luni, 17 august 2009

Veacul despărţirilor

Scriam acum câteva zile un pomelnic. În biserică erau vreo treizeci de oameni. Unii aşteptau la spovedit, alţii doar să înceapă Liturghia de noapte. Stăteam pe scaun, la masa unde se scriu pomelnicele, într-o plăcută linişte. Nu se grăbea nimeni, nicăieri. Am luat două foiţe şi un pix şi am început să scriu: VII pe una şi ADORMIŢI pe cealaltă. Aveam atâta linişte încât am început să pictez literele, iar numele le scriam fără grabă, oprindu-mă după fiecare nume să cuget la omul acela şi la însemnătatea lui pentru mine. La un moment dat, când am scris un nume, am simţit deodată o tristeţe adâncă, dar şi o adâncă nădejde.
"Cum se poate ca el să piară? Iată-l e viu. Are în el toată puterea din lume ca să-şi întoarcă viaţa spre Dumnezeu. Ca să fie sfânt! Nu se poate ca el să piară. Nu se poate! Şi cât bine mi-a făcut şi eu ce rău am fost. E o minune cum m-a răbdat. Şi totuşi, eu astăzi sunt la biserică, pe când el nu. El înjură, huleşte, se mânie... Şi totuşi e atât de bun uneori. Cum să nu-l cunoască el pe Hristos? Cum să nu se mântuiască el? Cum adică să se ducă în iad? Şi să nu mai fie? Să se şteargă numele lui de pe faţa pământului şi să nu mai întrebe nimeni de el vreodată? Să moară veşnic, iar cei vii să nu-l cunoască? Să-l uite Dumnezeu şi să-l predea morţii pentru TOTDEAUNA? Cum aş putea să suport un asemenea gând că un om cu care am vorbit şi pe care l-am văzut de atâtea ori şi care mi-e prieten drag, să nu se mântuiască? Cum să mă mântuiesc eu şi el nu? Cum să-l uit şi eu, cel care l-am cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut să nu-l afle niciodată? ...Dar eu mă voi mântui...?"

"Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei..." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa noastră de aici ar fi tare frumoasă dacă n-am muri niciodată, chiar şi pentru cineva care ar trăi cu prietenii săi precum spune Sf Ioan. Însă vedem că realitatea este alta. De aceea, oricât s-ar filozofa pe lume, oricât de mult am fugi, de realitatea morţii nu scapă nimeni. Totuşi, cu toate că murim, dragostea nu cade niciodată. Înseamnă atunci că există un mod de a rămâne veşnic alături de prietenii noştri dragi - mutându-ne cu toţii în cer.
Căci deşi ne-am dori să rămânem mereu întru dragoste, veşnică este doar Împărăţia Cerurilor. Iar lumea, ştim că va avea un sfârşit. Iar mai aproape decât acel sfârşit ne este nouă propria moarte.
Cât de grea este o despărţire! Este grea despărţirea copiilor care au crescut mari, de părinţii lor. Este grea despărţirea soţului de soţie, când acesta pleacă într-o călătorie îndelungată. Prietenii sau rudele care se mută în alt oraş: cât de dor ne este de ei...
Dar şi mai grele sunt despărţirile ce le face moartea. Ce copil aţi văzut mai trist decât un orfan? Ce femeie aţi văzut mai îndurerată decât o văduvă? Ce părinte aţi văzut mai sfârşiat decât acela căruia i-a murit copilul? Cât de trişti sunt bătrânii fără copii, din azile, lipsiţi de orice mângâiere? Ce alt bărbat aţi mai văzut să plângă, afară de cel ce şi-a pierdut soţia? Şi câte lacrimi nu varsă oamenii la moartea unui prieten drag? E despărţirea ce nu o mai întoarce nimeni. Îi vezi omului cu care ieri ai vorbit, trupul mort într-un sicriu. Chiar a murit? Da, chiar a murit...
Oamenii care se iubesc îşi iau mereu rămas bun nădăjduind revederea. Chiar când aceasta are şanse infime să se întâmple, totuşi cei ce se iubesc speră că într-o zi se vor reîntâlni, căci altfel ar fi de nesuportat să se despartă. Însă dacă, uneori, speranţa revederii în această viaţă poate fi doar o iluzie, speranţa revederii în cealaltă viaţă este o nădejde sigură!
Asta pentru că Hristos, prin jertfa Sa, a şters orice tristeţe a despărţirilor definitive. În cuvântarea de despărţire pe care le-a ţinut-o apostolilor, le-a promis că nu-i va lasă niciodată singuri (şi pe noi, odată cu ei). "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14, 18; 27) Chiar dacă El avea să moară în scurt timp, totuşi le spune acest cuvânt duios de îmbărbătare, făgăduindu-le Învierea şi pogorârea Duhului Sfânt, de după Înălţare. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14, 16-17). Iar în ceasul Răstignirii, El ne-o dă şi pe Maica Sa spre a ne fi Maică nouă, tuturor, apărătoare nebiruită şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
În veacul acesta al despărţirilor, ce veste mai bună ar putea primi un suflet decât că nu va fi niciodată singur? Şi ce mai mare nădejde decât aceasta: "Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39)?
Nu este comoară mai mare decât viaţa veşnică: a noastră, a părinţilor noştri, a fraţilor noştri, a prietenilor noştri, a duşmanilor noştri, a întregii lumi; a celor vii sau a celor adormiţi. Fără lacrimi, fără chin, fără Cruce - este imposibil.

Închei pomelnicul şi mă întreb: cum mă voi mântui, Doamne? Şi aceştia cum se vor mântui?
Suntem la mila lui Dumnezeu.

Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Maicii Domnului, Condacul al 9-lea)

11 comentarii:

Dragos spunea...

Salut, Adrian
Ma numesc Dragos si as vrea sa spun si eu cateva vorbe despre cele ce vor fi si despre noi, cei care vrem sa fim vesnici, sa ne mantuim. De curand m-a reapucat de citit Patericul - cel egiptean, adica - si am dat de o intamplare la avva Pimen:
"Avea odata Paisie, fratele lui avva Pimen, prietesug cu cineva din afara chiliei lui. Iar avva Pimen nu era de acord. Si sculandu-se a fugit la avva Amona. Si i-a zis lui : Paisie, fratele meu, are cu cineva prietesug si nu ma odihnesc. I-a zis lui avva Amona : Pimene, inca traiesti ? Du-te, sezi in chilia ta si pune-ti in inima ca acum ai un an de cand esti in mormant !"
Ma gandesc ca poate ceea ce am citit are oarecum legatura cu ceea ce gandeai tu despre prietenul tau care poate, acum, se pierde, dar care, Dumnezeu stie mai bine, poate se va mantui. Si eu am un prieten la care tin foarte mult si care simt ca se indeparteaza de Hristos, Cel ce este Calea, Adevarul si Viata. Dar oare imi foloseste mie sa ma gandesc ca el in momentul asta e pierdut? Pentru ca daca fac asta m-am pus dintr-o data deasupra lui. Imi vin uneori ganduri cum ca, uite, cat timp eu ma aflu in Biserica, el imi da SMS-uri de genul "Vezi ca ti-am trimis un e-mail fain!" Si arde in mine dorinta sa-l indrept, sa vorbesc cu el ca unui prieten pentru care mi-as da viata. Dar asta inseamna ca eu ma indreptatesc pe mine insumi cum ca fac cele necesare mantuirii. Si nu le fac. Si daca Dumnezeu imi da gandul cel bun, incep atunci sa ma rog pentru el, caci altceva n-am ce sa fac pentru prietenul meu, pentru care, totusi, mi-as da si viata. In legatura cu asta am mai gasit ceva la avva Antonie:
" Zis-a iarasi : de la aproapele este viata si moartea.
Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim."
Si iarasi se spune la avva Arsenie cum ca, daca vede pe fratele sau dormind in Biserica, nu-l trezeste, ci pune genunchiul sau sub capul fratelui si asa il odihneste. Cred ca rugaciunea ramane ultima nadejde, ca si ultima jertfa, pe care noi o putem face pentru prietenii nostri. Ma doare sufletul pentruprietenul meu, asa este, dar cum sa-l intorc eu la credinta? Cum sa fac sa-L vada pe Hristos asa cum Il vad eu? Si apoi, cine sunt eu ca sa-l intorc pe el? Sunt prietenul lui, poate cel mai bun prieten, dar am eu puterea de-a intoarce pe cineva la credinta? Gandul asta ma inspaimanta uneori, pentru eu insumi ma zbat si ma lupt cu necredinta si imi spun de zeci de ori pe zi: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele."
Iata, tu vorbeai despre "Secolul despartirilor" iar am scris mai mult despre "Secolul prietenilor risipitori". Iarta-ma!
Doamne ajuta!

pescarus spunea...

Eu nu-mi puneam problema ca eu o sa-l intorc la credinta pe prietenul meu ci mai degraba, datorita lui, m-am infricosat de iad. Iadul este atat de cumplit incat este cu neputinta macar sa ti-l inchipui in "lumina" lui adevarata. Moartea vesnica... e ceva ce nu doresti nimanui si un bun motiv pentru a incepe sa lupti pentru viata intregii lumi, incepand cu a ta.

Gabriela spunea...

am si eu o intrebare referitoare la moartea si viata vesnica: daca pe Hristos Il doare si se mahneste cand un suflet se pierde, oare noi suntem fara inima, nu avem dragoste fata de aproapele? Intr-adevar, ramane doar rugaciunea, doar asa il putem ajuta pe aproapele, dar el se poate folosi si de purtarea noastra, de felul in care ne traim noi viata.

Anonim spunea...

imi plac foarte mult articolele de pe acest blog cat si comentariile celor care poposesc pe aici

Doamne ajuta!

simt ca va iubesc

Cristian Stavriu

pescarus spunea...

Gabriela, nu prea am inteles intrebarea.
Ce am aflat eu de la parintele Arsenie este... sa ma nevoiesc un pic cu postul si cu rugaciunea, ca o sa ma simta ei.
Adesea doar postim si ne rugam... dar a te nevoi cu postul si cu rugaciunea cere mai mult parca. Fiecare dupa puteri.

Cristian

Cand ii spui cuiva ca il iubesti, este ca si cum i-ai spune: tu nu vei muri niciodata.

Doamne ajuta

Gabriela spunea...

Voiam sa spun ca Dumnezeu, din multa lui iubire fata de oameni, ne doreste la toti mantuirea, nu vrea ca nici un suflet sa se piarda, astfel, El asteapta doar un gand bun, un gand smerit, doar o intentie, iar El ne va ajuta.
Noi avem si noi putina dragoste fata de aproapele si ii dorim sa aiba si el macar un gand bun...
Asa e, a te nevoi cu post si rugaciune,cere mai mult,dar cati stiu asta?
S-ar putea sa spui(spunem) oamenilor lucruri de care nu se pot folosi, pentru ca nu stiu!

pescarus spunea...

Mie mi-a luat doua luni, dupa ce m-am spovedit prima data, ca sa merg duminica la biserica. Si nici nu mergeam in fiecare duminica... Tot doua luni mi-a luat ca sa ma las de fumat. O vreme nu vedeam legatura dintre slujirea lui Dumnezeu si fumat, precum si alte pacate. Daca as fi avut prilej la pacat, l-as fi facut. Dar Dumnezeu le-a indepartat de la mine. Ma rugam, cum ma ducea si pe mine capul... nu prea mult si nici prea organizat. Probabil, lipsa de traire pe care o aveam pe atunci, o compensau prietenii mei vazuti si nevazuti care ma iubeau...
Pana sa postesc prima data, a trecut o jumatate de an.
Intr-adevar, pentru un singur gand bun, te ajuta Dumnezeu. Si eu vroiam sa-L cunosc pe Dumnezeu... sa cunosc Adevarul, sa cunosc cea mai mare intelepciune... si iata ca astazi pot sa zic ca L-am cunoscut, desi nu sunt indreptatit prin asta. Este insa o bucurie nemaipomenita sa cunosti ADEVARUL... sa stii de unde ai venit si unde te duci. Nimic in lume nu mai este greu, nu mai este imposibil si nimeni niciodata nu ni-L va lua pe Hristos de la noi...

Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici... Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.

Anonim spunea...

Tu nu vei muri niciodata!

- timid am pornit si eu un blog desi timpul imi este f limitat
- dar sper usor, usor sa ma pot ocupa de el
- nu ma descurc deocamdata cu setarile si nu reusesc o gramada de chestii, dar sper sa ma descurc
- totul cere timp
- am indragit blogul tau si-l vizitez zilnic

Doamne ajuta pe calea mantuirii tuturor!!!

http://cristianstavriu.wordpress.com/

pescarus spunea...

Cristian
Stii cand se numara bobocii?

Vedem la sfarsit cine nu va muri niciodata...

Anonim spunea...

ramane nadejdea

Irini Niris spunea...

Foarte frumos ce ati scris!
Mi-a atins sufletul!
Va multumesc

Irini Niris