marți, 7 iulie 2009

SAREA CARE NU-ŞI PIERDE GUSTUL


" Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?
De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni."( MATEI 5,13)

Ajungem la mânăstire. Parcăm maşina. Undeva lângă poarta masivă, de cetate medievală.
Ochiul roşu al unei camere de supraveghere ne ia în primire...
Urcăm pe aleea largă, spre biserică. De-o parte şi de alta sunt parcate autocare... Mulţime de turişti, fotografiind, discutând, consumând... NU, NU E AICI!
Biserica e o construcţie de proporţiile unei catedrale. Totul e din marmură: piaţeta din faţa intrării, aghiasmatarul, scările, podeaua, coloanele... Numai icoanele aduc o pată de căldură .... Pe care o transformă în confort muzica simfonică ce curge în surdină...
Un chivot cu fragmente de moaşte într-o absidă: singurul loc intim, a cărei mireasmă se pierde în marea hală marmoreică... NU, NU E AICI!
În curtea cu fântână arteziană, băncile sunt pline... Priveliştea e superbă...Un loc plăcut, relaxant, de unde poţi contempla valea frumoasă, împădurită, ce se întinde până departe... Un "departe" din care venim noi, cu sufletele grele, ostenite, întinate... NU, NU E AICI!
Intrăm în pangarul generos, cu multe cărţi, icoane, candele, artizanat... Răsfoim, privim, căutăm... Iarăşi răsfoim, spicuim, gândim: cu minţi reci ca marmura din curte..... Aşezăm cărţile noi, elegante, inteligente, documentate riguros, înapoi în rafturi şi ieşim.... NU, NU E AICI!
Coborâm pe scări de marmură flancate de strălucitoare balustrade de inox şi tufe de trandafiri, privind numeroasele construcţii în desfăşurare... Un şantier vast acoperit de garduri provizorii, ca şi cum asta ar fi taina locului... Saci de ciment pe jumătate răsturnaţi, schele, utilaje şi călugări grăbiţi... Un şantier în mijlocul Raiului... Sau un petec de Rai rătăcit într-un şantier...Şi limpede, perspectiva multor ani de muncă, griji şi probleme lumeşti... NU, NU E AICI!
Ne oprim să discutăm cu un călugăr... Apoi cu altul... Până la urmă ajungem la stareţ... " Tu unde lucrezi?"... O binecuvântare rapidă... Ieşim... NU, NU E AICI!
Căutăm biserica veche... O găsim... A fost veche, acum e foarte nouă... Îngeri şi sfinţi tremură sub culorile acrilice şi ne strigă, prin frigul marmurei omniprezente :NU, NU E AICI!
Obosiţi şi confuzi ne furişăm spre periferia lavrei, printre tractoare şi vagoane, magazii şi mormane de nisip, căutând o ieşire din "ortodoxia de marmură"...
În spatele grajdiului, un corp nou de chilii, cu etaj... Urcăm, tropăim pe veranda lungă, ne oprim la ultima uşă, cea cu fereastra spre pădure... Batem încet, cu sfială...
Ne deschide repede, un monah subţire, străveziu... Intrăm în chilie...Ne aşezăm: trupurile pe scaune, inimile în liniştea fără sfârşit....
E venit de la Athos, bolnav... O ştim de la alţii, căci dânsul nu are dezlegare să vorbească cu mirenii... Dar, împarte cu noi, cu generozitate, tăcerea sa... Care ne învăluie, ne cuprinde şi ne aprinde în inimi o flacără dulce, ce ne mângâie, ne curăţă şi curăţindu-ne, ne trezeşte...... DA... E AICI!
Când plecăm, în lumina unui bec din pridvor, îi vedem rasa ponosită, ruptă şi cârpită... Fesul prea mare, de împrumut... În mâna dreaptă ţine un şirag de metanii minuscul, pentru copii... Ar părea caraghios dacă nu l-ar acoperi, de sus până jos, ca un halo, lumina nepământească a ochilor....
Ieşim din mânăstire pe o scurtătură, pe unde circulă muncitorii... Din clopotniţa cea nouă, clopotele electronice, măsoară impersonal, ceasurile...
Aproape fugim şi ne urcăm repede în maşină... Ca nişte hoţi, impresie sporită de ochiul camerei de supraveghere... Care n-a reuşit să descopere firimitura de sare, ce-am căutat-o toată ziua şi pe care, acum, o strângem, cu tandreţe, în adâncul inimii...
Ah, sarea fără de care apele vii nu vin să ni se facă lacrimi!...
Ah, sfântă Ortodoxie a lui Abel, ca un smoc de iarbă fragedă răzbind printre lespezile "ortodoxiei de marmură", în care încearcă să te îngroape, Cain! După sarea ta tânjim tot rătăcind în acest putregai de lume...
+
Am scris acest articol atât pentru cei care se pot sminti, cât şi pentru cei care se lasă asimilaţi, de ceea ce am numit aici " ortodoxia de marmură", tot mai prosperă în ultima vreme şi tot mai des întâlnită în bisericile şi mânăstirile noastre...
Această "ortodoxie" integrată, europeană, turistică, ecumenică, de brand, nu trebuie să vă descurajeze şi nici să vă corupă, tineri dragi... Până la venirea Domnului va exista o Ortodoxie vie, cerească, un neam al Jertfei, cu oameni răstigniţi pe crucea sfinţeniei, a cărei catedrală se înalţă, smerită, din moaşte şi mireasmă, la Aiud, în Râpa Robilor...
Să căutăm Ortodoxia şi avem făgăduinţa lui Hristos că o vom găsi...
Căci aceasta e sarea care nu-şi pierde niciodată gustul...

3 comentarii:

Unknown spunea...

Cam ciudat post...

mmary spunea...

Felicitari pentru aceasta postare,reflecta in mod obiectiv realitatea trista din bisericile noastre...

Anonim spunea...

ce frumos.... cuvinte care se duc direct la inima... si ochi care inlacrimeaza la citirea lor...multumesc pentru indemnul de a cauta sare cea vesnica.