Sfântul Teofan Zăvorâtul

"Cât de mângâietor este a şti că şi în vremea noastră se spun aceleaşi lucruri care se spuneau în vremea Apostolilor, nemijlocit după Apostoli, şi că, prin urmare, de-a lungul a optsprezece veacuri şi jumătate în Biserica lui Dumnezeu s-a auzit fără schimbare unul şi acelaşi cuvânt al adevărului!
Dacă cu doi sau cu trei martori va sta tot cuvântul (Matei 24, 35), cât de neclintit trebuie să stea cuvântul adevărului, care e propovăduit în Biserică, de vreme ce în apărarea lui stă un atât de necuprins sobor de martori? Şi ce pot să însemne în faţa cugetării sănătoase strigătele cugetării celei deşarte, pe care cei nechibzuiţi cutează să i le arunce în faţă adevărului? Oare nu simţiţi aici palpabil hotărârea lui Dumnezeu: cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)? Amin!"

Veacul despărţirilor

Scriam acum câteva zile un pomelnic. În biserică erau vreo treizeci de oameni. Unii aşteptau la spovedit, alţii doar să înceapă Liturghia de noapte. Stăteam pe scaun, la masa unde se scriu pomelnicele, într-o plăcută linişte. Nu se grăbea nimeni, nicăieri. Am luat două foiţe şi un pix şi am început să scriu: VII pe una şi ADORMIŢI pe cealaltă. Aveam atâta linişte încât am început să pictez literele, iar numele le scriam fără grabă, oprindu-mă după fiecare nume să cuget la omul acela şi la însemnătatea lui pentru mine. La un moment dat, când am scris un nume, am simţit deodată o tristeţe adâncă, dar şi o adâncă nădejde.

"Cum se poate ca el să piară? Iată-l e viu. Are în el toată puterea din lume ca să-şi întoarcă viaţa spre Dumnezeu. Ca să fie sfânt! Nu se poate ca el să piară. Nu se poate! Şi cât bine mi-a făcut şi eu ce rău am fost. E o minune cum m-a răbdat. Şi totuşi, eu astăzi sunt la biserică, pe când el nu. El înjură, huleşte, se mânie... Şi totuşi e atât de bun uneori. Cum să nu-l cunoască el pe Hristos? Cum să nu se mântuiască el? Cum adică să se ducă în iad? Şi să nu mai fie? Să se şteargă numele lui de pe faţa pământului şi să nu mai întrebe nimeni de el vreodată? Să moară veşnic, iar cei vii să nu-l cunoască? Să-l uite Dumnezeu şi să-l predea morţii pentru TOTDEAUNA? Cum aş putea să suport un asemenea gând că un om cu care am vorbit şi pe care l-am văzut de atâtea ori şi care mi-e prieten drag, să nu se mântuiască? Cum să mă mântuiesc eu şi el nu? Cum să-l uit şi eu, cel care l-am cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut să nu-l afle niciodată? ...Dar eu mă voi mântui...?"

"Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei..." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa noastră de aici ar fi tare frumoasă dacă n-am muri niciodată, chiar şi pentru cineva care ar trăi cu prietenii săi precum spune Sf Ioan. Însă vedem că realitatea este alta. De aceea, oricât s-ar filozofa pe lume, oricât de mult am fugi, de realitatea morţii nu scapă nimeni. Totuşi, cu toate că murim, dragostea nu cade niciodată. Înseamnă atunci că există un mod de a rămâne veşnic alături de prietenii noştri dragi - mutându-ne cu toţii în cer.
Căci deşi ne-am dori să rămânem mereu întru dragoste, veşnică este doar Împărăţia Cerurilor. Iar lumea, ştim că va avea un sfârşit. Iar mai aproape decât acel sfârşit ne este nouă propria moarte.
Cât de grea este o despărţire! Este grea despărţirea copiilor care au crescut mari, de părinţii lor. Este grea despărţirea soţului de soţie, când acesta pleacă într-o călătorie îndelungată. Prietenii sau rudele care se mută în alt oraş: cât de dor ne este de ei...
Dar şi mai grele sunt despărţirile ce le face moartea. Ce copil aţi văzut mai trist decât un orfan? Ce femeie aţi văzut mai îndurerată decât o văduvă? Ce părinte aţi văzut mai sfârşiat decât acela căruia i-a murit copilul? Cât de trişti sunt bătrânii fără copii, din azile, lipsiţi de orice mângâiere? Ce alt bărbat aţi mai văzut să plângă, afară de cel ce şi-a pierdut soţia? Şi câte lacrimi nu varsă oamenii la moartea unui prieten drag? E despărţirea ce nu o mai întoarce nimeni. Îi vezi omului cu care ieri ai vorbit, trupul mort într-un sicriu. Chiar a murit? Da, chiar a murit...
Oamenii care se iubesc îşi iau mereu rămas bun nădăjduind revederea. Chiar când aceasta are şanse infime să se întâmple, totuşi cei ce se iubesc speră că într-o zi se vor reîntâlni, căci altfel ar fi de nesuportat să se despartă. Însă dacă, uneori, speranţa revederii în această viaţă poate fi doar o iluzie, speranţa revederii în cealaltă viaţă este o nădejde sigură!
Asta pentru că Hristos, prin jertfa Sa, a şters orice tristeţe a despărţirilor definitive. În cuvântarea de despărţire pe care le-a ţinut-o apostolilor, le-a promis că nu-i va lasă niciodată singuri (şi pe noi, odată cu ei). "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14, 18; 27) Chiar dacă El avea să moară în scurt timp, totuşi le spune acest cuvânt duios de îmbărbătare, făgăduindu-le Învierea şi pogorârea Duhului Sfânt, de după Înălţare. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14, 16-17). Iar în ceasul Răstignirii, El ne-o dă şi pe Maica Sa spre a ne fi Maică nouă, tuturor, apărătoare nebiruită şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
În veacul acesta al despărţirilor, ce veste mai bună ar putea primi un suflet decât că nu va fi niciodată singur? Şi ce mai mare nădejde decât aceasta: "Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39)?
Nu este comoară mai mare decât viaţa veşnică: a noastră, a părinţilor noştri, a fraţilor noştri, a prietenilor noştri, a duşmanilor noştri, a întregii lumi; a celor vii sau a celor adormiţi. Fără lacrimi, fără chin, fără Cruce - este imposibil.

Închei pomelnicul şi mă întreb: cum mă voi mântui, Doamne? Şi aceştia cum se vor mântui?
Suntem la mila lui Dumnezeu.

Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Maicii Domnului, Condacul al 9-lea)

Rugăciune

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Dumnezeule Cel în Treime slăvit şi închinat, miluieşte cu mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei ce Te caută şi pe cei care Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ce nu se pot ruga, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi al doisprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea, Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Ta, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei Numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru Împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri şi îmbunează inima lor, ca să nu pierim din pricina lor şi nici ei din pricina noastră. Şi să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne, miluieşte şi ne binecuvintează şi ne mântuieşte pe noi, că a Ta este stăpânirea şi împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.