miercuri, 29 iulie 2009

Istoria creştinismului

"Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. " (Matei 16, 18)
"Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului." (Matei 28, 20)

Dacă într-o zi ar fi distruse toate cărţile: Biblia, Patericul, Filocalia, cărţile liturgice... dacă s-ar dărâma toate bisericile... toate facultăţile de teologie... dacă oamenii ar fi nevoiţi să trăiască în păduri, să doarmă în peşteri, să se hrănească cu buruieni... oare n-ar mai fi Biserica?
Hristos spune că Biserica nu va fi niciodată biruită, pentru că Biserica este chiar Trupul Lui, întreg, nesfâşiat, care îşi păstrează unitatea şi credinţa dintru început, de la Cinzecime, până astăzi şi în veci. Sfinţii Apostoli au transmis darul preoţiei prin punerea mâinilor către ucenicii lor. Ucenicii lor, către ucenicii ucenicilor... aceştia către Sfinţii Părinţi din vechime, care la rândul lor au avut alţi ucenici... până la preoţii şi episcopii de astăzi care păzesc dreapta credinţă.
Este deci imposibil ca darul preoţiei, împreună cu toate darurile Duhului Sfânt, să fi suferit vreodată în istorie o întrerupere. Biserica este candela mereu aprinsă, iar dreptcredincioşii sunt fecioarele înţelepte care s-au pregătit cu untdelemn. Celelalte cinci care n-au intrat la nuntă cu Hristos, sunt cei care de-a lungul veacurilor s-au desprins de Biserica, din mândrie, şi şi-au format propriile bisericuţe, propriile dogme, din ce în ce mai tolerante... faţă de păcat. Faţă de lume. Toate ereziile şi sectele, stricând dogmele, chiar şi pe cele mai "mici" dintre ele, au dorit să împace viaţa lumească - pătimaşă, cu Viaţa Veşnică - sfântă. Au incercat să împace iubirea de Dumnezeu cu iubirea diavolului, uitând că nu poţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona, căci pe unul îl vei urî, iar pe celălalt îl vei iubi. Şi despre aceştia spune Domnul că rătăcesc, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Sf Apostol Petru, în a doua sa epistolă sobornicească, vorbind despre cei din vremea sa, prooroceşte lămurit şi despre vremurile noastre. Dar de-ar fi să dăm aici toate citatele numai din Sfânta Scriptură care vorbesc în detaliu despre lupii cei răpitori care vor veni să sfâşie turma, n-am ajunge degrabă la un sfârşit şi nici nu am atinge vreun scop duhovnicesc. Căci nu mulţimea argumentelor convinge, ci înţelegerea sănătoasă a acestui argument viu - Duhul Sfânt prezent în Biserică dintotdeauna, pentru totdeauna.
Deci să gândim sănătos, fraţilor. Nu putem crede că Biserica s-a despărţit in două biserici la 1054. Nu putem crede că Biserica a apărut în secolul al XVI-lea, în protestantism; nici în anii ce au urmat, odată cu baptiştii, adventiştii, penticostalii, evangheliştii. Nu putem crede într-o unire artificială, ecumenistă. Nu ne putem compromite, aşa cum nici fecioarele cele înţelepte nu le-au dat din untdelemnul lor celorlalte, ca nu cumva să nu le ajungă nici lor. Şi iată că în zilele noastre, ni se pregăteşte o religie a viitorului, care promite libertatea, egalitatea, fraternitatea... promisiuni chiar mai gogonate decât sloganele electorale. Toate învăţăturile stricate, încununate de new-age, propovăduiesc mai mult sau mai puţin despre "virtuţile" acestei vieţi stricate. E un lucru ridicol pentru credinţă! Dar chiar şi acolo unde mai există vagi trimiteri către faptele credinţei în Dumnezeu, acestea sunt piste false către un dumnezeu închipuit, cioplit după chipul şi asemănarea patimilor din om, sădite de către diavol. Omul cu idealuri mai prejos decât mântuirea, sfinţirea, dragostea, jertfa este o ruşine pentru condiţia de om. Cine nu crede cu toată fiinţa sa, nu crede. Cine pune egoismul drept hotar iubirii, nu poate iubi. Cine slujeşte propriei persoane, nu poate sluji lui Dumnezeu.
Doar întru Adevăr este omul liber. Şi doar întru unirea cu Dumnezeu, prin Sf Împărtăşanie, poate el avea viaţă veşnică. Amin.

marți, 28 iulie 2009

AM ÎNNEBUNIT?



PĂCATUL ESTE IUBIREA FAŢĂ DE DUŞMANUL SUFLETULUI TĂU,
DIAVOLUL, ŞI VRĂJMĂŞIA CU DUMNEZEU.(Cuv. Paisie Aghioritul)
Aceasta este, pentru mine, cea mai bună definiţie a păcatului, cea mai lipsită de echivoc.
Este un diagnostic dur, dar exact! Este diagnosticul unui doctor priceput care cunoaşte boala perfect. Şi e nevoie de un diagnostic precis pentru a putea aplica tratamentul potrivit...
Definiţia Cuv. Paisie ridică toate vălurile de pe o realitate duhovnicească pe care modernitatea a înmuiat-o cu pietismul ori a stilizat-o cu teologia academică, transformând PĂCATUL în doină sau concept: prima, pentru profit sentimental, iar cea de-a doua, pentru ca să dea referatelor de aramă sunătoare ale teologiei scolastice ecou de Tradiţie....
Dar, în joc sunt sufletele noastre...
Acum, datorită unei astfel de definiţii, ştiu ce se ascunde în întunericul inimii mele... Nu-mi mai fac iluzii..., dar am nădejde! Căci se termină discuţiile şi începe lupta! Intrăm, cu viaţa duhovnicească, din imaginar, în concret!
Va să zică îl iubesc pe diavol...
O cred, pentru că asta explică multe, dacă nu totul... Încep să înţeleg de ce se roagă psalmistul să fie izbăvit de cele ascunse ale sale...
Încep să întrezăresc de unde îşi înnoieşte puterea greşeala mea sau unde trebuie să ajung cu focul Numelui lui Iisus...
Şi mai ales înţeleg de ce toate cele din jur mă cheamă afară din mine şi de ce pentru această lucrare esenţială a vieţii creştine există o Ortodoxie de diversiune, exterioară, o mască mortuară a lui Hristos, şi încă una de aur şi pietre scumpe! Pe care diavolul îţi sugerează să ţi-o aşezi pe faţă ca să-ţi câştigi asemănarea: când de fapt, gestul te transformă în mormânt văruit!
Înţeleg apoi, mai bine, rolul presiunii psihologice a lumii, cu toate observaţiile şi etichetele ei: habotnic, fanatic, taliban, fundamentalist.... Chiar dacă nu mă face să mă lepăd de Hristos e suficient că mă îndepărtează de calea lăuntrică. Nu-i pasă de răspunsurile mele, de conţinutul lor: îi convine să asculte rânjind, cum îmi dau lupta în aer, ca un nebun, departe de câmpul de luptă şi de inamicul meu real: iubirea de diavol ascunsă în adâncul inimii mele...
Mi se lămureşte acum de ce Iisus îi numeşte "lucrători ai fărădelegii" pe cei ce făceau minuni şi scoteau demoni în Numele Său: pentru că acestea erau lucrări exterioare, făcute din slavă deşartă, pe când, în inimă erau plini de ....iubire de diavol!
N-au fost niciodată vremuri în care lumea să fie o mai cuprinzătoare şi mai puternică diversiune duhovnicească precum astăzi! Şi mai ales o diversiune care a corupt profund instituţia bisericească şi mentalul colectiv al credincioşilor...
Da, sunt un păcătos, un iubitor de diavol....
Măsura în care cred aceasta despre mine este măsura în care voi accepta crucea şi voi primi harul: măsura în care voi fi vindecat.
ÎMI VINE SĂ ALERG PE STRADĂ URLÂND: "Oameni buni! Am CANCER!!! Sunt o tumoră din creştet până-n tălpi! Daţi-vă la o parte cu aspirinele voastre duhovniceşti care te ajută doar să redevii căldicel! CAUT UN CHIRURG CA SĂ-MI EXTIRPE DIN INIMĂ IUBIREA DE DIAVOL!!! La o parte din calea mea..."
Oare, am înnebunit?

luni, 27 iulie 2009

Fişa Postului



Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile. (2 Tesaloniceni 2,15)
Această poruncă apostolică mă ridică mereu de sub apăsarea veacului; îmi aminteşte, cu putere şi prospeţime, rostul: Adevărul. Şi astfel, această chemare, oricât aş fi de căzut, îmi redă demnitatea... Şi, acum, în preajma unui post, îmi aminteşte lucrarea postirii, cea duhovnicească: a te curăţi prin Adevăr.
A fi ortodox înseamnă a fi omul Adevărului; a te face una cu El şi cu destinul Său pământesc: suferinţa. Orice mădular al Sf. Biserici, oricât ar fi de păcătos, în clipa când se ridică pentru Adevăr, se sfinţeşte... Aceasta numai Ortodoxia o poate face...
Pe acest pământ blestemat suferă toţi oamenii, dar, pentru Adevăr, nu li s-a dat să sufere decât ortodocşilor. Toţi ceilalţi suferă pentru părerile lor; numai Ortodoxia suferă pentru Adevăr. Suferinţa celor dintâi este temporară şi accidentală, ţine de contextul istoric; suferinţa Ortodoxiei este fundamentală, axiomatică şi, de aceea, continuă. Căci Hristos a fost om al durerilor şi cunoscător al suferinţei (Isaia 53,3 ), deci şi Ortodoxia nu poate fi decât asemenea Lui.
În mijlocul acestei mari minciuni numită lume, Ortodoxia a ţinut Adevărul sus: uneori cu o singură mână, dar şi în acea unică mână era adunat un neam întreg, neamul pe care Dumnezeu l-a ales să păstreze şi să mărturisească Adevărul: Biserica de Răsărit.
În mijlocul acestei mari minciuni numită lume Adevărul a fost răstignit a doua oară: întâi în Trup, cea dintâi prigonire a Bisericii, apoi în duh, prin atacurile ereziilor. Dar Adevărul a rămas viu şi întreg, în templul lui de sudoare şi sânge....
Azi, Ortodoxia e plină de răni adânci, slăbită, dar continuă să îşi ducă crucea: crucea Adevărului.
Câtă vreme face aceasta mai avem pe pământ sarea Adevărului care sărează totul, şi cuvânt şi lacrimă. Datorită Ortodoxiei mai avem credinţă adevărată şi iubire adevărată...
A fi ortodox e totuna cu a fi martir, adică martor cu preţul vieţii: a fi martor al Cerului împotriva pământului, în tine însuţi şi în lume: zi de zi. Pentru aceasta te vor răstigni: şi carnea şi lumea: zi de zi.
Şi pentru că e aşa ne plângem adesea de greutăţile vieţii de ortodox... Dar nouă ni s-a dat o viaţă în care fiecare zi e un praznic: cel al Adevărului. Suntem epuizaţi şi trişti, ori reci şi uscaţi, uitând că noi avem o fântână cu rezerve nelimitate de bucurie: cea cu care se bucură de Adevăr, iubirea.( 1Cor. 13, 6)
STAŢI NECLINTIŢI ŞI ŢINEŢI PREDANIILE! Aceasta este viaţa noastră, a ortodocşilor, rostul nostru pe acest pământ.
Oricine ai fi, ierarh, preot sau mirean, dacă eşti ortodox trebuie să-ţi asumi Adevărul ca destin: cu toată fiinţa. Să-l iubeşti mai mult decât viaţa: zi de zi. Căci Adevărul este îmbrăcat în frumuseţe şi iubire, iar glasul lui este dulceaţă şi apă vie: nu-L poţi auzi, privi sau atinge fără a te îndrăgosti de El!
Nu-L iubesc decât cei ce nu vor să-L audă, să-L vadă sau să se lase atinşi de El!!!
Deşi, unii dintre ei, vin la liturghie, ţin posturile şi se împărtăşesc!
Nu poţi mărturisi Adevărul dacă nu lepezi minciuna în care te-a preschimbat lumea....
Nu poţi avea şi Adevărul şi banii, şi Adevărul şi faima, şi Adevărul şi plăcerea: chiar dacă mergi la Biserică, în fiecare duminică: suntem şi-aşa, fără toate acestea, prea strâmţi pentru Adevăr!
Acesta e testamentul Tradiţiei şi pentru cei de astăzi, care, atunci când sunt întrebaţi ce vor să se facă în viaţă răspund: politician, medic, artist, patron, etc.
Eu m-am gândit, dacă Dumnezeu are milă de mine, să mă fac ortodox!
Singura durere e că n-am început mai devreme...
Ca să fi avut şi eu o tinereţe adevărată... Aşa cum aud mereu că vor tinerii de azi...

miercuri, 22 iulie 2009

ÎN AŞTEPTARE



Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a aplecat spre mine.(Ps.39,1)
În toţi oamenii există o aşteptare adâncă, tainică, neîncetată...
Acoperită de zgomotul vieţii, de gânduri, pasiuni şi dorinţe, rămâne ca o temelie metafizică a fiinţei, ca o scurgere de clepsidră a duratei interioare... Aşteptare...
Chiar în clipele de mare suferinţă sau fericire, aceste stări rămân totuşi ca nişte faleze înguste ale sufletului la marginea oceanului de aşteptare dinlăuntrul nostru...
Fiinţa noastră cea mai profundă e plină de o nesfârşită aşteptare..
Cât eşti copil, te aştepţi pe tine însuţi, cel mare.
Tânăr, aştepţi jumătatea.
La maturitate, aştepţi rodul trudei tale, împlinirea viselor copilăriei...
Bătrân, aştepţi moartea...
Avem în adâncul inimii o aşteptare infinit mai mare decât toate aceste aşteptări ale vârstelor, mai întinsă decât noi înşine, decât lumea şi moartea...
Avem în noi aşteptarea vieţii veşnice... aşteptarea lui Dumnezeu! Aşteptarea pe care o împlineşte HRISTOS, Îndumnezeitorul omului.
Dar, dacă, ASTĂZI, cineva rămâne prizonierul uneia din aşteptările biografiei sale, cel care i-o va împlini va fi anti-hristul, regele veşnicei deşertăciuni.
Doar Ortodoxia ştie să aşeze sufletul, prin despătimire, pe temelia acelei aşteptări care-L are ca Uşă pe Hristos-Cel-răstignit şi ca oaspete, Sf. Treime.
Iar antihristice sunt toate uşile din această lume prin care sufletul e atras afară dintru aşteptarea sa metafizică, întru aşteptarea febrilă a simţurilor: ca să devină, cu totul şi pentru totdeauna, prizonierul biografiei sale de muritor...
Cât mai e timp, minte a mea, coboară-te întru aşteptarea inimii... Ca să scapi de întunericul care vine, viclean, odată cu zorii... Iată-l, cum face să tremure chiar şi bezna firească a nopţii...
Căci e ceasul lui...
Auzi, minte? Auzi, inimă?

duminică, 19 iulie 2009

ULTIMA LUPTĂ - lacrimi ale minţii

celor care încă nu văd legătura dintre curaj şi rugăciune

Suntem o ţară sub ocupaţie.
Imperiile care, de-a lungul timpului, au avut doar o stăpânire vremelnică, nedeplină peste noi, s-au unit astăzi în marele imperiu U.E. şi şi-au desăvârşit stăpânirea asupra noastră.
Neamul românesc e ţintuit în colţii Fiarei: veninul ei curge prin muşchii sfâşiaţi, prin vene şi prin nervi, spre inima neamului: Biserica.
Toate instituţiile şi legile europene ne otrăvesc sufletele... Ne-au declarat bolnavi şi vor să ne vindece: cu perfuzii prin care se scurge toată necurăţia apostaziei lor...
Sugând laptele Fiarei ( fondurile europene), zidurile bisericilor cresc, se îngroaşă, în vreme ce Duhul lor, scârbit de duhoarea Europei apostate, se stinge...
Suntem tot mai mult şi o Biserică sub ocupaţie: puţin o simt, pentru că cei care mai găsesc încă bisericile deschise şi funcţionale, lumânări şi iconiţe, totul e normal: le e de ajuns...
Ca şi în comunism, există o majoritate mulţumită că are la dispoziţie aparatul de prestări servicii religioase... Dar, în puşcării, torturaţi şi înfometaţi, putrezeau de vii cei care iubeau Adevărul, cei care nu puteau trăi fără El: şi L-au urmat, acolo unde este El în această lume: în temniţă şi pe Cruce... Căci fără suferinţa celor din catacombe pentru Adevăr, credinţa celor de la suprafaţă n-ar fi avut har... Cei care au mai ieşit din catacombele însângerate ale comunismului au găsit afară o ortodoxie diformă, cu crucile strâmbate de laşitate, care se desăvârşeşte azi, în democraţie: o ortodoxie care nu are nici o legătură cu neamul, cu comuniunea de iubire, cu jertfa: ortodoxia inimilor europene, care vin pe la biserică doar ca să-şi sfinţească maşinile de import...
Inima acestui neam, lumina de pe chipul lui veşnic, e Iisus cel răstignit: Sfânta Ortodoxie a suferinţei...
Ceea ce a ţinut acest neam drept în furtuna istoriei este Sf. Cruce, asumarea sa mistică, din trăirea lui Hristos, cea drept-slăvitoare. Pe români nu i-a salvat retragerea în păduri, ci retragerea în smerenie, în adâncul viu al Ortodoxiei...
Spre acest adânc al Bisericii înaintează veninul Fiarei prin trădările noastre de învăţătură şi de viaţă ortodoxă. Spre deosebire de Kosovo, nouă, Fiara vrea să ne smulgă nu crucile de pe turlele bisericilor, ci de pe cele ale inimii: ale Crezului, ale dragostei... Acestea îi împiedică desăvârşirea stăpânirii asupra sufletelor noastre...
Ultima luptă: cu minciuna ajunsă în sângele şi-n carnea noastră, prin modul de viaţă occidental, pe de o parte, şi prin predicile şi măsurile administrative unei instituţii bisericeşti ecumeniste şi mamonice, pe cealaltă parte; cu minciuna care ne zâmbeşte patern, cu acelaşi surâs, şi din Bruxelles şi din Dealul Patriarhiei...
Să strângem Ortodoxia Părinţilor la piept până ne intră în inimi...
Doar evlavia care este o îmbrăţişare deplină a Adevărului, este ortodoxă: răneşte cumplit, cu răni ce par abisale... Dar ele nu ne străbat fiinţa de fapt decât până la nodul legăturii noastre intime cu moartea... Ortodoxia ce coboară acolo Focul pe care l-a adus Hristos pe pământ, e singura adevărată...
Pentru ea se dă acum ultima luptă...

sâmbătă, 11 iulie 2009

Rugăciune pentru vindecarea vieţii


Nu sunt vrednic să intri în inima mea
nici sub acoperişul trupului de moarte
trimis-am Biserica să te roage ea
cu tămâia preasfintelor sale şoapte...
Nu m-am socotit vrednic să vin la Tine
Te strig de departe ca un demonizat
ce se taie cu gânduri în cimitirul din mine
prin mormintele vii ale fiecărui păcat...
Nu sunt vrednic să-mi atingi sluga
ce se chinuie-n friguri în pieptul meu
şi totuşi Iisuse ascultă-mi ruga:
vindecă-mi viaţa cu Numele Tău!

joi, 9 iulie 2009

CÂINELE

Inima
mi-e tot mai mult
un câine bătrân
plin de bube şi răni

care
nici oase nici apă
nici mângâieri
nu mai vrea...

Cu ochi acoperiţi de albeaţă
surd şi fără miros
caută
mereu

orbeşte
doar glezna Stăpânului;

atingerea de El
îi ţine loc de

hrană şi de
simţuri

acestui câine

bătrân şi slab
căruia nu i-a mai rămas

de păzit

decât

dragostea

marți, 7 iulie 2009

SAREA CARE NU-ŞI PIERDE GUSTUL


" Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?
De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni."( MATEI 5,13)

Ajungem la mânăstire. Parcăm maşina. Undeva lângă poarta masivă, de cetate medievală.
Ochiul roşu al unei camere de supraveghere ne ia în primire...
Urcăm pe aleea largă, spre biserică. De-o parte şi de alta sunt parcate autocare... Mulţime de turişti, fotografiind, discutând, consumând... NU, NU E AICI!
Biserica e o construcţie de proporţiile unei catedrale. Totul e din marmură: piaţeta din faţa intrării, aghiasmatarul, scările, podeaua, coloanele... Numai icoanele aduc o pată de căldură .... Pe care o transformă în confort muzica simfonică ce curge în surdină...
Un chivot cu fragmente de moaşte într-o absidă: singurul loc intim, a cărei mireasmă se pierde în marea hală marmoreică... NU, NU E AICI!
În curtea cu fântână arteziană, băncile sunt pline... Priveliştea e superbă...Un loc plăcut, relaxant, de unde poţi contempla valea frumoasă, împădurită, ce se întinde până departe... Un "departe" din care venim noi, cu sufletele grele, ostenite, întinate... NU, NU E AICI!
Intrăm în pangarul generos, cu multe cărţi, icoane, candele, artizanat... Răsfoim, privim, căutăm... Iarăşi răsfoim, spicuim, gândim: cu minţi reci ca marmura din curte..... Aşezăm cărţile noi, elegante, inteligente, documentate riguros, înapoi în rafturi şi ieşim.... NU, NU E AICI!
Coborâm pe scări de marmură flancate de strălucitoare balustrade de inox şi tufe de trandafiri, privind numeroasele construcţii în desfăşurare... Un şantier vast acoperit de garduri provizorii, ca şi cum asta ar fi taina locului... Saci de ciment pe jumătate răsturnaţi, schele, utilaje şi călugări grăbiţi... Un şantier în mijlocul Raiului... Sau un petec de Rai rătăcit într-un şantier...Şi limpede, perspectiva multor ani de muncă, griji şi probleme lumeşti... NU, NU E AICI!
Ne oprim să discutăm cu un călugăr... Apoi cu altul... Până la urmă ajungem la stareţ... " Tu unde lucrezi?"... O binecuvântare rapidă... Ieşim... NU, NU E AICI!
Căutăm biserica veche... O găsim... A fost veche, acum e foarte nouă... Îngeri şi sfinţi tremură sub culorile acrilice şi ne strigă, prin frigul marmurei omniprezente :NU, NU E AICI!
Obosiţi şi confuzi ne furişăm spre periferia lavrei, printre tractoare şi vagoane, magazii şi mormane de nisip, căutând o ieşire din "ortodoxia de marmură"...
În spatele grajdiului, un corp nou de chilii, cu etaj... Urcăm, tropăim pe veranda lungă, ne oprim la ultima uşă, cea cu fereastra spre pădure... Batem încet, cu sfială...
Ne deschide repede, un monah subţire, străveziu... Intrăm în chilie...Ne aşezăm: trupurile pe scaune, inimile în liniştea fără sfârşit....
E venit de la Athos, bolnav... O ştim de la alţii, căci dânsul nu are dezlegare să vorbească cu mirenii... Dar, împarte cu noi, cu generozitate, tăcerea sa... Care ne învăluie, ne cuprinde şi ne aprinde în inimi o flacără dulce, ce ne mângâie, ne curăţă şi curăţindu-ne, ne trezeşte...... DA... E AICI!
Când plecăm, în lumina unui bec din pridvor, îi vedem rasa ponosită, ruptă şi cârpită... Fesul prea mare, de împrumut... În mâna dreaptă ţine un şirag de metanii minuscul, pentru copii... Ar părea caraghios dacă nu l-ar acoperi, de sus până jos, ca un halo, lumina nepământească a ochilor....
Ieşim din mânăstire pe o scurtătură, pe unde circulă muncitorii... Din clopotniţa cea nouă, clopotele electronice, măsoară impersonal, ceasurile...
Aproape fugim şi ne urcăm repede în maşină... Ca nişte hoţi, impresie sporită de ochiul camerei de supraveghere... Care n-a reuşit să descopere firimitura de sare, ce-am căutat-o toată ziua şi pe care, acum, o strângem, cu tandreţe, în adâncul inimii...
Ah, sarea fără de care apele vii nu vin să ni se facă lacrimi!...
Ah, sfântă Ortodoxie a lui Abel, ca un smoc de iarbă fragedă răzbind printre lespezile "ortodoxiei de marmură", în care încearcă să te îngroape, Cain! După sarea ta tânjim tot rătăcind în acest putregai de lume...
+
Am scris acest articol atât pentru cei care se pot sminti, cât şi pentru cei care se lasă asimilaţi, de ceea ce am numit aici " ortodoxia de marmură", tot mai prosperă în ultima vreme şi tot mai des întâlnită în bisericile şi mânăstirile noastre...
Această "ortodoxie" integrată, europeană, turistică, ecumenică, de brand, nu trebuie să vă descurajeze şi nici să vă corupă, tineri dragi... Până la venirea Domnului va exista o Ortodoxie vie, cerească, un neam al Jertfei, cu oameni răstigniţi pe crucea sfinţeniei, a cărei catedrală se înalţă, smerită, din moaşte şi mireasmă, la Aiud, în Râpa Robilor...
Să căutăm Ortodoxia şi avem făgăduinţa lui Hristos că o vom găsi...
Căci aceasta e sarea care nu-şi pierde niciodată gustul...

luni, 6 iulie 2009

Surâsul ORTODOXIEI






















Privindu-l pe Gheron Iosif Vatopedinul ai spune că e un om care doarme şi visează cel mai frumos vis cu putinţă...
Dar, de fapt, Bătrânul a murit şi surâsul său nu e umbra unui vis, ci mărturia unei fericite întâlniri cu veşnicia...
Acesta e surâsul celor care-n această viaţă, în Numele lui Hristos, se împotrivesc somnului şi viselor acestei lumi...
Chipul lui Gheron Iosif e o candelă din Biserica de Sus... O candelă în care arde, cu lumină lină, surâsul Ortodoxiei...
Părinte Iosif, roagă-te şi pentru mine, cel întunecat de mulţimea păcatelor!

joi, 2 iulie 2009

METANIA



de-aş putea să-mi plec gândirea
puţin mai jos de orice gând
mi s-ar întoarce-n trup iubirea
şi mintea-n inimă plângând

de-aş putea să-mi plec privirea
puţin mai jos de-orice lumină
mi-ar străluci în ochi Lumina
şi-aş fi fără păcat şi vină

de-aş putea să-mi plec vorbirea
puţin mai jos de-orice cuvânt
mi-ar izvorî din piept Tăcerea
ce-ar face pace pe pământ

de-aş putea să-mi plec poftirea
mai jos de cele care pier
preface-s-ar atunci căderea
în cel mai lin urcuş spre Cer

de-aş putea să-mi plec durerea
puţin mai jos de-orice alin
aş întâlni chiar Învierea
în miezul ultimului chin

de-aş putea să-mi plec grumazul
puţin mai jos de orice jug
în nuntă s-ar schimba necazul
şi nunta-n feciorelnic Rug

o, de-aş putea să-mi plec genunchii
puţin mai jos de drumul meu
să-mi plec şi duhul şi rărunchii
puţin mai jos mai jos de "eu"

metania începută-n suflet
mi s-ar sfârşi în Dumnezeu...