miercuri, 9 septembrie 2009

Doamne, mi-e dor de Tine ca de-o fată!

Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme, şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine... Aş putea muri acum de atâta fericire...”
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp... deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite...
Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-a părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit... de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântat-o poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi.
Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările penibile ale „artiştilor” moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc.” Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Facerea 6, 3)
Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă).
Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată.

Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat... odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad.
„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om... cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi sufletul – de răutăţi.
Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-ar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti... ci numai să mori şi să învii în fiecare zi...

15 comentarii:

MONICA DANIELA spunea...

FOARTE FRUMOS SI ADEVARAT !

Lifer spunea...

Incredibil de frumos si adevarat! Mi-au dat cateva lacrimi...de fericire. Pentru ca vad ca ceea ce simt eu nu e o minciuna. Îti multumesc.

Dumnezeu sa ne ajute pe noi toti!

Iuliana spunea...

Aveti întrutotul dreptate şi toţi cei ce au trecut prin aceleaşi încercări dureroase născute din confuzia între dragoste şi patimă înţeleg ce spuneţi. E atâta nevoie de conştientizare a diferenţei cumplite între una şi cealaltă. Mai scrieţi ! Aveţi un stil convingător adică de folos. Domnul să vă ajute şi să vă lumineze ! Iertaţi-mă !

stefania spunea...

Atat de frumos si real!

roxana spunea...

ce pot spune mai mult decat ca ma regasesc atat de bine in vorbele tale...?! mi-a facut bine aceasta "constientizare", dar m-a si intristat putin. Multumesc! felicitari!

Adrian Sârbu spunea...

care e motivul tristetii, pot sa intreb?

roxana spunea...

ca-mi dau seama ca m-am amagit de atatea si atatea ori..si inca ma mai doare. inca nu am scapat de ...asta.dar ce folos ca intentiile au fost bune de fiecare data daca mereu am sfarsit raniti? am cautat si poate inca caut acel sentiment care te inalta, te face sa te simti implinit, care iti ofera siguranta, acel sentiment ce iti umple fiecare coltisor al sufletului si al trupului si totusi iti face loc sa poti iubi si o lume intreaga. dar mai ales acel sentiment ce va fi pt totdeauna, VESNIC.de care sa ne amintim si cand nu vom mai fi aici...ajuta Doamne necredintei mele!

Adrian Sârbu spunea...

Am un prieten care zice foarte apasat urmatorul lucru: rezolva-ti intai problemele cu Hristos si apoi te mai gandesti la altceva. Daca suntem oameni seriosi, nu ne vom multumi decat cu o dragoste curata. Ei bine, pentru asta trebuie sa ne curatim noi foarte bine, adica sa ne lasam cu totul in voia lui Dumnezeu, care ne vrea mari sfinti. Cine se lasa in bratele lui Hristos, primeste multe daruri.
O prietena de-a mea zice ca ea nu-si inchipuie cum ar putea iubi o persoana mai mult decat pe celelalte. Vezi, a iubi pe toata lumea la fel e numai a calugarului. Ca mirean, iti iubesti mai intai familia si apoi pe altii.
Personal, m-a curatit Dumnezeu de un strat gros de noroi, dar mai am mult pana sa ma gandesc si la altcineva, inafara de Dumnezeu (daca o sa se intample asta vreodata).
Scopul vietii noastre este sa fim cu Dumnezeu. Toate celelalte, calugaria, mirenia, harismele, chiar si rugaciunea neincetata sunt doar niste metode. Doamne ajuta.

roxana spunea...

"Rugaciunea de azi
Atunci cand sunt imobilizat de depresie, fie ca eu sa-mi stabilesc scopuri marunte, realiste – atat de marunte ca si un salut catre un copil, sa-mi spal cana de cafea, sa-mi curat biroul, sa spun o scurta rugaciune. Fie ca eu sa nu-mi scriu propriul meu scenariu pentru esec, care ma arunca si mai mult in depresie.

Ce sa-mi amintesc azi
Scopurile prea inalt stabilite ma trag inapoi."
Dumnezeu sa-ti ajute in drumul pe care il vei urma si sa ma ajute si pe mine pe al meu. Nu stiu daca e corecta sau potrivita rugaciunea mea, dar uneori cand imi dau seama ca iar am dat gres in ceva ma rog asa: Da-mi Doamne sa cunosc voia ta, sa o pot accepta si sa o pot implini! Dumnezeu sa iti fie aproape!

Anonim spunea...

Profund si superb articolul!
Si astept mereu cu nerabdare altul si altul....
Cu permisiunea voastra o sa postez la mine pe blog titlul aacestui articol cu link-ul de accesare.
Astept raspuns!!!
Doamne miluieste-mă!!!

Cristian Stavriu
http://cristianstavriu.wordpress.com/

IulianGolan spunea...

Mulţumesc Adi. Am simţit cum mai că stăteam să izbucnesc în plâns la un moment dat, însă, spre sfârşit m-am liniştit.

Ema spunea...

m-am bucurat citindu-te.
sa-ti dea Dumnezeu puterea de a trai in duhul acestor cuvinte!

Anonim spunea...

„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă.

frumos citat... doar ca ii apartine lui arghezi... dar nah, unii nu prea "citeste"

pescarus spunea...

E din poezia "Din prag", de Alexandru Vlahuţă. Doamne ajută

Munteanu Mihaela spunea...

M-ai "uns" la inima.Imbucuratoare cuvinte.Iarta-ma si Domnul sa te ierte!