Teologie proletară

Omul a fost creat de Dumnezeu și cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătățire și perfecționare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: ”Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți...” (Fc 1, 27) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privință. Și de ce n-am recunoaște această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului și mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? (Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Zăgrean, Todoran, pag. 44)

Manualul de teologie mai sus citat este un simplu exemplu despre ce înseamnă creștinismul pământesc, care vrea să împace viziunea lumii asupra lucrurilor cu felul în care apar ele în ochii lui Dumnezeu. De obicei când un stat vrea să facă o măgărie, mai întâi modifică legile, pentru ca măgăria să fie întru totul legală. Pentru că nu poate ca cel ce face strâmbătate să nu se binecuvinteze mai întâi pe sine. Tot la fel, când avem de-a face cu un creștinism pământesc, politic, cum este prin excelență catolicismul, se crează mai întâi cadrul legal, de data aceasta, din punct de vedere teologic. Așa ceva s-a întâmplat de fiecare dată când au fost nepotriviri între dogmă și dorințele papilor. Același mecanism se pune în mișcare de fiecare dată când pe ortodocși îi posedă, duhul ”catolic” (al creștinismului pământesc). Se emit justificări ”teologice”, ”duhovnicești,” se dau binecuvântări, arhierești, pentru cele mai neinspirate activități, care, se zice, sunt pentru ”mântuirea neamului” și ”slava lui Dumnezeu”.
Sunt atâtea indicii în Sfânta Scriptură despre care este cinstirea pe care o dorește Dumnezeu de la oameni, încât flagranta trecere a lor cu vederea nu poate fi pusă decât sub semnul prostiei sau al relei-intenții. Pe Dumnezeu nu îl impresionează nici măcar sfințenia cuiva, pentru că El este cel care îl sfintește pe om, darămite realizări ale științelor și a tehnicii, fie ele fabrici ori catedrale.
Cu asemenea manuale școlare, nu este de mirare ce fel orientare au preoții de astăzi: biserica să fie cât mai mare, podoabele cât mai scumpe... Și în general, să nu se vadă faptul că lumea n-are nicio legătură cu Hristos. Căci Hristos, pe când trecea pe lângă grandioasele realizări ale omenirii din vremea aceea, spunea: ”Amin grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pre piatră, care să nu se risipească.” (Matei 24:2)
Dumnezeu i-a pus înainte omului toată creația. Chiar și așa, după ce toate i-au fost supuse, încă ”lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui.” (Fc 2:20) De aceea, Dumnezeu a făcut-o pe femeie, ajutor potrivit lui Adam, în scopul pentru care a fost făcut omul: ca să fie după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, ca să fie părtaș la viața lui Dumnezeu, ca, asemenea lui Dumnezeu, nu numai să aibă dragoste, ci să devină dragoste, să fie dragoste.
Pentru aceasta i s-a dat omului suflare de viață și nemurire. Dacă scopul omului ar fi fost să muncească, să ”progreseze”, să ajungă la ”grandioasele realizări”, pe care le vedem în jur, Dumnezeu i-ar fi făcut lui Adam nu o femeie, ci un excavator. Sau un bărbat mai puternic decât el, alături de care să exploreze întreaga lume în lung și în lat. În schimb, Domnul i-a făcut o femeie, o ființă mai firavă decât el, pentru ca să învețe singurul lucru care contează: dragostea.
Pre cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, atât de departe manualul de dogmatică de adevărata teologie... Doamne, scapă-ne, că pierim...

”Dumnezeu, care au făcut lumea și toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnului cerului și al pământului, nu în biserici făcute de mâini locuește; nici de mâini omenești se slujește, având trebuință de ceva, de vreme ce el dă tuturor viață și suflare și toate; și au făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, să locuiască preste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite și hotarele locuinței lor; ca să caute pre Domnul, ca doară l-ar simți pre el și l-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Fapte 17:24-27)

Morţile sfinţilor

"Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi." Ioan Ianolide (Întoarcerea la Hristos)

părintele Serafim Rose

gheron Iosif Vatopedinul
(vezi şi Surâsul Ortodoxiei)

Scrisoare de mulţumire

Mai întâi trebuie să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut totul pentru a-ţi împlini dorinţele, pentru a fi tu însuţi şi pentru libertatea ta: pentru că ai vrut să fii cineva: îţi mulţumesc că ai refuzat identitatea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai căutat o alta, numai a ta... Că ţi-ai luat viaţa în propriile mâini... Aşa a ajuns în mâinile mele...

Îţi mulţumesc călduros că ai crezut în om şi în puterile lui, în evoluţie, progres şi ştiinţă: ale mele au fost toate acestea, ale tale, doar mândria şi îngâmfarea, prin care mi-ai cedat mie realitatea şi tu ţi-ai păstrat închipuirea...

Îţi mulţumesc, apoi, că ai iubit "fără complexe morale": n-a fost o afirmare a libertăţii tale, nici a iubirii, ci doar neputinţa de mi te opune: nu tu, ci eu, prin iubirea ta, am cucerit şi alte inimi, ale tale fiind doar, amărăciunea şi oboseala...

Îţi mulţumesc că te-ai minţit şi ai minţit: nu pe tine te-ai salvat dintr-o situaţie stânjenitoare, ci pe mine m-ai protejat: ale tale au fost doar dezgustul şi frica de a fi prins...

Îţi mulţumesc că ai dorit lumea şi bogăţiile ei, că te-ai luptat pentru partea ta din ele: mi-a plăcut să le primesc şi din mâinile tale, ca închinare bineplăcută mie, plină de nevoinţe, lipsuri, trudă, calcule, spaimă şi griji: religia mea...

Îţi mulţumesc că ai răspuns răului cu rău şi ţi-ai urât duşmanii, că nu i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, neratând prilejul răzbunării: au fost cele mai intense trăiri ale mele din viaţa ta...

Îţi mulţumesc că ţi-ai învăţat copiii, prin puterea exemplului personal, să creadă în ei înşişi, în om şi în lumea lui: vor "trăi" şi ei aceeaşi "viaţă" ca şi tine şi vor primi şi ei, la sfârşit, câte un exemplar din această "scrisoare de mulţumire"...

Îţi mulţumesc pentru tot efortul tău de a fi fericit: şi ai reuşit... să mă faci fericit! Bomboana de pe tortul plăcerilor tale a fost totdeauna a mea...

Îţi mulţumesc că împlinindu-ţi poftele mi-ai dăruit şi viaţa ta: căci eu nu am viaţă decât dacă o primesc de la oameni... A fost o plăcere să-ţi iau totul cu propriile tale mâini... Recunoaşte că sunt un geniu!

Aşa că-ţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dat-o. Îţi voi răsplăti înmiit. Bineînţeles, în felul meu...

Pe veci, al tău,

satan



preluat de pe oameni şi demoni.

Luminile orașului

"...nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă." (Isaia 53, 2-3)

Acest fragment se potrivește celebrului vagabond anonim jucat de Chaplin în filmele sale, deși face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În "Luminile orașului", un om sărman, umilit și obidit, un vagabond anonim întâlnește un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Îi avem dintr-o dată, față în față, pe bogatul milostiv (vagabondul) și pe cel nemilostiv când e treaz (milionarul excentric). Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgește, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Își dă și cămașa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă și riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos... o trimite într-acolo și apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.

Fata, din câte se pare, în fiecare zi aștepta să-l reîntâlnească pe binefăcătorul ei, pe care nu-l văzuse, ci doar îi cunoștea vocea. Nu se îndrăgostise de darurile lui: îi mărturisește bătrânei că acel om nu este numai un bogat, ci "mult mai mult decât atât". Vagabondul găsește o floricică pe asfalt, asemenea celei cumpărate la prima lor întâlnire, pe care o prețuise atât de mult. Când se întoarce înspre vitrină, o vede pe ea: e o bucurie neașteptată, zâmbește nespus de fericit, ca unul ce nu ar merita o asemenea răsplată. Fata râde inițial de înfățișarea acestui om ciudat, care o privea îndrăgostit. I se face și ei milă de el, și vrea să-i dăruiască o floare proaspătă și un bănuț. Dar el înțelege asta de abia mai târziu... privirea plină de dragoste topește totul în jurul chipului fetei. Apoi, speriat, se rușinează de atâta bunăvoință și dă să plece. Vrea să-i lase toată libertatea și să nu fie recunoscut, își refuză orice recunoștință și dragoste ce i s-ar putea aduce. Dar fata insistă, iese după el în stradă și îl cheamă... îl cheamă cu stăruință și din toată inima, ca pe un copil. "Hai, nu vrei o floricică și un bănuț? Hai vino, nu pleca. Vino aici și ia asta de la mine." Vagabondul se oprește și, convins de hotărârea fetei, copleșit și el de dor, începe din nou să zâmbească și se apropie. Primește floarea și o ține apoi în dreptul inimii, ca pe cel mai prețios lucru al său. "Hai, hai și bănuțul", pare să-i spună ea. El însă nu îndrăznește "Of, tare copil mai ești." Și se apropie de el, îi ia mâna în mâna ei și-i pune bănuțul în palmă, așa cum face mama când îl trimite pe copilaș după pâine. Atingându-se de el, îl recunoaște. Nu-i vine să creadă. Îi pipăie brațul și umărul, hainele jerpelite, își pune degetele în rănile lui... "Tu?" El dă din cap, "Da... Eu sunt", parcă zice. Nu, nu putea fi nicio confuzie... amândoi știau cine este unul și celălalt. "Acum poți să vezi? [Lumea din jur, păsările care cântă, cerul, soarele?] Te-ai vindecat?", întreabă bucuros, dar pentru ea întrebarea sună: "Mă vezi acum? Mă recunoști?" "Da, zice, te văd acum... Numai pe tine te-au căutat ochii mei. și numai la a te vedea pe tine îmi folosesc. Tu ești singura priveliște de care am nevoie." Are ochii în lacrimi și i-a pierit glasul de emoție. Plânge, covârșită de smerenia lui. Îi ia mâna și i-o strânge mai tare la piept, căci în fața ei stă aceeași persoană care-i umple și inima. Și lacrimile curg tot mai mult, cu cât se adâncește vederea ei... Iar el, deși bărbat în toată firea, se bucură și râde ca un copil. Iar zbrobirii inimii fetei, îi răspunde cu un tot mai mare zâmbet... îndrăgostit...

În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)

Făt Frumos cel drăgăstos

Sfinții mucenici Adrian și soția lui, Natalia

Basme frumoase, smerite povestiri pentru copii! Le aveam într-o carte mare de Petre Ispirescu, lipită cu scoci. O citisem de câteva ori. Cel mai frumos mi se părea (și mi se pare și acum): Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cred că mulți sunt de aceeași părere. Mi-au rămas ca amintiri și alte basme (cum ar fi cel cu Ileana Simziana, femeia plină de bărbăție, adică de virtute, care se lupta cu zmeul, asemenea - să zicem -, Sfintei Maria Egipteanca în pustie care se lupta cu demonul curviei), însă primul la care mă gândesc acum este Sarea în bucate. E vorba de fata cea mică de împărat care își iubea tatăl "ca sarea în bucate" și nu precum surorile ei mai mari care-l iubeau ca zahărul și ca mierea. Pentru o asemenea declarație ciudată, fata cea mică a fost aspru pedepsită. La sfârșit, tatăl își dă seama, gustând mâncarea în care s-a pus zahăr și miere, că dragostea mezinei era adevărată și desăvârșită. Plânge de bucurie și cu umilință îi cere iertare fetei. Basmul așa se încheie, cu lacrimile de căință ale împăratului. Ce poate fi mai dulce decât atât?
Dragostea, spune Sf. Apostol Pavel este a-i purta de grijă aproapelui: când îi este foame, îl hrănești; când îi este frig, îl îmbraci; așa cum procedăm cu noi înșine, la fel trebuie acționat și în cazul aproapelui. Dragostea nu este sentimentală, pentru că noi nu ne iubim pe noi înșine sentimental. Nu ne spunem: "Bună dimineața, iubire. Ce faci, iubire? Hai să ne spălăm. Mmm... ce mult te mai iubesc." Cele două fete erau foarte melancolice, chiar romantice. S-au gândit să-l dea pe spate pe tatăl lor cu niște declarații înflăcărate, iar acesta, fără minte, le-a primit bucuros. Fata cea mică însă și-a ales "partea care nu se va lua de la ea". A mărturisit Dragostea adevărată, care nu cade niciodată. Pentru a convinge, a fost nevoită să însoțească cuvântul cu fapta, cu jertfa, cu crucea, asemenea lui Hristos. Căci Hristos nu numai a vorbit, ci a făcut multe alte lucruri, încununându-le cu Răstignirea și Învierea Sa. Cuvântul S-a făcut trup, și nu doar cuvinte.
Hristos îi numește pe ucenicii săi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Acest lucru îl înțelege împăratul când gustă din mâncarea sărată cu zahăr și miere. Zahărul și mierea sunt un fel de sare stricată, deși ele în sine sunt dulci și bune. Dar și sărmanul Iuda L-a vândut pe Hristos cu sărutare.
Cred că și în dragostea dintre doi tineri, iar mai apoi dintre soț și soție (și aici ne apropiem de tema noastră) trebuie să fie ca sarea în bucate. Nu dulceagă, nu mieroasă... căci bucatele sărate sunt mai dulci decât mierea și decât zahărul. Mânați de patimi, precum cele două fete de împărat, facem declarații înfocate și ne purtăm nechibzuit, neștiind că mărturisim o dragoste pătimașă, una "mai presus de Dumnezeu". Merită să ne stăpânim firea și să îmbrățișăm dragostea adevărată, a lui Hristos, liniștită și nu zbuciumată, smerită și nu pasională, în care nu încape răul sau minciuna. Este exact ceea ce are nevoie omul, prin firea lui, așa cum mâncarea are nevoie de sare. Căci în această dragoste, se cuprinde cea mai mare și mai tăinuită dulceață: îmbătătoare, luminoasă, fericită, veșnică. Este dragostea care lărgește inimile și naște durerea răstignirii împreună cu Hristos.
Există o singură diferență între călugărie și căsătorie: călugărul iubește pe toată lumea la fel și sare din prima, ca lăcusta, lângă Dumnezeu, pe când mireanul vine cu pași mici (dar siguri) și își iubește mai întâi soția și copiii, iar apoi pe restul lumii. Monahul este acela care a lăsat lumea pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. El se logodește cu Hristos și intră în cinul îngeresc al monahismului. Pe monah, Hristos îl despătimește și îl sfințește. Însă bărbatul și femeia care se căsătoresc, fac asta dintr-o singură dorință: mântuirea. Într-o familie creștină, spre deosebire de una de oameni neduhovnicești, cei doi soți nu se stimulează doar pentru a se iubi unul pe altul, în mod egoist, ci în primul rând pentru a-L iubi pe Dumnezeu. O asemenea dragoste, care trece mai întâi prin Hristos, nu are cum să se piardă nici la adânci bătrâneți, când se zice în popor că "dragostea" se stinge. Dacă bărbatul este capul femeii, atunci femeia este inima bărbatului, spune părintele Arsenie Papacioc. Femeia, în comparație cu bărbatul, iubește mult mai curat. În bărbat, patima trupului este mai puternică, pe când o femeie iubește ca o mamă și ca un copil. De aceea, foarte important de înțeles, bărbatul trebuie să învețe iubirea de la femeie și de la urmașii pe care îi ridică aceasta soțului ei. Din aceste motive de mai sus, rostul căsătoriei în Hristos este mântuirea. Tocmai pentru că așa sunt cei doi construiți încât să aibă nevoie unul de celălalt pentru a se desăvârși, precum iarăși zic, mâncarea are nevoie de sare. Bărbatul are nevoie de femeie și femeia de bărbat pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu.
E tot ca în basme (așadar, "o iubire ca-n povești" este cât se poate de posibilă). Împăratul îți dă jumătate de Împărăție și fata de soție. În ea se găsește cealaltă jumătate. Este de ajuns să fii Făt Frumos cel drăgăstos... al lui Hristos.
Mereu în basme, eroul trece prin multe ispite. Am putea traduce acest traseu inițiatic în: lupta cu patimile, cu demonii (zmeii). Făt Frumos mereu le-a biruit pe toate prin smerenia lui, căci a fost mereu cel mai mic pe care nu-l băga nimeni în seamă. Dumnezeu le alege pe cele mici ale lumii ca să le rușineze pe cele mari. La sfârșitul trecerii prin focul ispitelor, flăcăul nostru nu mai e un simplu flăcău, ci un bărbat adevărat bun de însurat. Bărbăția (virtutea) lui Hristos este un dar și nu se poate câștiga decât cu nevoință. Doar în această situație va putea bărbatul să iubească femeia precum a iubit Hristos Biserica, și nu cum a iubit-o Romeo pe Julieta.
Iar dacă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte căutăm, atunci să nu cădem în valea plângerii, ca întorcându-ne din viața în Hristos, în care nu există timp, în lumea moartă și schimbătoare, să îmbătrânim departe de Tinerețe și să ne vestejim rupți de Viță... Să nu cumva să primim și noi palma prăpăditei morți și să ne facem țărână, ca Adam odinioară, însă de data aceasta irecuperabil.

Doamne, mi-e dor de Tine ca de-o fată!

Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme, şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine... Aş putea muri acum de atâta fericire...”
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp... deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite...
Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-a părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit... de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântat-o poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi.
Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările penibile ale „artiştilor” moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc.” Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Facerea 6, 3)
Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă).
Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată.
Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat... odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad.
„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om... cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi sufletul – de răutăţi.
Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-ar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti... ci numai să mori şi să învii în fiecare zi...

Sfântul Teofan Zăvorâtul

"Cât de mângâietor este a şti că şi în vremea noastră se spun aceleaşi lucruri care se spuneau în vremea Apostolilor, nemijlocit după Apostoli, şi că, prin urmare, de-a lungul a optsprezece veacuri şi jumătate în Biserica lui Dumnezeu s-a auzit fără schimbare unul şi acelaşi cuvânt al adevărului!
Dacă cu doi sau cu trei martori va sta tot cuvântul (Matei 24, 35), cât de neclintit trebuie să stea cuvântul adevărului, care e propovăduit în Biserică, de vreme ce în apărarea lui stă un atât de necuprins sobor de martori? Şi ce pot să însemne în faţa cugetării sănătoase strigătele cugetării celei deşarte, pe care cei nechibzuiţi cutează să i le arunce în faţă adevărului? Oare nu simţiţi aici palpabil hotărârea lui Dumnezeu: cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)? Amin!"

Şi totuşi sinceritatea,

Sinceritatea Ortodoxiei...

Vă dau vestea bună că nu suntem în situaţia de a fi dispărut dintre noi orice urmă de adevăr. Nu au dispărut toţi oamenii sinceri, buni, credincioşi, purtători de Dumnezeu (Hristofori). Nici n-au dispărut cărţile duhovniceşti, nici scrierile Sfinţilor Părinţi, nici Sfânta Scriptură. Dacă nu suntem siguri de una dintre acestea, să-i întrebăm, dar, pe cei cu adevărat sfinţi contemporani cu noi. Căci aceştia sunt ucenicii sfinţilor de dinaintea noastră, care au fost ucenicii altor sfinţi... până la ucenicii Mântuitorului Hristos, "fiu al lui Iosif, ... , fiul lui David, ... , fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, ... , fiul lui Noe, ... , fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu." (Luca 3, 23-38).
Avem deci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Filocalia, scrierile patristice, cărţile liturgice... tot ce s-a consemnat în scris din trăirea oamenilor împreună cu Dumnezeu. De toate acestea se folosesc şi în zilele noastre monahii din mănăstirile de pretutindeni şi toţi credincioşii ortodocşi.
Ce-ar avea de câştigat un monah de la Athos care face sute de metanii într-o zi şi mănâncă pesmeţi cu apă, dacă ar minţi pe cineva? Ce ar fi avut de câştigat mărturisitorii mucenici, dacă mărturiseau mincinos? Căci au murit pentru Hristos. Ce mărturie mai mare este decât moartea pentru Hristos? Ce mărturie este mai mare decât Jertfa lui Hristos Însuşi? Pe urma Lui au păşit mulţi, cu crucea în spate şi mulţi păşesc şi azi, după două mii de ani. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13).
Din toate scrierile mai-sus pomenite iese un miros plăcut al sincerităţii lipsite de răutate, de invidie, de ură, de mândrie. Doar milă şi smerenie sunt acele cărţi. Poate de aceea ne este şi atât de greu să ni le asumăm. Dar cel ce s-a pocăit şi a primit iertarea lui Dumnezeu în chip simţit va şti să fie milostiv. Iar a-ţi vedea propriile defecte este suficient pentru a începe smerenia. Ştiind şi că toată slava a lui Dumnezeu este, parcă ne vine mai uşor.
Toate scrierile acestea mustesc de curăţie pruncească şi înţelepciune dumnezeiască, încât sufletul atât de mult se bucură şi se odihneşte, simţind că, în sfârşit, a găsit pe Cineva care nu îl minte...
Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi... a lucra poruncile înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, şi nu doar a le şti tâlcuirea.

Setea cea mai adâncă a omului este pentru adevăr - iar vestea cea bună, Evanghelia, e că Adevărul nu este o idee abstractă, ci o Persoană: Dumnezeul-Om Iisus Hristos!
Pentru Acesta, trebuie să ştim:
mulţi plâng, mulţi se trudesc, mulţi sunt prigoniţi, omorâţi, batjocoriţi, mulţi se nevoiesc, mulţi suportă răutăţile, mulţi iubesc... Eu însumi am întâlnit oameni cu o viaţă sfântă. Alţii, doar simpli credincioşi. Monahi sau mireni, mă ţin de ei ca să nu cad. Biserica e Trupul lui Hristos. Amin.

Dar Dumnezeu este in mijlocul nostru!!!

Spun unii:
"Cine ne poate asigura care este adevărul şi care este minciuna? Că iată, unii zic că este aici, alţii dincolo. Mereu se contrazic: savanţii între ei, filozofii, religiile lumii... Biblia a fost scrisă de oameni, la fel cum tot oameni sunt acei care propovăduiesc evoluţionismul. De unde ştim noi că Moise nu a scris din imaginaţia lui Cartea Facerii? Să spunem că admit că Dumnezeu S-a descoperit lui Moise, apostolilor şi altora din vechime, dar eu trăiesc în anul 2009. De unde ştiu că n-a mai umblat nimeni la texte de atunci şi până acum?"

E o bună nedumerire! Cu aceste întrebări ne apropiem de subiect. Nu este oare această deznădejde o greşeală? Să ne mâhnim şi să plângem că nu vom afla niciodată adevărul, printre atâtea şi atâtea minciuni... În stilul acesta a ajuns Nietzsche, care spunea că nu există adevăr şi că “Dumnezeu a murit.” Ce vom zice, deci? Adevărul îl vom şti doar dacă Însuşi Dumnezeu va veni şi ni-l va spune! Dar tocmai asta încerc să spun: Dumnezeu a şi venit şi vine în continuare la cei ce-L caută sincer. Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu veşnic şi om istoric. Nu Se descoperă numai lui Moise şi apostolilor, ci fiecărui om care Îl caută pe El, în acelaşi fel cum s-a descoperit tuturor drepţilor din Vechiul şi Noul Testament. Sigur că noi nu am vorbit faţă în faţă cu Dumnezeu pe muntele Sinai şi poate că nici n-am făcut minuni, dar Acelaşi Dumnezeu care Se face cunoscut fiecărui om, S-a făcut cunoscut şi lui Moise. Iar Acelaşi Trup şi Sânge ce ni se dă nouă spre împărtăşire este Trupul şi Sângele lui Hristos care li s-a dat apostolilor la Cina cea de Taină. Chiar într-o singură linguriţă, acea mică parte conţine plinătatea Dumnezeirii... Apostolii au băut din acelaşi Potir cu noi. Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isaac şi a lui Iacov le-a dat şi lor har mult şi nouă har puţin.
“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). În lumea în care toate se schimbă: ştiinţe, arte, filozofii, predaniile lui Hristos sunt neschimbate din primul secol creştin şi până la sfârşit, păstrate cu harul lui Dumnezeu în Biserica Dreptslăvitoare.

“Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Biblia este doar istoria scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dar această revelaţie se completează mereu şi mereu cu fiecare credincios. Iată ce frumos încheie evanghelistul Ioan cartea sa: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25)

“Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.“ (Ioan 14, 1-2) Dumnezeul creştinilor nu este rău, nu este invidios, nici răzbunător. Chiar dacă Hristos S-a înălţat la cer, El nu ne-a lăsat orfani. Dumnezeu în continuare se face cunoscut oricărui om care vine sincer către El. De abia un pas să facă şi El a şi ieşit în întâmpinarea lui. Dumnezeu îl încredinţează pe om în străfundul sufletului său - în duh -, unde nu poate exista nicio îndoială omenească. Nimic: nici ultima “evanghelie” National Geografic, nici ultima teorie despre univers, nici ultimul cod al lui Da Vinci, nici ultimul satelit trimis în căutarea extratereştrilor… nu pot să-i clatine omului încredinţarea pe care Însuşi Dumnezeu i-a dat-o în inima sa. O mie de savanţi, o mie de filozofi, o mie de artişti, o mie de “harismatici”, o mie de masoni, o mie de draci, satana însuşi… nu pot să dărâme acea Sfântă Scriptură scrisă în inima omului de Duhul Sfânt.

"Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

Veacul despărţirilor

Scriam acum câteva zile un pomelnic. În biserică erau vreo treizeci de oameni. Unii aşteptau la spovedit, alţii doar să înceapă Liturghia de noapte. Stăteam pe scaun, la masa unde se scriu pomelnicele, într-o plăcută linişte. Nu se grăbea nimeni, nicăieri. Am luat două foiţe şi un pix şi am început să scriu: VII pe una şi ADORMIŢI pe cealaltă. Aveam atâta linişte încât am început să pictez literele, iar numele le scriam fără grabă, oprindu-mă după fiecare nume să cuget la omul acela şi la însemnătatea lui pentru mine. La un moment dat, când am scris un nume, am simţit deodată o tristeţe adâncă, dar şi o adâncă nădejde.

"Cum se poate ca el să piară? Iată-l e viu. Are în el toată puterea din lume ca să-şi întoarcă viaţa spre Dumnezeu. Ca să fie sfânt! Nu se poate ca el să piară. Nu se poate! Şi cât bine mi-a făcut şi eu ce rău am fost. E o minune cum m-a răbdat. Şi totuşi, eu astăzi sunt la biserică, pe când el nu. El înjură, huleşte, se mânie... Şi totuşi e atât de bun uneori. Cum să nu-l cunoască el pe Hristos? Cum să nu se mântuiască el? Cum adică să se ducă în iad? Şi să nu mai fie? Să se şteargă numele lui de pe faţa pământului şi să nu mai întrebe nimeni de el vreodată? Să moară veşnic, iar cei vii să nu-l cunoască? Să-l uite Dumnezeu şi să-l predea morţii pentru TOTDEAUNA? Cum aş putea să suport un asemenea gând că un om cu care am vorbit şi pe care l-am văzut de atâtea ori şi care mi-e prieten drag, să nu se mântuiască? Cum să mă mântuiesc eu şi el nu? Cum să-l uit şi eu, cel care l-am cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut să nu-l afle niciodată? ...Dar eu mă voi mântui...?"

"Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei..." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa noastră de aici ar fi tare frumoasă dacă n-am muri niciodată, chiar şi pentru cineva care ar trăi cu prietenii săi precum spune Sf Ioan. Însă vedem că realitatea este alta. De aceea, oricât s-ar filozofa pe lume, oricât de mult am fugi, de realitatea morţii nu scapă nimeni. Totuşi, cu toate că murim, dragostea nu cade niciodată. Înseamnă atunci că există un mod de a rămâne veşnic alături de prietenii noştri dragi - mutându-ne cu toţii în cer.
Căci deşi ne-am dori să rămânem mereu întru dragoste, veşnică este doar Împărăţia Cerurilor. Iar lumea, ştim că va avea un sfârşit. Iar mai aproape decât acel sfârşit ne este nouă propria moarte.
Cât de grea este o despărţire! Este grea despărţirea copiilor care au crescut mari, de părinţii lor. Este grea despărţirea soţului de soţie, când acesta pleacă într-o călătorie îndelungată. Prietenii sau rudele care se mută în alt oraş: cât de dor ne este de ei...
Dar şi mai grele sunt despărţirile ce le face moartea. Ce copil aţi văzut mai trist decât un orfan? Ce femeie aţi văzut mai îndurerată decât o văduvă? Ce părinte aţi văzut mai sfârşiat decât acela căruia i-a murit copilul? Cât de trişti sunt bătrânii fără copii, din azile, lipsiţi de orice mângâiere? Ce alt bărbat aţi mai văzut să plângă, afară de cel ce şi-a pierdut soţia? Şi câte lacrimi nu varsă oamenii la moartea unui prieten drag? E despărţirea ce nu o mai întoarce nimeni. Îi vezi omului cu care ieri ai vorbit, trupul mort într-un sicriu. Chiar a murit? Da, chiar a murit...
Oamenii care se iubesc îşi iau mereu rămas bun nădăjduind revederea. Chiar când aceasta are şanse infime să se întâmple, totuşi cei ce se iubesc speră că într-o zi se vor reîntâlni, căci altfel ar fi de nesuportat să se despartă. Însă dacă, uneori, speranţa revederii în această viaţă poate fi doar o iluzie, speranţa revederii în cealaltă viaţă este o nădejde sigură!
Asta pentru că Hristos, prin jertfa Sa, a şters orice tristeţe a despărţirilor definitive. În cuvântarea de despărţire pe care le-a ţinut-o apostolilor, le-a promis că nu-i va lasă niciodată singuri (şi pe noi, odată cu ei). "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14, 18; 27) Chiar dacă El avea să moară în scurt timp, totuşi le spune acest cuvânt duios de îmbărbătare, făgăduindu-le Învierea şi pogorârea Duhului Sfânt, de după Înălţare. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14, 16-17). Iar în ceasul Răstignirii, El ne-o dă şi pe Maica Sa spre a ne fi Maică nouă, tuturor, apărătoare nebiruită şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
În veacul acesta al despărţirilor, ce veste mai bună ar putea primi un suflet decât că nu va fi niciodată singur? Şi ce mai mare nădejde decât aceasta: "Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39)?
Nu este comoară mai mare decât viaţa veşnică: a noastră, a părinţilor noştri, a fraţilor noştri, a prietenilor noştri, a duşmanilor noştri, a întregii lumi; a celor vii sau a celor adormiţi. Fără lacrimi, fără chin, fără Cruce - este imposibil.

Închei pomelnicul şi mă întreb: cum mă voi mântui, Doamne? Şi aceştia cum se vor mântui?
Suntem la mila lui Dumnezeu.

Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Maicii Domnului, Condacul al 9-lea)

Icoana Adormirii

Majoritatea icoanelor pe care le avem cu Maica Domnului o înfățișează pe Născătoarea de Dumnezeu în brațe cu Pruncul Iisus. În icoana Adormirii, este exact invers: Hristos o ține pe Maica Sa, acum copilă, în brațele Sale. Să luăm și noi pilda acestei icoane. Maica Domnului, cu rugăciunile ei nebiruite să ne ajute să-l creștem pe Hristos în inimile noastre, și să-l purtăm în îmbrățișarea caldă rugăciunii, până ce El va fi mai mare decât noi și rugăciunea singură va lucra în inimă, iar noi precum pruncii, vom fi ținuți pururea în mâinile Sale Preacurate.

Poate că aceasta înseamnă lepadarea de sine, smerenia - maica tuturor virtuţilor -, în care Maica Domnului este neîntrecută. Smerenia, care vine prin curăţirea inimii, este singura scăpare către Împărăţia Cerurilor.

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor." (Matei 18, 3-4)

"Întru adormire lumea nu ai părăsit"

Rugăciune

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Dumnezeule Cel în Treime slăvit şi închinat, miluieşte cu mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei ce Te caută şi pe cei care Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ce nu se pot ruga, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi al doisprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea, Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Ta, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei Numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru Împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri şi îmbunează inima lor, ca să nu pierim din pricina lor şi nici ei din pricina noastră. Şi să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne, miluieşte şi ne binecuvintează şi ne mântuieşte pe noi, că a Ta este stăpânirea şi împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Un poem al jertfei Sfintilor inchisorilor cantat de Tudor Gheorghe

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii.

În Lumina Ta, Lumină,
Ochii mei, Preasfinte Tată,
Azi, mai stinşi ca niciodată
Nu zăresc decât o cină.

Dacă ochii nu visează decât zamă
Care golul burţii îl minte...
Nu mă judeca Părinte,
Trupul nu-mi mai ţine seamă.

Dacă înflămânzit mă mână gândul
Doar înspre mâncare,
Bunule, îţi cer iertare...
Sunt un maldăr de ţărână.

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

Nu mă osândi, Stăpâne,
Pentru poftele-mi deşarte,
Că de suflet mă desparte
Trupul care cere pâine.

Cum aş zdrobi cu silă
Glasul cărnii care ţipă,
Însă, Doamne, n-am aripă,
Plămădit sunt din argilă.

Of, cum a distrus în mine
Flămânzenia nebună
Tot ce sufletul adună
Să se apropie de tine...

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de grâu, de poame
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...