Un poem al jertfei Sfintilor inchisorilor cantat de Tudor Gheorghe

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii.

În Lumina Ta, Lumină,
Ochii mei, Preasfinte Tată,
Azi, mai stinşi ca niciodată
Nu zăresc decât o cină.

Dacă ochii nu visează decât zamă
Care golul burţii îl minte...
Nu mă judeca Părinte,
Trupul nu-mi mai ţine seamă.

Dacă înflămânzit mă mână gândul
Doar înspre mâncare,
Bunule, îţi cer iertare...
Sunt un maldăr de ţărână.

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de atâta poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

Nu mă osândi, Stăpâne,
Pentru poftele-mi deşarte,
Că de suflet mă desparte
Trupul care cere pâine.

Cum aş zdrobi cu silă
Glasul cărnii care ţipă,
Însă, Doamne, n-am aripă,
Plămădit sunt din argilă.

Of, cum a distrus în mine
Flămânzenia nebună
Tot ce sufletul adună
Să se apropie de tine...

Doamne, nu mai pot fi
Ca şi cei sătui de grâu, de poame
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră paşii...

O R T O D O X I A

" ... o dogmă sau alta

este organic legată

de întreg procesul vieţii duhovniceşti.

E de ajuns să schimbăm

un singur element

al conştiinţei noastre dogmatice

pentru a vedea

numaidecât modificându-se

mediul nostru duhovnicesc

şi

evoluţia noastră interioară.

Şi invers,

cea mai mică deviere de la adevăr

în viaţa noastră interioară

va denatura

perspectiva noastră dogmatică."

ARH. SOFRONIE SAHAROV

ÎNDRĂZNIŢI SĂ VĂ SMERIŢI ! - fragmentarium din Sf. SILUAN ATHONITUL

Şi iată, acum scriu din milă faţă de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din acestă pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinţei. Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică: Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul".

Şi pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit.

Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

Deşi e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia.

...când prin mândrie ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înşine chinului: jalea, urâtul şi gândurile rele ne sfâşie.

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar acesta nu este decât primul început al smereniei.

Sunt mai multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinovăţeşte pe sine însuşi pentru toate; şi aceasta e smerenie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta este smerenie...(...)

Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi de smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt.

Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubire; atunci în suflet va fi mare pace şi el nu se va ridica deasupra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă...

Tu zici:Viaţa mea e tare amară. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul Însuşi îţi spune: Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: De ce mă chinuiam şi mă întristam atât altădată? Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul:Pacea Mea dau vouă.

Aşa fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

... ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: De ce nu sunt pe primul loc? Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

Preasfântă Maică a Domnului, dobândeşte-ne, Milostivă, un duh smerit!

DESPRE TAINA POCĂINŢEI

" Dumnezeu nu aşteaptă să treacă timpul pentru pocăinţă.

Ai spus păcatul tău, te-ai îndreptat, ai fost milostivit.

Nu timpul depărtează păcatul,

ci aşezarea sufletească a celui care se pocăieşte

stinge păcatul.

Este cu putinţă să treacă mult timp

şi să nu câştige omul mântuirea,

în timp ce altul,

după o scurtă vreme,

mărturisindu-se nefăţarnic,

să se elibereze de păcat.

Iertarea păcatelor este izvorul mântuirii

şi răsplată a pocăinţei,

căci pocăinţa este bolniţă vindecătoare de păcate,

este dar ceresc,

putere făcătoare de minuni,

har care învinge urmările legii.

De aceea,

nu-l izgoneşte pe desfrânat,

nu-l îndepărtează pe adulter,

nu-şi întoarce faţa de la beţiv,

nu se scârbeşte de idolatru,

nu-l îndepărtează pe grăitorul de rele,

nu-l izgoneşte pe hulitor,

pe cel îngâmfat,

ci pe toţi îi preface,

căci pocăinţa este topitoarea păcatelor.

SF.IOAN GURĂ DE AUR

CALEA

" ...află şi păstreză în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică

şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine

şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii,

mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos,

sub îndrumarea păstorilor legiuiţi,

şi negreşit vei ajunge în Împărăţia cerurilor

şi te vei mântui."

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL

"OSTROVUL", după ce s-a aprins Lumina

Huruitul roabei s-a oprit.

Părintele Anatolie îşi ridică privirea...



Ochii îi lucesc stins. Precum cărbunii uzi

din mineralierul eşuat...

Priveşte departe...

E vremea...

E vremea ca nebunul lui Hristos

să intre

în viaţa mea nebună.

E vremea să murdărească clanţele

de la uşile rătăcirilor

şi îndoielilor mele...

Să mă întrebe

de ce viaţa mea

îl ucide pe Abel...

Să-mi arunce în cale bârna

din ochii mei..

Să se aşeze atât de aproape de mine,

încât plânsul căinţei lui

să curgă

prin gândurile mele...

A venit să mă dezbrace de furia neputincioasă a acestei lumi,

să-mi arunce în gheenă,

dracii

din pantofi...

...şi trupul ghiftuit ca o plapumă moale...

Să-l privim cum se zbate şi se înneacă

în apele despătimirii. Cum redevine

unda lor...

În întunericul inimii mele

mă învaţă să desluşesc,

printre miraje,

INSULA lui DUMNEZEU...

Şi ruga lui

e o luntre;

bătăile inimii sale,

o pereche de vâsle:

metania lacrimilor fierbinţi,

o cale... îngustă ...

Acolo

a coborât cu mine

în adâncul spaimelor mele..

Am ieşit cu feţele murdare

de funinginea celei

mai înalte

mândrii....

...care i s-a zbătut ca o fiară

în braţe

până a reuşit

s-o închidă

în

coşciugul lui...

Apoi,

deodată,

Lumina fiinţei

lui

s-a făcut

orbitoare...

.............................................................................................

Huruitul calculatorului s-a oprit.

Ultima imagine

se descompune în memorie

ca o ninsoare pe Marea Nordului:

cu pleoapele strânse,

cu mâinile adunate pe pieptul osos ca

o insulă stâncoasă,

în cămaşa de dormit

noaptea dintre vieţi,

părintele Anatolie

s-a întors,

prin Cer,

în film...

Plâng,singur, pe un chei al sufletului...

Mi-e dor

de nebunia ce-mi

îmblânzeşte viaţa..

Mi-e dor de călugărul care,

trăgând clopotele,

chema Adevărul

în mine...

Lângă barja plină de păcatele mele,

i-am găsit roaba ...

Iar în

ostrovul inimii,
rezemată de zidul chiliei

mi-a lăsat

lopata lui de fochist:

deşetându-mi păcatele

în cuptorul Crucii,

să încălzesc lumea

cu iubirea lui Hristos...

sfârşit

Omul de lângă Zid

"...şi întuneric era deasupra adâncului;(...)
Şi au zis Dumnezeu: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!
Şi s-a făcut lumină." ( Facerea 1, 2-3)

Am văzut, odată, un om.

Lângă un zid.

Care creştea din cuvintele, tăcerile

şi faptele omului...

Am văzut, odată, un om:

în pustiul din mijlocul mulţimii,

stingându-se, fără scăpare,

lângă zidul

din inima lui...

Am văzut, odată, un zid.

Umbra lui

umbla şi vorbea

ca un

om...

" Păcatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu! Iertarea păcatelor se dă nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul, ca un milostiv şi iubitor de oameni, este întotdeauna pregătit să ierte pe cel care se întoarce cu pocăinţă la El. Nevrednic de iertare nu este cel care are păcate multe şi grele, ci cel care nu se pocăieşte! Doar acesta!(...)

Catastiful tuturor păcatelor oamenilor a fost rupt de Hristos prin răstignirea Sa. Obişnuinţa oricărui om cu această lucrare a iubirii dumnezeieşti nemărginite pentru oameni se realizează prin Taina Pocăinţei şi este reală. Cel care, prin intermediul preotului duhovnic, primeşte iertarea de la Dumnezeu, stă nevinovat în faţa dreptăţii Lui.

Credinţa slabă în această Taină şi lipsa încrederii în mila lui Dumnezeu vine de la vrăjmaşul. Fără impulsul lui, păcatele nu se săvârşesc. Prin păcate se înalţă un ZID între noi şi Domnul. Pocăinţa şi mărturisirea dărâmă aceste ziduri, făcând inutile toate luptele diavolului pentru pieirea omului. Şi pentru că vrăjmaşul cunoaşte bine puterea Tainei, se străduieşte fie să ne îndepărteze cu desăvârşire de aceasta, fie să ne inspire necredinţă în eficacitatea ei, necredinţă pe care a semănat-o şi în sufletul nostru. Astfel, ne duce la disperare. Deci, să-i stăm împotrivă! Să-l alungăm pe vrăjmaş împreună cu meşteşugirile lui!

Domnul vrea să ne mântuim toţi, prin urmare şi voi. Acesta a fost scopul iconomiei întrupării Lui, aceasta a fost grija Lui dintotdeauna: să ne atragă la El şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Şi ne atrage şi ne cheamă. Nu există nici un om care să nu primească această chemare." ( Sf.TEOFAN ZĂVORÂTUL)

Am văzut, odată, un om...prăbuşit lângă zidul din inima lui...

Cu pleoapele strânse , plângea, cerându-şi iertare...

Când, ostenit şi resemnat, şi-a deschis ochii... era... LUMINĂ!

Şi, în praful zidului năruit, Numele ei...