DUMINICA SUFLETULUI RISIPITOR

e o Tăcere
Care ţine
toate

gândurile
sunt paşii sufletului
risipitor

în
adâncul
inimii
aşteaptă

Tăcerea
Care ţine
toate

OMUL-BISERICĂ

"Semnele şi cunoaşterile celui ce are smerenia adevărată sunt acestea: a se socoti mai păcătos decât păcătoşii şi a considera că nu a făcut nici un bine înaintea lui Dumnezeu; a se prihăni pe sine în toată vremea, în tot locul şi în tot lucrul; a nu întrista pe nimeni, nici a considera că este cineva pe pământ mai pângărit, mai păcătos sau mai leneş decât sine, ci a-i lăuda şi a-i slăvi pe toţi de-a pururea; a nu judeca, a nu defăima şi a nu grăi de rău pe cineva vreodată; a tăcea de-a pururea şi fără de poruncă, a nu grăi ceva fără de trebuinţă, iar când va fi întrebat şi vrea să grăiască ori trebuinţă având să grăiască, să răspundă cu alinare, cu linişte şi rar, ca şi când ar fi silit şi s-ar ruşina să grăiască; a nu se lua pe sine măsură la ceva; a nu se certa cu nimeni, nici pentru credinţă, nici pentru orice altceva, ci dacă zice de bine, zi şi tu aşa; iar dacă zice de rău, zi că tu ştii; a avea supunere şi a-şi urâ voia, ca pe una ce-l poate pierde; a avea de-a pururea privirea în jos; a avea înaintea ochilor moartea; a nu cuvânta în deşert, a nu grăi deşertăciuni, a nu minţi niciodată; a nu grăi împotriva celui mai mare; a suferi ocările, defăimările şi pagubele cu bucurie; a urâ odihna şi a iubi osteneala; a nu întărâta pe cineva şi a cunoaşte smerenia cea adevărată. Fericit cel ce are pe acestea, fiindcă s-a făcut casă şi biserică a lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a sălăşluit într-însul şi l-a făcut moştenitor al împărăţiei cerurilor. Amin."( SF. EFREM SIRUL)

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( III ) - Sf. Ignatie Briancianinov

"Odată ce omul s-a lipsit, prin cădere, de lumina dumnezeiască, nu i-a mai rămas decât raţiunea, cu sclipirea unei singure lumini sărace. Foarte mulţi oameni au fost aduşi la cunoaşterea Adevărului prin această lumină şi n-au fost lăsaţi să se piardă în comodităţile posibile ale acestei vieţi pământeşti, pe care vrăjmaşul omenirii le-a inventat, prin tot felul de ştiinţe şi arte care au contribuit la marea sporire a păcatului, spre întărirea căderii şi înfrumuseţării ei cu idolii bunăstării şi ai veseliei. Ştiinţele omeneşti, aducându-i satisfacţie omului şi prezentând harul dumnezeiesc şi pe Însuşi Creatorul ca ceva netrebuincios, hulind, respingând şi umilind Duhul Sfânt, s-au făcut arme puternice şi mijloace ale păcatului şi diavolului. Lumina oamenilor s-a contopit cu " lumina" demonilor, formând deşteptăciunea omenească, străină de Dumnezeu, distrugându-l astfel pe om cu mândria cea asemenea diavolului( 1 Cor.3,17-18)

Înconjurat de boala învăţăturii, omul înţelept al acestui veac le supune pe toate raţiunii sale, slujindu-i lui însuşi, devenind astfel propriu-i idol, întruchipând propunerea oferită de satana: Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Înţelepciunea oferită sie însuşi este o înşelare de sine, o minciună drăcească, o cunoaştere falsă care îl pune pe om într-o stare de amăgire faţă de propria persoană şi faţă de cele ce-l înconjoară. Toată această înţelepciune este o spurcăciune şi o nebunie în faţa lui Dumnezeu, o îndrăcire. Orbirea sa o proclamă ca fiind o viziune şi de o competenţă corespunzătoare, făcând astfel să fie de nevindecat, căderea fiindu-i asemenea cu cea a nenorociţilor de farisei şi cărturari ( In.9,41) Legat de aceasta Apostolul spune: " Cugetul trupului este moarte iar cugetul Duhului viaţă şi pace. Pentru că cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu căci legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate"( Rom.8,6-7)

Pentru aceasta, Duhul Sfânt porunceşte acelui ce doreşte să se apropie de Dumnezeu şi să se facă părtaş înţelepciunii duhovniceşti să respingă această înţelepciune pământească ( I Cor.3,18)

Chiar şi Sf. Ap. Pavel atenţionează că puţini învăţaţi au primit credinţa creştină considerând înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos ca o adevărată nebunie. Filozofii şi pictorii au fost cei mai mari susţinători ai idolatriei, precum şi duşmani ai adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

Din momentul în care credinţa creştină a cuprins lumea, ştiinţa a născut nenumărate erezii şi cu ele s-a străduit să răstoarne temelia creştinismului.

Marea fărădelege, adică omorârea Dumnezeului Cel întrupat, a fost săvârşită de învăţaţii acestei lumi în numele înţelepciunii şi a legii lor.

Acum oamenii creştini, proveniţi din vechii închinători la idoli, revin la starea de dinainte pentru că nu pot să respingă progresul ştiinţei. Această ştiinţă îi fac pe oameni să se închine din nou la idoli şi să-i slujească satanei, dar printr-o altă formă de înşelare, mai lesnicioasă. "

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( II ) - Sf. Ignatie Briancianinov

" Spre această viaţă de desfătări trupeşti, care omoară viaţa întru Domnul, au fost dispuşi şi unii dintre copii lui Adam care nu mai dădeau ascultare povestirilor despre rai şi despre starea duhovnicească a omului, găsindu-şi hrana necesară în ţara izgonirii şi a satisfacţiei patimilor duhovniceşti. Nepoţii lui Adam au înaintat şi mai mult spre îmbunătăţirea vieţii materiale, uitând de veşnicie. Şi, în sfârşit, în această direcţie s-au îndreptat toţi urmaşii lui cu excepţia unor bărbaţi aleşi. Aceşti urmaşi considerau raiul ca ceva ireal, ca pe o poveste şi o invenţie a imaginaţiei superstiţioase. În zadar moartea îi lua pe oameni de pe faţa pământului căci ei îşi continuau viaţa de parcă ar fi fost nemuritori.

Necesitatea menţinerii puterilor trupeşti printr-o mâncare simplă s-a transformat în lăcomie, în îmbuibarea cu mâncări alese. Potolirea setei a trecut la îndulcirea cu tot felul de băuturi care duc la beţie. Acoperirea goliciunii cu îmbrăcămintea din piele s-a transformat într-o înfrumuseţare a trupului cu tot felul de obiecte şi veşminte. Sălaşele simple, care serveau drept refugiu împotriva stihiilor şi a fiarelor ce s-au ridicat împotriva omului, au fost înlocuite de măreţele şi minunatele palate. A apărut luxul cu nenumăratele lui cerinţe care s-au transformat în legi crude sau inexorabile în societatea oamenilor căzuţi. Fireasca împreunare a femeii şi bărbatului în vederea înmulţirii neamului omenesc s-a transformat într-o nesăturată poftă de desfrânare, poftă care are o acţiune malefică, privind înmulţirea oamenilor. Dar şi aceasta este puţin spus căci oamenii, aprinşi de dorinţe neînfrânate şi lipsiţi de un scop drept, au inventat păcatele împotriva firii.

Puterea energiei sufleteşti a început să fie învinsă de pofte lacome şi de cerinţele omului iubitor de păcat. Au apărut certurile, insultele, omorurile, jafurile, tâlhăriile, războaiele şi atentatele. Puterea cuvântătoare a omului este de atunci folosită spre lucrarea păcatului, apărând astfel minciuna, făţărnicia şi viclenia. Şi astfel, imediat după căderea omului, păcatul a început să formeze pe pământ, o dată cu trecerea timpului răspândindu-se în mod dinamic în această lume plină de vrajbă.

Lumea constituie viaţa oamenilor pe pământ cu scopul satisfacerii dorinţelor păcătoase, a desfătării trupeşti, a prosperităţii materiale, scop care este radical opus celui înălţător şi binefăcător cu care Dumnezeu a aşezat omul pe pământ. Lumea este denumirea generală dată tuturor patimilor. Lumea este viaţă şi înţelepciune trupească.

Iată cât de înţelept cugetă marele învăţător al monahismului Sfântul Isaac Sirul.(...)

Pe de altă parte , întreaga comunitate omenească, care se află într-o unire cu viaţa ei păcătoasă, cu dulceţile ei trupeşti, cu bunăstarea materială şi cu întreaga ei babilonie se numeşte " lume ".

O astfel de lume îi este străină atât lui Dumnezeu, cât şi celor ce-I slujesc.( sfârşitul părţii a doua)

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( I ) - Sf. Ignatie Briancianinov

"Când omul a fost alungat de Domnul din rai s-a aşezat în preajma grădinei celei din Eden ( Fac 3, 4) ca necontenit, aducându-şi privirile spre aceasta, să se consoleze cu nădejdea întoarcerii dacă va petrece într-o necontenită pocăinţă cu lacrimi. Prin această aşezare el se afla într-o permanentă amintire. Chiar şi pământul cu toate frumuseţile lui - chiar dacă era sub blestem - constituia o amintire a raiului.

Pământul a fost pus ca loc de pocăinţă atât pentru strămoşi cât şi pentru întreg neamul omenesc care va descinde din ei. Deci, în concluzie, viaţa pământească a fiecărui om îi este dată pentru pocăinţă. Chiar dacă întreaga omenire pribegeşte pe acest pământ, ea nu trebuie să se lipească cu inima de lucrurile lui şi nici să-şi rezume traiul doar în acest " hotel" pământesc ci să cugete permanent la ţara cea de sus, străduindu-se din toate puterile să ajungă la ea.

Munca şi îndelunga suferinţă a răului sunt cele mai de bază călăuze ale pocăinţei şi părinţii smereniei. Omul trebuie întotdeauna să fie conştient că Domnul i-a dat să mănânce în sudoarea feţei sale nu numai pâinea materială, ci şi pe cea duhovnicească. Acelaşi om trebuie să ştie că el se află pe pământ într-un exil provizoriu şi se va întoarce în pământul din care a fost luat. Aici este în continuă suferinţă, într-o luptă nu numai cu răul de sine ci şi din apropiaţii săi, într-o luptă cu pământul care, datorită lui, a fost blestemat şi care i se supune doar atunci când varsă sudori de sânge, despre aceasta amintindu-i fraţii lui care - unul după altul - sunt răpiţi de moartea cea neînduplecată.

De la pământ îi este permis să se folosească doar de un singur lucru care este cel mai util, şi anume acela de a pribegi pe el, neuitând însă de veşnicie.

Toţi drepţii Vechiului Testament, începând cu Adam, şi-au petrecut viaţa pământească conform destinaţiei date de Dumnezeu. Ei vieţuiau pe pământ ca într-o ţară a alungării, ca într-o ţară de lacrimi şi de pocăinţă, având nădejdea la făgăduinţă şi privind cu ochiul credinţei veşnicia. " S-au ucis cu pietre, s-au ferestruit, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind necăjiţi, de rău supăraţi ( cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi aceştia toţi mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au luat făgăduinţa. ci de departe văzându-le şi mărturisind că străini şi nemernicii sunt pe pământ" ( Evr.11,37;11,13)

Unui număr mic de oameni li se pot atribui aceste cuvinte ale Apostolului. Puţini dintre ei şi-au petrecut viaţa conform destinaţiei atribuite de Dumnezeu. Căderea l-a afectat atât de adânc pe om căci, renunţând la veşnicie şi tânguindu-se pe acest pământ şi-a ales o vieţuire plină de desfătări şi bunăstări de parcă s-ar bucura şi ar prăznui propria-i cădere."( sfârşitul primei părţi)

CE VOI FACE EU ?

"Ce voi face eu cel mai ticălos decât toţi oamenii?

Să mă plâng pe mine, până când mai este vreme de a primi lacrimile.

Vai, mie , ce voi face?

Gheena focului, întunericul cel din afară, unde sunt plângerea şi scrâşnirea dinţilor mă aşteaptă.

Vai, mie, ce voi face?

Munca şi tartarul cel fără de sfârşit, viermele cel veninat şi neadormit mă aşteaptă.

Vai, mie, ce voi face?

Îngrozirea celor mai mari peste munci mă aşteaptă; sunt înfricoşaţi şi nemilostivi.

Cine va da capului meu apă, ochilor mei izvor de lacrimi ca să plâng noaptea şi ziua, ca să-L îmbunez pe Dumnezeu pe Care L-am supărat?
Păcătuit-am.

Suflete al meu, pocăieşte-te! Iată zilele noastre trec ca umbra. Încă puţin şi te vei duce acolo.

Vei trece, suflete al meu, în loc înfricoşat. Să nu întârzii a te întoarce către Domnul zi de zi.

Vai, mie, ce voi face?

Ai gonit pe sfinţii îngeri prin gândurile întinate şi prin fapte. Să nu dai odihnă ţie, nici să tacă lumina ochilor tăi, căzând la bunul şi iubitorul de oameni, ca să-ţi dea ajutor dintru înălţime.

Locuri înfricoşate şi groaznice vom trece nu după multă vreme, fraţilor.

Nu este cu putinţă a nu călători calea aceasta. Nimeni din cei de aici nu ne poate fi de ajutor şi nici nu va călători împreună cu noi. Nici părinţi, nici fraţi, nici prieteni, nici rude, nici bogăţie, nici altceva din cele asemenea.

Deci să nu ne lenevim de faptele cele bune pe care le vom afla la vremea trebuinţei.

Să ne trezim în veacul de acum, ca după despărţire să nu ne poată opri stăpânitorii întunericului.

Fiindcă ei nu se tem de Împăratul, şi îl cinstesc pe tiran, nu se tem nici de cel mic, nici de cel mare, ci numai de cel ce a vieţuit în evlavie şi s-a aflat în lucruri bune. În faţa acestuia se va înfricoşa şi înfricoşându-se se vor duce după cum este scris: sufletele drepţilor sunt în mâna Domnului şi de ele nu se va atinge chinul; căci înaintea lor va merge dragostea lor.

Fericit cel care se va afla slobod în ceasul despărţirii!

Deci să nu ne lenevim, fraţii mei iubiţi, să nu tragem către noi cele străine, cele ce negreşit se strică. Calea aceea pe toate le dezleagă; după ce va sosi ceasul acela, dezmierdările se vor veşteji.

Desfătarea şi slava deşartă vor înceta, bogăţia şi iubirea de argint nu vor rămâne.

Doamne, ceasul acela în minte avându-l, cad la bunătatea Ta, strigând: Să nu fiu dat celor ce mă nedreptăţesc, Stăpâne. Să nu se fălească vrăjmaşii asupra robului Tău, bunule Părinte, scrâşnind din dinţi şi înfricoşând smeritul meu suflet. Să nu zică " în mâinile noastre ai venit, nouă ni te-ai dat. Aceasta este ziua pe care noi o aşteptăm."

Nu, Doamne, să nu-mi răsplăteşti mie după fărădelegile mele şi să nu-Ţi întorci faţa de la mine. Să nu-mi zici: " Amin, zic ţie, nu te ştiu."

Tu, Doamne, ceartă-mă, însă cu îndurări şi vrăjmaşul să nu se bucure de mine, ci strigă-i îngrozirea lui şi toată lucrarea lui stric-o, iar mie dă-mi calea cea neocărâtă de Tine şi nesupărată să o săvârşesc". ( SF. EFREM SIRUL)

PRIVIND ÎN ZAREA INIMII...

" Acela care s-a despărţit de rău va cunoaşte amănunţit toate păcatele pe care le-a făcut împotriva lui Dumnezeu, deoarece nu-şi vede păcatele până nu se desparte de ele cu durere. Cei ce ajung la această stare găsesc plânsul, rugăciunea şi ruşinea în faţa lui Dumnezeu, amintindu-şi de reaua lor legătură cu patimile. Să stăruim deci, fraţilor, după puterile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, după mulţimea îndurărilor Sale. Dacă nu ne-am păzit inima întocmai ca Părinţii noştri, să încercăm cel puţin să ne păzim trupurile, după cum ne cere Dumnezeu, fără de păcat, şi să credem că la vremea foametei va fi milostiv cu noi după cum a fost cu sfinţii Săi."( AVVA ISAIA)

" Dacă cineva nu crede, nu poate îndura încercările din afară. Şi dacă nu acceptă cu bucurie încercările, nu poate zice Domnului:Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea( Ps. 90,2). Şi dacă nu aleargă la Cel Preaînalt, nu va avea iubire în adâncul inimii sale. Şi dacă nu are iubirea, nu o va semăna, nu va străluci lumina slavei feţei lui Dumnezeu, ci va fi lipsit de ea..."( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)