DUMINICA SUFLETULUI RISIPITOR

e o Tăcere
Care ţine
toate

gândurile
sunt paşii sufletului
risipitor

în
adâncul
inimii
aşteaptă

Tăcerea
Care ţine
toate

OMUL-BISERICĂ

"Semnele şi cunoaşterile celui ce are smerenia adevărată sunt acestea: a se socoti mai păcătos decât păcătoşii şi a considera că nu a făcut nici un bine înaintea lui Dumnezeu; a se prihăni pe sine în toată vremea, în tot locul şi în tot lucrul; a nu întrista pe nimeni, nici a considera că este cineva pe pământ mai pângărit, mai păcătos sau mai leneş decât sine, ci a-i lăuda şi a-i slăvi pe toţi de-a pururea; a nu judeca, a nu defăima şi a nu grăi de rău pe cineva vreodată; a tăcea de-a pururea şi fără de poruncă, a nu grăi ceva fără de trebuinţă, iar când va fi întrebat şi vrea să grăiască ori trebuinţă având să grăiască, să răspundă cu alinare, cu linişte şi rar, ca şi când ar fi silit şi s-ar ruşina să grăiască; a nu se lua pe sine măsură la ceva; a nu se certa cu nimeni, nici pentru credinţă, nici pentru orice altceva, ci dacă zice de bine, zi şi tu aşa; iar dacă zice de rău, zi că tu ştii; a avea supunere şi a-şi urâ voia, ca pe una ce-l poate pierde; a avea de-a pururea privirea în jos; a avea înaintea ochilor moartea; a nu cuvânta în deşert, a nu grăi deşertăciuni, a nu minţi niciodată; a nu grăi împotriva celui mai mare; a suferi ocările, defăimările şi pagubele cu bucurie; a urâ odihna şi a iubi osteneala; a nu întărâta pe cineva şi a cunoaşte smerenia cea adevărată. Fericit cel ce are pe acestea, fiindcă s-a făcut casă şi biserică a lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a sălăşluit într-însul şi l-a făcut moştenitor al împărăţiei cerurilor. Amin."( SF. EFREM SIRUL)

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( III ) - Sf. Ignatie Briancianinov

"Odată ce omul s-a lipsit, prin cădere, de lumina dumnezeiască, nu i-a mai rămas decât raţiunea, cu sclipirea unei singure lumini sărace. Foarte mulţi oameni au fost aduşi la cunoaşterea Adevărului prin această lumină şi n-au fost lăsaţi să se piardă în comodităţile posibile ale acestei vieţi pământeşti, pe care vrăjmaşul omenirii le-a inventat, prin tot felul de ştiinţe şi arte care au contribuit la marea sporire a păcatului, spre întărirea căderii şi înfrumuseţării ei cu idolii bunăstării şi ai veseliei. Ştiinţele omeneşti, aducându-i satisfacţie omului şi prezentând harul dumnezeiesc şi pe Însuşi Creatorul ca ceva netrebuincios, hulind, respingând şi umilind Duhul Sfânt, s-au făcut arme puternice şi mijloace ale păcatului şi diavolului. Lumina oamenilor s-a contopit cu " lumina" demonilor, formând deşteptăciunea omenească, străină de Dumnezeu, distrugându-l astfel pe om cu mândria cea asemenea diavolului( 1 Cor.3,17-18)

Înconjurat de boala învăţăturii, omul înţelept al acestui veac le supune pe toate raţiunii sale, slujindu-i lui însuşi, devenind astfel propriu-i idol, întruchipând propunerea oferită de satana: Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Înţelepciunea oferită sie însuşi este o înşelare de sine, o minciună drăcească, o cunoaştere falsă care îl pune pe om într-o stare de amăgire faţă de propria persoană şi faţă de cele ce-l înconjoară. Toată această înţelepciune este o spurcăciune şi o nebunie în faţa lui Dumnezeu, o îndrăcire. Orbirea sa o proclamă ca fiind o viziune şi de o competenţă corespunzătoare, făcând astfel să fie de nevindecat, căderea fiindu-i asemenea cu cea a nenorociţilor de farisei şi cărturari ( In.9,41) Legat de aceasta Apostolul spune: " Cugetul trupului este moarte iar cugetul Duhului viaţă şi pace. Pentru că cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu căci legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate"( Rom.8,6-7)

Pentru aceasta, Duhul Sfânt porunceşte acelui ce doreşte să se apropie de Dumnezeu şi să se facă părtaş înţelepciunii duhovniceşti să respingă această înţelepciune pământească ( I Cor.3,18)

Chiar şi Sf. Ap. Pavel atenţionează că puţini învăţaţi au primit credinţa creştină considerând înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos ca o adevărată nebunie. Filozofii şi pictorii au fost cei mai mari susţinători ai idolatriei, precum şi duşmani ai adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

Din momentul în care credinţa creştină a cuprins lumea, ştiinţa a născut nenumărate erezii şi cu ele s-a străduit să răstoarne temelia creştinismului.

Marea fărădelege, adică omorârea Dumnezeului Cel întrupat, a fost săvârşită de învăţaţii acestei lumi în numele înţelepciunii şi a legii lor.

Acum oamenii creştini, proveniţi din vechii închinători la idoli, revin la starea de dinainte pentru că nu pot să respingă progresul ştiinţei. Această ştiinţă îi fac pe oameni să se închine din nou la idoli şi să-i slujească satanei, dar printr-o altă formă de înşelare, mai lesnicioasă. "

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( II ) - Sf. Ignatie Briancianinov

" Spre această viaţă de desfătări trupeşti, care omoară viaţa întru Domnul, au fost dispuşi şi unii dintre copii lui Adam care nu mai dădeau ascultare povestirilor despre rai şi despre starea duhovnicească a omului, găsindu-şi hrana necesară în ţara izgonirii şi a satisfacţiei patimilor duhovniceşti. Nepoţii lui Adam au înaintat şi mai mult spre îmbunătăţirea vieţii materiale, uitând de veşnicie. Şi, în sfârşit, în această direcţie s-au îndreptat toţi urmaşii lui cu excepţia unor bărbaţi aleşi. Aceşti urmaşi considerau raiul ca ceva ireal, ca pe o poveste şi o invenţie a imaginaţiei superstiţioase. În zadar moartea îi lua pe oameni de pe faţa pământului căci ei îşi continuau viaţa de parcă ar fi fost nemuritori.

Necesitatea menţinerii puterilor trupeşti printr-o mâncare simplă s-a transformat în lăcomie, în îmbuibarea cu mâncări alese. Potolirea setei a trecut la îndulcirea cu tot felul de băuturi care duc la beţie. Acoperirea goliciunii cu îmbrăcămintea din piele s-a transformat într-o înfrumuseţare a trupului cu tot felul de obiecte şi veşminte. Sălaşele simple, care serveau drept refugiu împotriva stihiilor şi a fiarelor ce s-au ridicat împotriva omului, au fost înlocuite de măreţele şi minunatele palate. A apărut luxul cu nenumăratele lui cerinţe care s-au transformat în legi crude sau inexorabile în societatea oamenilor căzuţi. Fireasca împreunare a femeii şi bărbatului în vederea înmulţirii neamului omenesc s-a transformat într-o nesăturată poftă de desfrânare, poftă care are o acţiune malefică, privind înmulţirea oamenilor. Dar şi aceasta este puţin spus căci oamenii, aprinşi de dorinţe neînfrânate şi lipsiţi de un scop drept, au inventat păcatele împotriva firii.

Puterea energiei sufleteşti a început să fie învinsă de pofte lacome şi de cerinţele omului iubitor de păcat. Au apărut certurile, insultele, omorurile, jafurile, tâlhăriile, războaiele şi atentatele. Puterea cuvântătoare a omului este de atunci folosită spre lucrarea păcatului, apărând astfel minciuna, făţărnicia şi viclenia. Şi astfel, imediat după căderea omului, păcatul a început să formeze pe pământ, o dată cu trecerea timpului răspândindu-se în mod dinamic în această lume plină de vrajbă.

Lumea constituie viaţa oamenilor pe pământ cu scopul satisfacerii dorinţelor păcătoase, a desfătării trupeşti, a prosperităţii materiale, scop care este radical opus celui înălţător şi binefăcător cu care Dumnezeu a aşezat omul pe pământ. Lumea este denumirea generală dată tuturor patimilor. Lumea este viaţă şi înţelepciune trupească.

Iată cât de înţelept cugetă marele învăţător al monahismului Sfântul Isaac Sirul.(...)

Pe de altă parte , întreaga comunitate omenească, care se află într-o unire cu viaţa ei păcătoasă, cu dulceţile ei trupeşti, cu bunăstarea materială şi cu întreaga ei babilonie se numeşte " lume ".

O astfel de lume îi este străină atât lui Dumnezeu, cât şi celor ce-I slujesc.( sfârşitul părţii a doua)

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( I ) - Sf. Ignatie Briancianinov

"Când omul a fost alungat de Domnul din rai s-a aşezat în preajma grădinei celei din Eden ( Fac 3, 4) ca necontenit, aducându-şi privirile spre aceasta, să se consoleze cu nădejdea întoarcerii dacă va petrece într-o necontenită pocăinţă cu lacrimi. Prin această aşezare el se afla într-o permanentă amintire. Chiar şi pământul cu toate frumuseţile lui - chiar dacă era sub blestem - constituia o amintire a raiului.

Pământul a fost pus ca loc de pocăinţă atât pentru strămoşi cât şi pentru întreg neamul omenesc care va descinde din ei. Deci, în concluzie, viaţa pământească a fiecărui om îi este dată pentru pocăinţă. Chiar dacă întreaga omenire pribegeşte pe acest pământ, ea nu trebuie să se lipească cu inima de lucrurile lui şi nici să-şi rezume traiul doar în acest " hotel" pământesc ci să cugete permanent la ţara cea de sus, străduindu-se din toate puterile să ajungă la ea.

Munca şi îndelunga suferinţă a răului sunt cele mai de bază călăuze ale pocăinţei şi părinţii smereniei. Omul trebuie întotdeauna să fie conştient că Domnul i-a dat să mănânce în sudoarea feţei sale nu numai pâinea materială, ci şi pe cea duhovnicească. Acelaşi om trebuie să ştie că el se află pe pământ într-un exil provizoriu şi se va întoarce în pământul din care a fost luat. Aici este în continuă suferinţă, într-o luptă nu numai cu răul de sine ci şi din apropiaţii săi, într-o luptă cu pământul care, datorită lui, a fost blestemat şi care i se supune doar atunci când varsă sudori de sânge, despre aceasta amintindu-i fraţii lui care - unul după altul - sunt răpiţi de moartea cea neînduplecată.

De la pământ îi este permis să se folosească doar de un singur lucru care este cel mai util, şi anume acela de a pribegi pe el, neuitând însă de veşnicie.

Toţi drepţii Vechiului Testament, începând cu Adam, şi-au petrecut viaţa pământească conform destinaţiei date de Dumnezeu. Ei vieţuiau pe pământ ca într-o ţară a alungării, ca într-o ţară de lacrimi şi de pocăinţă, având nădejdea la făgăduinţă şi privind cu ochiul credinţei veşnicia. " S-au ucis cu pietre, s-au ferestruit, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind necăjiţi, de rău supăraţi ( cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi aceştia toţi mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au luat făgăduinţa. ci de departe văzându-le şi mărturisind că străini şi nemernicii sunt pe pământ" ( Evr.11,37;11,13)

Unui număr mic de oameni li se pot atribui aceste cuvinte ale Apostolului. Puţini dintre ei şi-au petrecut viaţa conform destinaţiei atribuite de Dumnezeu. Căderea l-a afectat atât de adânc pe om căci, renunţând la veşnicie şi tânguindu-se pe acest pământ şi-a ales o vieţuire plină de desfătări şi bunăstări de parcă s-ar bucura şi ar prăznui propria-i cădere."( sfârşitul primei părţi)

CE VOI FACE EU ?

"Ce voi face eu cel mai ticălos decât toţi oamenii?

Să mă plâng pe mine, până când mai este vreme de a primi lacrimile.

Vai, mie , ce voi face?

Gheena focului, întunericul cel din afară, unde sunt plângerea şi scrâşnirea dinţilor mă aşteaptă.

Vai, mie, ce voi face?

Munca şi tartarul cel fără de sfârşit, viermele cel veninat şi neadormit mă aşteaptă.

Vai, mie, ce voi face?

Îngrozirea celor mai mari peste munci mă aşteaptă; sunt înfricoşaţi şi nemilostivi.

Cine va da capului meu apă, ochilor mei izvor de lacrimi ca să plâng noaptea şi ziua, ca să-L îmbunez pe Dumnezeu pe Care L-am supărat?
Păcătuit-am.

Suflete al meu, pocăieşte-te! Iată zilele noastre trec ca umbra. Încă puţin şi te vei duce acolo.

Vei trece, suflete al meu, în loc înfricoşat. Să nu întârzii a te întoarce către Domnul zi de zi.

Vai, mie, ce voi face?

Ai gonit pe sfinţii îngeri prin gândurile întinate şi prin fapte. Să nu dai odihnă ţie, nici să tacă lumina ochilor tăi, căzând la bunul şi iubitorul de oameni, ca să-ţi dea ajutor dintru înălţime.

Locuri înfricoşate şi groaznice vom trece nu după multă vreme, fraţilor.

Nu este cu putinţă a nu călători calea aceasta. Nimeni din cei de aici nu ne poate fi de ajutor şi nici nu va călători împreună cu noi. Nici părinţi, nici fraţi, nici prieteni, nici rude, nici bogăţie, nici altceva din cele asemenea.

Deci să nu ne lenevim de faptele cele bune pe care le vom afla la vremea trebuinţei.

Să ne trezim în veacul de acum, ca după despărţire să nu ne poată opri stăpânitorii întunericului.

Fiindcă ei nu se tem de Împăratul, şi îl cinstesc pe tiran, nu se tem nici de cel mic, nici de cel mare, ci numai de cel ce a vieţuit în evlavie şi s-a aflat în lucruri bune. În faţa acestuia se va înfricoşa şi înfricoşându-se se vor duce după cum este scris: sufletele drepţilor sunt în mâna Domnului şi de ele nu se va atinge chinul; căci înaintea lor va merge dragostea lor.

Fericit cel care se va afla slobod în ceasul despărţirii!

Deci să nu ne lenevim, fraţii mei iubiţi, să nu tragem către noi cele străine, cele ce negreşit se strică. Calea aceea pe toate le dezleagă; după ce va sosi ceasul acela, dezmierdările se vor veşteji.

Desfătarea şi slava deşartă vor înceta, bogăţia şi iubirea de argint nu vor rămâne.

Doamne, ceasul acela în minte avându-l, cad la bunătatea Ta, strigând: Să nu fiu dat celor ce mă nedreptăţesc, Stăpâne. Să nu se fălească vrăjmaşii asupra robului Tău, bunule Părinte, scrâşnind din dinţi şi înfricoşând smeritul meu suflet. Să nu zică " în mâinile noastre ai venit, nouă ni te-ai dat. Aceasta este ziua pe care noi o aşteptăm."

Nu, Doamne, să nu-mi răsplăteşti mie după fărădelegile mele şi să nu-Ţi întorci faţa de la mine. Să nu-mi zici: " Amin, zic ţie, nu te ştiu."

Tu, Doamne, ceartă-mă, însă cu îndurări şi vrăjmaşul să nu se bucure de mine, ci strigă-i îngrozirea lui şi toată lucrarea lui stric-o, iar mie dă-mi calea cea neocărâtă de Tine şi nesupărată să o săvârşesc". ( SF. EFREM SIRUL)

PRIVIND ÎN ZAREA INIMII...

" Acela care s-a despărţit de rău va cunoaşte amănunţit toate păcatele pe care le-a făcut împotriva lui Dumnezeu, deoarece nu-şi vede păcatele până nu se desparte de ele cu durere. Cei ce ajung la această stare găsesc plânsul, rugăciunea şi ruşinea în faţa lui Dumnezeu, amintindu-şi de reaua lor legătură cu patimile. Să stăruim deci, fraţilor, după puterile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, după mulţimea îndurărilor Sale. Dacă nu ne-am păzit inima întocmai ca Părinţii noştri, să încercăm cel puţin să ne păzim trupurile, după cum ne cere Dumnezeu, fără de păcat, şi să credem că la vremea foametei va fi milostiv cu noi după cum a fost cu sfinţii Săi."( AVVA ISAIA)

" Dacă cineva nu crede, nu poate îndura încercările din afară. Şi dacă nu acceptă cu bucurie încercările, nu poate zice Domnului:Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea( Ps. 90,2). Şi dacă nu aleargă la Cel Preaînalt, nu va avea iubire în adâncul inimii sale. Şi dacă nu are iubirea, nu o va semăna, nu va străluci lumina slavei feţei lui Dumnezeu, ci va fi lipsit de ea..."( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)

CINE VREA SĂ VADĂ LUMINA...

" Cine vrea să vadă lumina

Să-şi păzească inima

De ispitele trupeşti şi necurăţii

De jurăminte, mânie şi tulburare

De plăceri şi de ranchiună,

fără să judece pe nimeni.

Gândul şi sufletul

nespurcat de întinăciunea trupului

să fie blând, smerit şi liniştit,

vesel şi fiu al păcii,

cumpătat la mâncare şi băutură

şi stăruitor în rugăciune.

În tot să aibă ca început şi sfârşit

floarea tuturor virtuţilor, dragostea."

( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

"În timpul acela Iisus a tresălta de bucurie în Duhul Sfânt şi a zis: Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor. Adevărat Părinte, că aşa a fost bună voinţă înaintea Ta.

Se bucură Domnul cu nemărginită bucurie pentru mântuirea oamenilor; vesteşte că tainele credinţei creştine nu se descoperă înţelepţilor şi slăviţilor lumii, ci copiilor, cum erau ucenicii Domnului, luaţi din mijlocul poporului simplu, neînvăţaţi, fără ştiinţă de carte.

Cea mai înaltă lucrare a minţii este neobişnuit de simplă; pentru căpătarea ei nu este nevoie decât de o simplitate şi credinţă de copil. Dar noi ne-am făcut atât de complicaţi încât tocmai această simplitate este de neajuns. Noi vrem să fim deştepţi, vrem să-i dăm viaţă eu-lui nostru, nu suferim lepădarea de sine, nu vrem să lucrăm cu credinţă.

Din această cauză, pe terenul lucrării minţii, copilul ajunge la o propăşire neaobişnuită, iar înţeleptul deraiază din drum şi se aruncă în întunecoasa prăpastie a înşelării."( SF. IGNATIE BRIANCIANINOV )

CREDINTA NOASTRA - cinci principii fundamentale

”Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (I Ioan 4:1)
Minunat lucru este atunci cand Sfantul Duh incepe sa aduca pe cineva la corabia cea mantuitoare a sfintei Sale Biserici. In vremuri precum acestea avem trebuinta a sti unde se gaseste adevarul, unde exista dragostea si unde este urmata calea ce duce la viata. Pentru aceasta si mai multe, cineva isi afla drumul catre stravechea Biserica Ortodoxa a lui Iisus Hristos.
Totusi, cand cineva intra astazi in Biserica Ortodoxa, trebuie sa realizeze ca noi suntem crestinii ortodocsi ai vremurilor de pe urma. Precum Irod a incercat sa il omoare pe Iisus pe cand era doar un prunc, la fel, inima ta de prunc va fi confruntata cu aceasta noua atractie. Afara se gasesc curse, si capcane dinauntru. Deci trebuie sa fim intemeiati, trezvitori si increzatori purtarii de grija a lui Dumnezeu asupra acestei vieti noi, pe masura ce purcedem. Spre a ne fi de ajutor in aceasta calatorie, de o valoare nepretuita ne este un soi de harta duhovniceasca, o tabla de navigare. Ea ne descrie fundamentele Credintei precum si lucruri ce sunt atacate in vremurile noastre moderne. Fie ca sa nu invatam aceste lucruri doar in teorie, ci ca ele sa se inradacineze si in adancul lucrarii noastre, in practica.
In aceasta viata, un crestin trebuie sa aleaga ce cale va urma. Pur si simplu, cineva alege fie sa ii urmeze Crucii lui Hristos, fie sa urmeze calea lumii. Calea Crucii va aduce, netagaduit, multe suferinte in afara si in launtru asupra unui suflet, dar durerea aceasta va fi adumbrita de bucuria duhovniceasca de a fi cu Hristos. Lumea isi ofera si ea bucuriile, dar ele nu tin mult si dau curs remuscarii launtrice a constiintei, care ne aduce aminte ca, desi ne putem numi crestini, nu suntem cu adevarat cu Hristos daca alegem placerile acestei lumi in locul Crucii lui Hristos. Inca, poate cea mai mare suferinta dintre toate vine de la starea de a „sede pe gard", in care nazuinta noastra pentru Hristos este neutralizata de o dragoste pentru lume, care lasa o persoana handicapata duhovniceste si neputincioasa a savarsi lucrarea lui Dumnezeu.
Prin urmare, trebuie sa ne reamintim ca ne putem implini doar atunci cand urmam calea „Ortodoxiei Patimitoare". Spre a ne duce povara pe aceasta cale ingusta, avem o busola prin care putem aprecia directia catre care mergem – Cele Cinci Principii ale credintei .
Cele Cinci Principii de Credinta
Este esential la pornirea intr-o calatorie nu numai a cunoaste destinatia, ci si a avea o lista pentru a afla masura unui inceput. Cele ce urmeaza sunt cinci domenii in care cautam sa fim credinciosi, pentru a ne asigura ca ceea ce urmam este cu adevarat credinta ortodoxa a Apostolilor si nu un inlocuitor la moda, atat de raspandit in vremurile noastre.
1. Credem... in fidelitate HRISTOLOGICA – credinciosie fata de Iisus Hristos.

Temelia Bisericii este Domnul Iisus Hristos. Multe din cele petrecute in timpul primelor opt veacuri ale crestinatatii au asezat primele straturi ale Bisericii cu tarie asupra Pietrei Domnului Iisus Hristos. Apostolii, urmasii lor (numiti Parintii Apostolici) si Parintii Sinoadelor Ecumenice au definit cu exactitate cine este Hristos pentru posteritate, pana la sfarsitul lumii. Ne inchinam lui Iisus Hristos in adevar deplin ca realitate istorica si Dumnezeu intrupat, Care este accesibil Crestinilor prin adevarul unei inimi iubitoare, pocaite. Ne inchinam lui Hristos in Sfanta Treime, stiind ca descoperirea Trei-unimii lui Dumnezeu este cea mai inalta descoperire a Esentei cu neputinta de cunoscut a lui Dumnezeu care a fost data omenirii, si ca nici una dintre religiile pamantului nu cuprinde aceasta taina, precum o face Credinta in Hristos. Orice „revelatii" care nu se ridica la masura acestor adevaruri – intruparea lui Dumnezeu in Hristos, si transcendenta desavarsita a revelatiei Treimice – sunt false. Ele sunt lipsite de o inrudire autentica cu Mantuitorul nostru. Ele ne despart de inchinarea la adevaratul Dumnezeu in Treime; in vreme ce Tainele ne unesc cu El si ne dau putinta de a trai intru El.
2. Credem... in fidelitate APOSTOLICA – credinciosie fata de Apostoli. Cand Domnul Iisus Hristos si-a trimis Apostolii, El le-a explicat, Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10:40). A fi credinciosi Apostolilor inseamna a crede in ceea ce Apostolii ne-au inmanat in intregul context al experientei lor pamantesti. Ceea ce a fost bun si drept pentru ei este iubit credintei urmasilor lor, pana in vremurile noastre. Succesiunea apostolica in hirotonire este transmiterea spirituala a harului apostolic, dar nu este una „automata" in afara Ortodoxiei: ea trebuie sa fie o succesiune de ierarhi ce au Orto-doxia credintei, ce sunt legati de deplinatatea intelegerii ortodoxe a crestinismului. Astfel, ea trebuie inmanata de la o inima plina de adevar catre alta, aducand cu sine puterea apostoleasca care elibereaza o persoana.
3. Credem... in fidelitate TRADITIONALA – credinciosie fata de Traditiile inmanate de Iisus Hristos, Apostolii Sai si urmasii lor. In 2 Tesaloniceni 2:15, Sfantul Apostol Pavel i-a invatat pe tesaloniceni sa stea neclintiti si sa tina predaniile [Traditiile] pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. Chiar si la o asemenea data timpurie a perioadei Apostolice, se face referinta la doua surse ale Traditiei: orala (prin cuvant) si scrisa (prin epistola). Aceste doua aspecte ale Traditiei alcatuiesc ceea ce se numeste astazi Sfanta Traditie. Sursa scrisa este Sfanta Scriptura. Cea orala este ceea ce ne-a fost inmanat de la Parintii Bisericii, catre copiii lor duhovnicesti, gasita indeosebi in crezuri, canoane, slujbele liturgice, vietile sfintilor si scrierile Sfintilor Parinti. Din aceste doua surse mai vedem ca exista o deosebire intre datina omeneasca (cf. Matei 15:3) si traditia apostoleasca. Apostolii si-au bazat traditia pe ceea ce au primit de la Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul si Mantuitorul. Scriind referitor la taina Sfintei Impartasanii, in I Corinteni 11:23, Sf. Pavel ne descopera, Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă, si continua prin a descrie Sfanta Impartasanie. Se refera la aceasta in versetul intai al aceluiasi capitol: tinerea predaniilor [Traditiilor] cum vi le-am dat. Aceasta credinciosie fata de traditie se refera la intregul cuprins al crestinismului fundamental, ce include Sfintele Scripturi, teologia, practica liturgica, icoanele (care provin din vremurile apostolice), studiul vietilor sfintilor (ce se gaseste in Evrei capitolul 11 si se continua de-a lungul istoriei Bisericii), studiul Sfintilor Parinti si a invataturilor lor etc. Aceasta credinciosie fata de traditie se afla astazi nu doar in lucruri ce se regasesc si in alte corpuri ortodoxe, ci si in aspecte distinctive, precum cel de a nu avea banci in bisericile noastre, in pastrarea stravechiului fel de inchinare etc.
Cu alte cuvinte, spre a fi credinciosi Traditiei Bisericii Apostolesti, Ortodoxe, refuzam sa ne lasam intimidati de moda vremurilor noastre. Preferam sa fim partasi la Crucea Mantuitorului nostru, in orice masura, doar ca sa fim gasiti credinciosi fata de ceea ce ne-a fost inmanat. Cand ne aflam in deplinatatea Traditiei (in opozitie cu traditiile oamenilor, care sunt roadele caderii acestei lumi), mostenim nu doar Traditia insasi, ci si o abordare a Traditiei care este smerita, iubitoare, simpla si sobra. Fiind in duhul Traditiei, vom putea sa o aparam impotriva arbitrariului invataturilor omenesti greselnice.
4. Credem... in fidelitate DE TRANSMITERE – credinciosie fata de cei ce ne-au inmanat acesta sfanta Credinta. Tinand de aceasta, Sfanta Traditie nu poate fi re-creata, reinventata sau imitata, asa cum multi au incercat sa savarseasca doar prin studierea cartilor. Este primita prin Transmitere personala. Credinciosia transmiterii pastreaza legatura vie care ne-a inmanat acesta sfanta Credinta. Va aflati intr-o legatura directa cu cei ce au fost invatati si calauziti de sfinti. Ceea ce am primit provine de la crestinatatea patimitoare. A zamislit sfinti in timpurile recente. Este acel crestinism care a dat tarie la milioane spre a deveni mucenici in acest ultim secol. Credem ca trebuie sa ne luptam a pastra si a transmite altora acea dragoste dintai, pe care ei au pricinuit-o in noi. Fidelitatea de transmitere este ceea ce primim ca de la parinte la fiu. Tatal, ca fiinta omeneasca, poate gresi, cadea, poate fi incurcat sau nestiutor, dar fiul, daca ramane intr-un duh de dragoste cumpatata, fiiasca, dobandeste de la el esenta sau continutul a ceea ce este de trebuinta ca sa adereze la deplinatatea adevarului. Aceasta fidelitate da putinta cuiva sa urmeze ceea ce este adevarat si bun in invatatorul sau, in timp ce este de acord ca are limitari omenesti. Este precum un cablu electric ce ingaduie harului sa fie transmis in deplinatate. Cand, pe de alta parte, cineva incearca cu mandrie sa revizuiasca ceea ce a fost transmis, prevalandu-si opinia fata de nedesavarsirea transmiterii, atunci acela isi taie articulatia cu osul care il sustine in Trupul lui Hristos. In zilele de pe urma, Domnul nostru Iisus Hristos a spus ca iubirea multora se va răci (Matei 24:12) datorita faradelegii si a batjocurilor. A avea o dragoste indrazneata, staruitoare este un lucru esential in aceste vremuri de relatii nestatornice. Sfantul Pavel ii scria ucenicului si apostolului Timotei: Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus, si iarasi, Nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu (2 Timotei 2:3, 1:8). Spre a pastra dragostea noastra cea dintai, acestea sunt atitudinile launtrice ce trebuie cultivate in aceste vremuri.
5. Credem... in fidelitate ESTETICA (Filocalica) – credinciosie fata de frumusetea adevarului si bunatatii, asa cum se gaseste in intelepciunea ascunsa a Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta e ceea ce ne ajuta in a obtine adevarul pretios din subintelesul a ceea ce ni se da. In launtrul fiecarui suflet sanatos salasluieste un taram dumnezeiesc al personalitatii omenesti, care prin insasi esenta sa tanjeste dupa Dumnezeu, precum o planta se intinde catre soare. Aceasta voce interioara de o constienta negraita in fiecare individ tanjeste dupa Dumnezeire si Frumusete divina. Este vîna estetica care a fost asezata in om de catre Ziditor pentru ca omul sa poata arata credinciosie catre ceea ce este neprihanit, ideal, plin de frumusete si dreptate. Sf. Ignatie Briancianinov spunea: „Cel ce nu simte ca Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul sufletului sau nu va recunoaste duhul antihristului" cand va veni. Acesta este diapazonul sufletului. Da putinta cuiva sa spuna cand ceva nu este in acord cu Hristos. Raspunde cu un glas al adevarului atunci cand cineva vede sau aude ceva in armonie cu Ziditorul si Adevarul Sau. Fidelitatea estetica este legatura ce tine o persoana, facuta dupa imaginea lui Dumnezeu, la un loc cu restul creatiei si cu Dumnezeu Insusi, Autorul Frumusetii.
Precum o planta se ofileste si se descompune atunci cand este dezradacinata adesea, la fel cand oamenii se dezradacineaza, isi pierd frumusetea si harul. O data ce cineva, de pilda, a fost botezat in Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, prin intreita cufundare, nu va avea o atitudine superficiala asupra acestui fapt si nu va pleca sa-si caute o noua biserica. A intrat intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica prin Botezul cel Unul. Acum va fi inradacinat si va tine rod pentru Dumnezeu. Inainte de a veni in Biserica lui Hristos, el cauta pe cai multe si diferite la orizontala. Dar o data botezat, acest fel de cautare a luat sfarsit. Acum cautarea este verticala, ascendenta, catre ceruri. Cauta caile de a-si multumi Ziditorul si a-si infrumuseta sufletul cu insusiri dumnezeiesti numite virtuti; se investmanteaza in Lumina lui Hristos. Cei care cer fidelitate fata de organizatiile omenesti au inceput sa paseasca de la calea acestor Cinci Fidelitati. Duhurile partizane incep sa dicteze atunci cand oamenii au incetat sa mai pastreze frumusetea Adevarului lui Hristos in inimile lor. Ideea „ultra-conservatori contra ultra-liberali" este neortodoxa. Sfintii Parinti invata calea de mijloc ca fiind Calea cea Imparateasca. Aceste Cinci Fidelitati dau putinta unui suflet sa gaseasca calea imparateasca in mijlocul apelor involburate ale acestor vremuri pline de necazuri.
In timp ce porniti in aceasta calatorie sfanta si preaminunata, aduceti-va aminte de Cel ce se gaseste la carma corabiei. Domnul nostru Iisus Hristos a venit in lume ca sa ii mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care eu sunt cel dintai. Aceste Cinci Fidelitati lucreaza precum niste faruri, ca noi sa putem sta departe de stancile primejdioase. Incredeti-va Carmaciului sufletelor noastre, Iisus Hristos, si fie ca El sa va aduca in siguranta in Slavita Sa Imparatie. Amin.
Tr.: R.H.

RUGĂCIUNE

Doamne!

Dă-ne să ne vedem păcatele noastre,

aşa încat mintea noastră,

atrasă cu desăvârşire de luarea-aminte

faţă de păcatele noastre,

să inceteze a mai vedea greşelile aproapelui

şi să-i vadă pe toţi, intr-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să pără­sească

grija pierzătoare de neajunsurile aproa­pelui,

să işi unească toate grijile

numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei

poruncite şi gătite nouă de Tine.

Dă-ne nouă, celor ce ne-am întinat haina sufletului,

să o albim iarăşi;

ea a fost deja spălată prin apele botezului,

iar acum, dupa pângărire,

aceste haine au nevoie să fie spălate

prin apele lacrimilor.

Dă-ne să vedem in lumina harului Tău

neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi,

înăbuşind în inimă mişcările duhovni­ceşti,

aducând în ea mişcările sângelui şi trupului

ca­re sunt potrivnice Impărăţiei lui Dumnezeu.

Dă-ne marele dar al pocăinţei,

înaintea căruia merge şi pe care îl naşte

marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hău­rile amăgirii de sine,

care apare in suflet din prici­na păcătoşeniei sale,

neluate in seamă şi neînţelese,

şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei de­şarte

care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţe­lese.

Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri

în ca­lea noastră către Tine,

şi dă-ne să ajungem la Tine,

Cela Ce chemi pe cei ce işi recunosc păcătoşenia

şi lepezi pe cei se socotesc drepţi,

ca să Te slavoslo­vim în veci, întru veşnica Ta fericire,

a Singurului Dumnezeu Adevărat,

Răscumparatorul celor ro­biţi si Mântuitorul celor pierduţi.

Amin.

SF. IGNATIE BREANCIANINOV

CUM VOM CUNOAŞTE VOIA LUI DUMNEZEU ?

Voia lui Dumnezeu este şi începutul îndrumării duhovniceşti, cea care pune început faptelor bune şi dă măsura vieţii. Cum o vom cunoaşte însă?

Voia lui Dumnezeu se exprimă prin poruncile Lui, care se cuprind în Sfânta Scriptură. Poruncile tratează cu claritate multe aspecte. Astfel, aproape că nu există motiv de problematizare pentru aceste subiecte. N-avem decât să aplicăm simplu, în viaţa noastră de zi cu zi, ceea ce prevede legea dumnezeiască. Ce vom face însă când ne vom confrunta cu o problemă încurcată, a cărei dezlegare nu este exprimată direct şi clar în poruncile lui Dumnezeu?

În asemena situaţii, putem să dezlegăm aceste încurcături folosindu-ne fie de experienţa noastră, fie de experienţa altora. Alteori vom primi dezlegarea de la oameni evlavioşi şi cu discernământ sau vom fi îndrumaţi singuri, prin silogisme potrivite, combinând diferite porunci cunoscute. În cazuri speciale, Domnul ne va arăta tainic ce să facem, după ce ne-am rugat fierbinte. Ultimul mod ar fi cel mai bun, dacă inima noastră, izbăvindu-se de patimi, ar putea să audă clar glasul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au stabilit o regulă; să ne rugăm de trei ori, şi spre ce înclină inima noastră, aceasta să facem.

Deci, după ce aflăm voinţa lui Dumnezeu, indiferent de cale, trebuie să ne rugăm, cerându-i ajutorul, ca să-l punem în practică.

Sf. TEOFAN ZĂVORÂTUL

DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.

Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. " Iubeşte şi fă ce vrei" spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite... Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neâncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!...

Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1.Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iar gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul: " Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să alungi gândurile şi să-ţi curăţi mintea , atunci izgoneşte-le cu rugăciune, căci afară de rugăciune , nimic nu le poate ori".Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă un lucru:" Caută să biruieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă nu vei găsi alta."

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare. Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nu va rămâne fără rod ( cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar: " Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui. " Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şi chemare la pocăinţă. O fata iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-a arătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui Iisus Hristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp:" Căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume", spune Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânării nu trebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa spre rugăciune, iar rugăciunea îl va mântui.

Despre un bătrân scrie în Pateric cum " căzând, a biruit". adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildă grăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra., înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta să se înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune din ispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată din mâinile unui ostaş care venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcută în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu te nelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că "rugăciunea chiar când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât"... Iar al doilea vorbeşte astfel: " Ca să ne rugăm într-un fel oarecare, stă în puterea noastră; dar să te rogi curat este un dar de sus!" Prin urmare, jertfeşte lui Dumnzeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la început drept jertfă măcar cantitatea, adică un număr mare de rugăciuni, şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni o deprindere şi, făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.(...)

Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţenia rugăciunii sunt un dar de Sus.

( fragment din PELERINUL RUS)