NEBUNA

Vreau să mă apropii de adâncul inimii mele

să-mi las fruntea pe temelia ei

ca un pelerin ostenit

pe ultima treaptă

a Scării

dar

sunt într-una zvârlită-napoi

afară

tot mai departe şi mai adânc în noroiul

şi zarva drumului larg...

Mă ridic îmi scutur hainele le şterg le usuc la soare

frec crustele vântur praful

vieţii de zi cu zi:

această poveste a hainelor mele

din care

încerc să fug

şi sunt prinsă

la fiecare bătaie de inimă

ce pleacă mereu

spre Dumnezeu

fără mine...

......................................

De o vreme

nu mai pot să mă mai ridic

stau în noroi şi plâng ascultând

cum inima mea

mă tot strigă

din

Cer...

A VENIT VREMEA...

A venit vremea despre care-am citit…
A venit timpul despre care-am vorbit
cu teamă, suspin ori tremurat cuvânt…
Şi feţele, deodată, de cremene sunt!

A venit vremea să fim ce-am crezut !
A venit timpul să ne smulgem din lut !
Nu mai e "mâine", totu-i "acum şi aici":
e clipa ce şuieră făcându-se bici!

Totul se-opreşte! Vreme-a sosit:
fiecare, vândut, scuipat, pălmuit,
află Scriptura-n tâlcuirea cea vie
scrisă, în carne, de pumni şi de cuie!

A venit ceasul braţelor deschise
în faţa iadului cu uneltele-ncinse…
Vremea pironirii, veşnicia de fiere
ce picură-ncet doar venin şi durere…

Sudorile de sânge… nemărginita rană…
şi inima bând gheena spaimă cu spaimă…
Ne sfarmă minţile agonia totală…
A torturii zilnice nesfârşită spirală
ne spintecă nervii, fir după fir:
ne urlă sufletul în hristic delir…

Şi când se face Lumină

acel strigăt deplin,
străbatem, deodată, Calea prin ură;
deschidem, cu toţii, o singură gură
zdrobită, uscată, arsă de chin:
spre pământul din Pâine
şi cerul din Vin…
……………………………………………………..

A venit ceasul cel mereu amânat…
A sosit adevărul ce-nadins l-am uitat...
Soră de sete! Fraţi de năpastă!
Ni se deschide
Uşa din coastă

nouă… celor
fără căinţă
şi faptă…

ultima milă

ultima dată

ORTODOXIA INIMII

" Pentru ca lucrarea rugăciunii să ducă la acele rezultate despre care vorbesc cu căldură părinţii şi învăţătorii noştri este necesar să le urmăm învăţătura. Prima condiţie - credinţa în Hristos ca Dumnezeu-Mântuitor; a doua - conştiinţa că suntem pierduţi prin păcatele noastre. Această conştiinţă poate atinge o asemenea profunzime, încât omul se simte mai păcătos decât alţii, nu în virtutea unor acte păcătoase exterioare, ci ca pe o vedere a îndepărtării sale de Dumnezeu, ca pe un potenţial purtător al răului.

Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândeşte pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acţiunea în noi a mândriei, judecarea fraţilor, vrăjmăşia faţă de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.

La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimii păcătoşi şi să ne osândim sincer întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutăm nimic în afară de iertare şi miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârşave, să nu pricinuim nici un rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos şi să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta."

Şi Dumnezeu ne aude şi mântuirea vine la noi.

"Şi cel care va chema numele Domnului se va mântui".( Ioil 2,32)

( Arhimandritul SOFRONIE - Despre rugăciune)