marți, 9 septembrie 2008

"OSTROVUL", după ce s-a aprins Lumina


Huruitul roabei s-a oprit.


Părintele Anatolie îşi ridică privirea...



Ochii îi lucesc stins. Precum cărbunii uzi
din mineralierul eşuat...

Priveşte departe...
E vremea...

E vremea ca nebunul lui Hristos
să intre
în viaţa mea nebună.

E vremea să murdărească clanţele
de la uşile rătăcirilor
şi îndoielilor mele...

Să mă întrebe
de ce viaţa mea
îl ucide pe Abel...





Să-mi arunce în cale bârna
din ochii mei..

Să se aşeze atât de aproape de mine,
încât plânsul căinţei lui
să curgă
prin gândurile mele...





A venit să mă dezbrace de furia neputincioasă a acestei lumi,
să-mi arunce în gheenă,
dracii
din pantofi...



...şi trupul ghiftuit ca o plapumă moale...
Să-l privim cum se zbate şi se înneacă
în apele despătimirii. Cum redevine
unda lor...

În întunericul inimii mele
mă învaţă să desluşesc,
printre miraje,
INSULA lui DUMNEZEU...

Şi ruga lui
e o luntre;
bătăile inimii sale,
o pereche de vâsle:
metania lacrimilor fierbinţi,
o cale... îngustă ...




Acolo
a coborât cu mine
în adâncul spaimelor mele..

Am ieşit cu feţele murdare
de funinginea celei
mai înalte
mândrii....

...care i s-a zbătut ca o fiară
în braţe
până a reuşit
s-o închidă
în
coşciugul lui...
Apoi,
deodată,
Lumina fiinţei
lui
s-a făcut
orbitoare...

.............................................................................................


Huruitul calculatorului s-a oprit.

Ultima imagine
se descompune în memorie
ca o ninsoare pe Marea Nordului:
cu pleoapele strânse,
cu mâinile adunate pe pieptul osos ca
o insulă stâncoasă,
în cămaşa de dormit
noaptea dintre vieţi,
părintele Anatolie
s-a întors,
prin Cer,
în film...

Plâng,singur, pe un chei al sufletului...

Mi-e dor
de nebunia ce-mi
îmblânzeşte viaţa..

Mi-e dor de călugărul care,
trăgând clopotele,
chema Adevărul
în mine...

Lângă barja plină de păcatele mele,
i-am găsit roaba ...
Iar în
ostrovul inimii,
rezemată de zidul chiliei
mi-a lăsat
lopata lui de fochist:

deşetându-mi păcatele
în cuptorul Crucii,
să încălzesc lumea
cu iubirea lui Hristos...


sfârşit



9 comentarii:

Anonim spunea...

M-au cam trecut fiorii la citirea acestei poezii.Am cam avea cu totii nevoie sa deslusim insula lui Dumnezeu, dar... pana acolo... cred ca e drum lung.

Anonim spunea...

E modificata poezia. Si prima varianta mi-a placut.

Anonim spunea...

De fiecare data cand ma uit la "Ostrov" si sunt intr-o stare de deznadeje, nu pot sa nu ma cutremur si sa nu imi mustru nesabuinta de a nu fi avut incredere in Dumnezeu, de a ma fi lasat prada ispitelor si falselor sentimente. Indiferent de ce fel de om esti nu poti ramane nepasator la aceasta poveste asemanatoare cu cea a lui "Simion Nebunul dupa Hristos", despre care scrie si Savatie Bastovoi un scurt roman, intitulat "Nebunul". Recomand cu multa caldura citirea acestui roman si de asemenea vizionarea filmului "Ostrov". Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ajute in continuare sa publicati articole cat mai convingatoare, ce vor servi ca hrana duhovniceasca tuturor cititorilor. Doamne ajuta!

Anonim spunea...

Vizionand "Ostrovul", mi-am dat seama ca monahii duc o viata nebanuit de frumoasa si linistita.
Cand era mica, sora mea spunea ca ea nu se va casatori niciodata si ca se va face calugarita(evident, acum nu mai are aceleasi perspective).Dar mama mea ii spunea ca la manastire e foarte urat, monahii si calugaritele au o viata urata, monotona, fiind nevoiti sa munceasca din greu din ordinul staretului, iar acesta din urma sta fara sa faca nimic, traind pe spinarea calugarilor. Sub auspiciul acestor vorbe, mult timp i-am privit destul de ciudat pe calugari si calugarite. Asta pana de curand, cand am vazut filmul "Ostrovul". Zilele trecute, in autobuz, am vazut o calugarita; mi-au trecut prin fata ochilor mici fragmente din film si nu mi-am mai zis in gandul meu:"Oare oamenii astia nu se plictisesc la manastire?" Din contra, am observat pe fata acelei femei o seninatate incredibila, pe care nu o observasem pana atunci.
De fapt, noi suntem cei care avem o viata urata si monotona. Monahii, calugaritele, preotii si toti cei care sunt crestini in adevaratul sens al cuvantului Il descopera cu fiecare zi ce trece pe Dumnezeu. Dar noi ce descoperim ? NIMIC, ABSOLUT NIMIC. Nu ne descoperim nici macar pe noi insine. Si asta-i tragic.
Si da, e adevarat ce se spune: ca de fiecare data cand il vezi, filmul "Ostrovul" iti arata lucruri in plus pe care nu le descoperisesi data trecuta.

Anonim spunea...

Imi place blogul dumneavoastra, aerul care se respira aici si revarsarea de inima din versuri!Foarte bine masurate, decantate de atata sentimentalism religios, intalnit uneori sufocant in poezia crestina. Imi aduc aminte de poezia mistica a lui Daniel Turcea.
Dumnezeu sa va tina!
Corina N.

Anonim spunea...

Cat de frumoasa poate fi o viata simpla.

Anonim spunea...

Dar oare noi ne-am multumi cu o viata atat de simpla?noi nu mai stim sa mai traim simplu, departe de laptop,telefon,tv, shopping...ar trebui sa ne amintim cum au trait bunicii nostri...

Anonim spunea...

frumoase randuri...noi suntem cei care trebuie sa ne adunam sufletul imprastiat in mii de ispite, prins in mii de panze ale patimilor...
Dumnezeu sa ne ajute, sa ne curete inima si sa ne inalte mintea pana la El!

Punctultau spunea...

Exista un articol facut pe www.punctultau.ro legat de ostrovul pe linkul asta... http://punctultau.ro/2012/02/17/de-ce-nu-ma-uit-la-ostrovul/
Puteti sa il cititi si dumneavoastra dupa ce il aprobati :)