Un poem al jertfei Sfintilor inchisorilor cantat de Tudor Gheorghe

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii.

În Lumina Ta, Lumină,
Ochii mei, Preasfinte Tată,
Azi, mai stinşi ca niciodată
Nu zăresc decât o cină.

Dacă ochii nu visează decât zamă
Care golul burţii îl minte...
Nu mă judeca Părinte,
Trupul nu-mi mai ţine seamă.

Dacă înflămânzit mă mână gândul
Doar înspre mâncare,
Bunule, îţi cer iertare...
Sunt un maldăr de ţărână.

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

Nu mă osândi, Stăpâne,
Pentru poftele-mi deşarte,
Că de suflet mă desparte
Trupul care cere pâine.

Cum aş zdrobi cu silă
Glasul cărnii care ţipă,
Însă, Doamne, n-am aripă,
Plămădit sunt din argilă.

Of, cum a distrus în mine
Flămânzenia nebună
Tot ce sufletul adună
Să se apropie de tine...

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de grâu, de poame
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

OCHII IUBIRII

Am vãzut iubirea în ochii mamei
ce-şi leagãnã în cãuşul inimii
pruncul adormit

Am vãzut-o în privirea tatãlui
când îngheţat şi obosit intrã seara în casã
cu ochi mai înstelaţi decât cerul aducând
ofrandele ei

Am vãzut iubirea din ochii mirilor
curgând ca zãpezile raiului
îmbrãcându-i în nuntã
cu trupul ei

Am vãzut iubirea în
ochii soldatului care îşi ţine la piept camaradul ucis:
lacrimile ei căzând
din ochii celui viu
pe obrajii
celui mort


Am vãzut iubirea în ochii copiilor
când aleargã pe câmpiile ei cu iarbă adormitoare
culegându-i florile cu surâsurile lor

Dar ochii iubirii
i-am vãzut
o singurã
datã
într-o
bisericã veche

când
unicul adânc
al tuturor inimilor
odatã cu Împãrãteştile uşi
s-a deschis:


n e m ã r g i n i ţ i

cu Cerul irişilor înstelat

de rãnile

ochilor noştri
deschişi