joi, 12 februarie 2009

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( I ) - Sf. Ignatie Briancianinov


"Când omul a fost alungat de Domnul din rai s-a aşezat în preajma grădinei celei din Eden ( Fac 3, 4) ca necontenit, aducându-şi privirile spre aceasta, să se consoleze cu nădejdea întoarcerii dacă va petrece într-o necontenită pocăinţă cu lacrimi. Prin această aşezare el se afla într-o permanentă amintire. Chiar şi pământul cu toate frumuseţile lui - chiar dacă era sub blestem - constituia o amintire a raiului.
Pământul a fost pus ca loc de pocăinţă atât pentru strămoşi cât şi pentru întreg neamul omenesc care va descinde din ei. Deci, în concluzie, viaţa pământească a fiecărui om îi este dată pentru pocăinţă. Chiar dacă întreaga omenire pribegeşte pe acest pământ, ea nu trebuie să se lipească cu inima de lucrurile lui şi nici să-şi rezume traiul doar în acest " hotel" pământesc ci să cugete permanent la ţara cea de sus, străduindu-se din toate puterile să ajungă la ea.
Munca şi îndelunga suferinţă a răului sunt cele mai de bază călăuze ale pocăinţei şi părinţii smereniei. Omul trebuie întotdeauna să fie conştient că Domnul i-a dat să mănânce în sudoarea feţei sale nu numai pâinea materială, ci şi pe cea duhovnicească. Acelaşi om trebuie să ştie că el se află pe pământ într-un exil provizoriu şi se va întoarce în pământul din care a fost luat. Aici este în continuă suferinţă, într-o luptă nu numai cu răul de sine ci şi din apropiaţii săi, într-o luptă cu pământul care, datorită lui, a fost blestemat şi care i se supune doar atunci când varsă sudori de sânge, despre aceasta amintindu-i fraţii lui care - unul după altul - sunt răpiţi de moartea cea neînduplecată.
De la pământ îi este permis să se folosească doar de un singur lucru care este cel mai util, şi anume acela de a pribegi pe el, neuitând însă de veşnicie.
Toţi drepţii Vechiului Testament, începând cu Adam, şi-au petrecut viaţa pământească conform destinaţiei date de Dumnezeu. Ei vieţuiau pe pământ ca într-o ţară a alungării, ca într-o ţară de lacrimi şi de pocăinţă, având nădejdea la făgăduinţă şi privind cu ochiul credinţei veşnicia. " S-au ucis cu pietre, s-au ferestruit, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind necăjiţi, de rău supăraţi ( cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi aceştia toţi mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au luat făgăduinţa. ci de departe văzându-le şi mărturisind că străini şi nemernicii sunt pe pământ" ( Evr.11,37;11,13)
Unui număr mic de oameni li se pot atribui aceste cuvinte ale Apostolului. Puţini dintre ei şi-au petrecut viaţa conform destinaţiei atribuite de Dumnezeu. Căderea l-a afectat atât de adânc pe om căci, renunţând la veşnicie şi tânguindu-se pe acest pământ şi-a ales o vieţuire plină de desfătări şi bunăstări de parcă s-ar bucura şi ar prăznui propria-i cădere."( sfârşitul primei părţi)

Niciun comentariu: