îmi folosesc. Tu ești singura priveliște de care am nevoie." Are ochii în lacrimi și i-a pierit glasul de emoție. Plânge, covârșită de smerenia lui. Îi ia mâna și i-o strânge mai tare la piept, căci în fața ei stă aceeași persoană care-i umple și inima. Și lacrimile curg tot mai mult, cu cât se adâncește vederea ei... Iar el, deși bărbat în toată firea, se bucură și râde ca un copil. Iar zbrobirii inimii fetei, îi răspunde cu un tot mai mare zâmbet... îndrăgostit...
În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)
În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)