Scrisoare de mulţumire

Mai întâi trebuie să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut totul pentru a-ţi împlini dorinţele, pentru a fi tu însuţi şi pentru libertatea ta: pentru că ai vrut să fii cineva: îţi mulţumesc că ai refuzat identitatea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai căutat o alta, numai a ta... Că ţi-ai luat viaţa în propriile mâini... Aşa a ajuns în mâinile mele...

Îţi mulţumesc călduros că ai crezut în om şi în puterile lui, în evoluţie, progres şi ştiinţă: ale mele au fost toate acestea, ale tale, doar mândria şi îngâmfarea, prin care mi-ai cedat mie realitatea şi tu ţi-ai păstrat închipuirea...

Îţi mulţumesc, apoi, că ai iubit "fără complexe morale": n-a fost o afirmare a libertăţii tale, nici a iubirii, ci doar neputinţa de mi te opune: nu tu, ci eu, prin iubirea ta, am cucerit şi alte inimi, ale tale fiind doar, amărăciunea şi oboseala...

Îţi mulţumesc că te-ai minţit şi ai minţit: nu pe tine te-ai salvat dintr-o situaţie stânjenitoare, ci pe mine m-ai protejat: ale tale au fost doar dezgustul şi frica de a fi prins...

Îţi mulţumesc că ai dorit lumea şi bogăţiile ei, că te-ai luptat pentru partea ta din ele: mi-a plăcut să le primesc şi din mâinile tale, ca închinare bineplăcută mie, plină de nevoinţe, lipsuri, trudă, calcule, spaimă şi griji: religia mea...

Îţi mulţumesc că ai răspuns răului cu rău şi ţi-ai urât duşmanii, că nu i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, neratând prilejul răzbunării: au fost cele mai intense trăiri ale mele din viaţa ta...

Îţi mulţumesc că ţi-ai învăţat copiii, prin puterea exemplului personal, să creadă în ei înşişi, în om şi în lumea lui: vor "trăi" şi ei aceeaşi "viaţă" ca şi tine şi vor primi şi ei, la sfârşit, câte un exemplar din această "scrisoare de mulţumire"...

Îţi mulţumesc pentru tot efortul tău de a fi fericit: şi ai reuşit... să mă faci fericit! Bomboana de pe tortul plăcerilor tale a fost totdeauna a mea...

Îţi mulţumesc că împlinindu-ţi poftele mi-ai dăruit şi viaţa ta: căci eu nu am viaţă decât dacă o primesc de la oameni... A fost o plăcere să-ţi iau totul cu propriile tale mâini... Recunoaşte că sunt un geniu!

Aşa că-ţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dat-o. Îţi voi răsplăti înmiit. Bineînţeles, în felul meu...

Pe veci, al tău,

satan



preluat de pe oameni şi demoni.

Luminile orașului

"...nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă." (Isaia 53, 2-3)

Acest fragment se potrivește celebrului vagabond anonim jucat de Chaplin în filmele sale, deși face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În "Luminile orașului", un om sărman, umilit și obidit, un vagabond anonim întâlnește un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Îi avem dintr-o dată, față în față, pe bogatul milostiv (vagabondul) și pe cel nemilostiv când e treaz (milionarul excentric). Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgește, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Își dă și cămașa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă și riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos... o trimite într-acolo și apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.

Fata, din câte se pare, în fiecare zi aștepta să-l reîntâlnească pe binefăcătorul ei, pe care nu-l văzuse, ci doar îi cunoștea vocea. Nu se îndrăgostise de darurile lui: îi mărturisește bătrânei că acel om nu este numai un bogat, ci "mult mai mult decât atât". Vagabondul găsește o floricică pe asfalt, asemenea celei cumpărate la prima lor întâlnire, pe care o prețuise atât de mult. Când se întoarce înspre vitrină, o vede pe ea: e o bucurie neașteptată, zâmbește nespus de fericit, ca unul ce nu ar merita o asemenea răsplată. Fata râde inițial de înfățișarea acestui om ciudat, care o privea îndrăgostit. I se face și ei milă de el, și vrea să-i dăruiască o floare proaspătă și un bănuț. Dar el înțelege asta de abia mai târziu... privirea plină de dragoste topește totul în jurul chipului fetei. Apoi, speriat, se rușinează de atâta bunăvoință și dă să plece. Vrea să-i lase toată libertatea și să nu fie recunoscut, își refuză orice recunoștință și dragoste ce i s-ar putea aduce. Dar fata insistă, iese după el în stradă și îl cheamă... îl cheamă cu stăruință și din toată inima, ca pe un copil. "Hai, nu vrei o floricică și un bănuț? Hai vino, nu pleca. Vino aici și ia asta de la mine." Vagabondul se oprește și, convins de hotărârea fetei, copleșit și el de dor, începe din nou să zâmbească și se apropie. Primește floarea și o ține apoi în dreptul inimii, ca pe cel mai prețios lucru al său. "Hai, hai și bănuțul", pare să-i spună ea. El însă nu îndrăznește "Of, tare copil mai ești." Și se apropie de el, îi ia mâna în mâna ei și-i pune bănuțul în palmă, așa cum face mama când îl trimite pe copilaș după pâine. Atingându-se de el, îl recunoaște. Nu-i vine să creadă. Îi pipăie brațul și umărul, hainele jerpelite, își pune degetele în rănile lui... "Tu?" El dă din cap, "Da... Eu sunt", parcă zice. Nu, nu putea fi nicio confuzie... amândoi știau cine este unul și celălalt. "Acum poți să vezi? [Lumea din jur, păsările care cântă, cerul, soarele?] Te-ai vindecat?", întreabă bucuros, dar pentru ea întrebarea sună: "Mă vezi acum? Mă recunoști?" "Da, zice, te văd acum... Numai pe tine te-au căutat ochii mei. și numai la a te vedea pe tine îmi folosesc. Tu ești singura priveliște de care am nevoie." Are ochii în lacrimi și i-a pierit glasul de emoție. Plânge, covârșită de smerenia lui. Îi ia mâna și i-o strânge mai tare la piept, căci în fața ei stă aceeași persoană care-i umple și inima. Și lacrimile curg tot mai mult, cu cât se adâncește vederea ei... Iar el, deși bărbat în toată firea, se bucură și râde ca un copil. Iar zbrobirii inimii fetei, îi răspunde cu un tot mai mare zâmbet... îndrăgostit...

În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)

Oameni și demoni

Cimitirul din liceu

Ce nu se scrie pe ziduri...

Hanul de la marginea noptii

Parinți, nu creșteți demoni!

Făt Frumos cel drăgăstos

Sfinții mucenici Adrian și soția lui, Natalia

Basme frumoase, smerite povestiri pentru copii! Le aveam într-o carte mare de Petre Ispirescu, lipită cu scoci. O citisem de câteva ori. Cel mai frumos mi se părea (și mi se pare și acum): Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cred că mulți sunt de aceeași părere. Mi-au rămas ca amintiri și alte basme (cum ar fi cel cu Ileana Simziana, femeia plină de bărbăție, adică de virtute, care se lupta cu zmeul, asemenea - să zicem -, Sfintei Maria Egipteanca în pustie care se lupta cu demonul curviei), însă primul la care mă gândesc acum este Sarea în bucate. E vorba de fata cea mică de împărat care își iubea tatăl "ca sarea în bucate" și nu precum surorile ei mai mari care-l iubeau ca zahărul și ca mierea. Pentru o asemenea declarație ciudată, fata cea mică a fost aspru pedepsită. La sfârșit, tatăl își dă seama, gustând mâncarea în care s-a pus zahăr și miere, că dragostea mezinei era adevărată și desăvârșită. Plânge de bucurie și cu umilință îi cere iertare fetei. Basmul așa se încheie, cu lacrimile de căință ale împăratului. Ce poate fi mai dulce decât atât?
Dragostea, spune Sf. Apostol Pavel este a-i purta de grijă aproapelui: când îi este foame, îl hrănești; când îi este frig, îl îmbraci; așa cum procedăm cu noi înșine, la fel trebuie acționat și în cazul aproapelui. Dragostea nu este sentimentală, pentru că noi nu ne iubim pe noi înșine sentimental. Nu ne spunem: "Bună dimineața, iubire. Ce faci, iubire? Hai să ne spălăm. Mmm... ce mult te mai iubesc." Cele două fete erau foarte melancolice, chiar romantice. S-au gândit să-l dea pe spate pe tatăl lor cu niște declarații înflăcărate, iar acesta, fără minte, le-a primit bucuros. Fata cea mică însă și-a ales "partea care nu se va lua de la ea". A mărturisit Dragostea adevărată, care nu cade niciodată. Pentru a convinge, a fost nevoită să însoțească cuvântul cu fapta, cu jertfa, cu crucea, asemenea lui Hristos. Căci Hristos nu numai a vorbit, ci a făcut multe alte lucruri, încununându-le cu Răstignirea și Învierea Sa. Cuvântul S-a făcut trup, și nu doar cuvinte.
Hristos îi numește pe ucenicii săi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Acest lucru îl înțelege împăratul când gustă din mâncarea sărată cu zahăr și miere. Zahărul și mierea sunt un fel de sare stricată, deși ele în sine sunt dulci și bune. Dar și sărmanul Iuda L-a vândut pe Hristos cu sărutare.
Cred că și în dragostea dintre doi tineri, iar mai apoi dintre soț și soție (și aici ne apropiem de tema noastră) trebuie să fie ca sarea în bucate. Nu dulceagă, nu mieroasă... căci bucatele sărate sunt mai dulci decât mierea și decât zahărul. Mânați de patimi, precum cele două fete de împărat, facem declarații înfocate și ne purtăm nechibzuit, neștiind că mărturisim o dragoste pătimașă, una "mai presus de Dumnezeu". Merită să ne stăpânim firea și să îmbrățișăm dragostea adevărată, a lui Hristos, liniștită și nu zbuciumată, smerită și nu pasională, în care nu încape răul sau minciuna. Este exact ceea ce are nevoie omul, prin firea lui, așa cum mâncarea are nevoie de sare. Căci în această dragoste, se cuprinde cea mai mare și mai tăinuită dulceață: îmbătătoare, luminoasă, fericită, veșnică. Este dragostea care lărgește inimile și naște durerea răstignirii împreună cu Hristos.
Există o singură diferență între călugărie și căsătorie: călugărul iubește pe toată lumea la fel și sare din prima, ca lăcusta, lângă Dumnezeu, pe când mireanul vine cu pași mici (dar siguri) și își iubește mai întâi soția și copiii, iar apoi pe restul lumii. Monahul este acela care a lăsat lumea pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. El se logodește cu Hristos și intră în cinul îngeresc al monahismului. Pe monah, Hristos îl despătimește și îl sfințește. Însă bărbatul și femeia care se căsătoresc, fac asta dintr-o singură dorință: mântuirea. Într-o familie creștină, spre deosebire de una de oameni neduhovnicești, cei doi soți nu se stimulează doar pentru a se iubi unul pe altul, în mod egoist, ci în primul rând pentru a-L iubi pe Dumnezeu. O asemenea dragoste, care trece mai întâi prin Hristos, nu are cum să se piardă nici la adânci bătrâneți, când se zice în popor că "dragostea" se stinge. Dacă bărbatul este capul femeii, atunci femeia este inima bărbatului, spune părintele Arsenie Papacioc. Femeia, în comparație cu bărbatul, iubește mult mai curat. În bărbat, patima trupului este mai puternică, pe când o femeie iubește ca o mamă și ca un copil. De aceea, foarte important de înțeles, bărbatul trebuie să învețe iubirea de la femeie și de la urmașii pe care îi ridică aceasta soțului ei. Din aceste motive de mai sus, rostul căsătoriei în Hristos este mântuirea. Tocmai pentru că așa sunt cei doi construiți încât să aibă nevoie unul de celălalt pentru a se desăvârși, precum iarăși zic, mâncarea are nevoie de sare. Bărbatul are nevoie de femeie și femeia de bărbat pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu.
E tot ca în basme (așadar, "o iubire ca-n povești" este cât se poate de posibilă). Împăratul îți dă jumătate de Împărăție și fata de soție. În ea se găsește cealaltă jumătate. Este de ajuns să fii Făt Frumos cel drăgăstos... al lui Hristos.
Mereu în basme, eroul trece prin multe ispite. Am putea traduce acest traseu inițiatic în: lupta cu patimile, cu demonii (zmeii). Făt Frumos mereu le-a biruit pe toate prin smerenia lui, căci a fost mereu cel mai mic pe care nu-l băga nimeni în seamă. Dumnezeu le alege pe cele mici ale lumii ca să le rușineze pe cele mari. La sfârșitul trecerii prin focul ispitelor, flăcăul nostru nu mai e un simplu flăcău, ci un bărbat adevărat bun de însurat. Bărbăția (virtutea) lui Hristos este un dar și nu se poate câștiga decât cu nevoință. Doar în această situație va putea bărbatul să iubească femeia precum a iubit Hristos Biserica, și nu cum a iubit-o Romeo pe Julieta.
Iar dacă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte căutăm, atunci să nu cădem în valea plângerii, ca întorcându-ne din viața în Hristos, în care nu există timp, în lumea moartă și schimbătoare, să îmbătrânim departe de Tinerețe și să ne vestejim rupți de Viță... Să nu cumva să primim și noi palma prăpăditei morți și să ne facem țărână, ca Adam odinioară, însă de data aceasta irecuperabil.

Doamne, mi-e dor de Tine ca de-o fată!

Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme, şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine... Aş putea muri acum de atâta fericire...”
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp... deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite...
Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-a părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit... de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântat-o poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi.
Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările penibile ale „artiştilor” moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc.” Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Facerea 6, 3)
Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă).
Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată.
Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat... odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad.
„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om... cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi sufletul – de răutăţi.
Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-ar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti... ci numai să mori şi să învii în fiecare zi...

Sfântul Teofan Zăvorâtul

"Cât de mângâietor este a şti că şi în vremea noastră se spun aceleaşi lucruri care se spuneau în vremea Apostolilor, nemijlocit după Apostoli, şi că, prin urmare, de-a lungul a optsprezece veacuri şi jumătate în Biserica lui Dumnezeu s-a auzit fără schimbare unul şi acelaşi cuvânt al adevărului!
Dacă cu doi sau cu trei martori va sta tot cuvântul (Matei 24, 35), cât de neclintit trebuie să stea cuvântul adevărului, care e propovăduit în Biserică, de vreme ce în apărarea lui stă un atât de necuprins sobor de martori? Şi ce pot să însemne în faţa cugetării sănătoase strigătele cugetării celei deşarte, pe care cei nechibzuiţi cutează să i le arunce în faţă adevărului? Oare nu simţiţi aici palpabil hotărârea lui Dumnezeu: cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)? Amin!"

Şi totuşi sinceritatea,

Sinceritatea Ortodoxiei...

Vă dau vestea bună că nu suntem în situaţia de a fi dispărut dintre noi orice urmă de adevăr. Nu au dispărut toţi oamenii sinceri, buni, credincioşi, purtători de Dumnezeu (Hristofori). Nici n-au dispărut cărţile duhovniceşti, nici scrierile Sfinţilor Părinţi, nici Sfânta Scriptură. Dacă nu suntem siguri de una dintre acestea, să-i întrebăm, dar, pe cei cu adevărat sfinţi contemporani cu noi. Căci aceştia sunt ucenicii sfinţilor de dinaintea noastră, care au fost ucenicii altor sfinţi... până la ucenicii Mântuitorului Hristos, "fiu al lui Iosif, ... , fiul lui David, ... , fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, ... , fiul lui Noe, ... , fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu." (Luca 3, 23-38).
Avem deci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Filocalia, scrierile patristice, cărţile liturgice... tot ce s-a consemnat în scris din trăirea oamenilor împreună cu Dumnezeu. De toate acestea se folosesc şi în zilele noastre monahii din mănăstirile de pretutindeni şi toţi credincioşii ortodocşi.
Ce-ar avea de câştigat un monah de la Athos care face sute de metanii într-o zi şi mănâncă pesmeţi cu apă, dacă ar minţi pe cineva? Ce ar fi avut de câştigat mărturisitorii mucenici, dacă mărturiseau mincinos? Căci au murit pentru Hristos. Ce mărturie mai mare este decât moartea pentru Hristos? Ce mărturie este mai mare decât Jertfa lui Hristos Însuşi? Pe urma Lui au păşit mulţi, cu crucea în spate şi mulţi păşesc şi azi, după două mii de ani. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13).
Din toate scrierile mai-sus pomenite iese un miros plăcut al sincerităţii lipsite de răutate, de invidie, de ură, de mândrie. Doar milă şi smerenie sunt acele cărţi. Poate de aceea ne este şi atât de greu să ni le asumăm. Dar cel ce s-a pocăit şi a primit iertarea lui Dumnezeu în chip simţit va şti să fie milostiv. Iar a-ţi vedea propriile defecte este suficient pentru a începe smerenia. Ştiind şi că toată slava a lui Dumnezeu este, parcă ne vine mai uşor.
Toate scrierile acestea mustesc de curăţie pruncească şi înţelepciune dumnezeiască, încât sufletul atât de mult se bucură şi se odihneşte, simţind că, în sfârşit, a găsit pe Cineva care nu îl minte...
Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi... a lucra poruncile înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, şi nu doar a le şti tâlcuirea.

Setea cea mai adâncă a omului este pentru adevăr - iar vestea cea bună, Evanghelia, e că Adevărul nu este o idee abstractă, ci o Persoană: Dumnezeul-Om Iisus Hristos!
Pentru Acesta, trebuie să ştim:
mulţi plâng, mulţi se trudesc, mulţi sunt prigoniţi, omorâţi, batjocoriţi, mulţi se nevoiesc, mulţi suportă răutăţile, mulţi iubesc... Eu însumi am întâlnit oameni cu o viaţă sfântă. Alţii, doar simpli credincioşi. Monahi sau mireni, mă ţin de ei ca să nu cad. Biserica e Trupul lui Hristos. Amin.

Omul uitat

Vă invit astăzi, 26 august 2009, pe la 4 fără 15, să vă uitaţi la postul local din Piatra Neamţ TVM, unde voi fi invitat eu şi se va difuza filmul "Omul uitat", un documentar realizat la spitalul Bisericani. E un film studenţesc, dar prin durata lui de 53 de minute, şi-a cam depăşit statutul.

NOU: Filmul este disponibil pe http://arhiva-ortodoxa.info, sectiunea upload -> video.

Dar Dumnezeu este in mijlocul nostru!!!

Spun unii:
"Cine ne poate asigura care este adevărul şi care este minciuna? Că iată, unii zic că este aici, alţii dincolo. Mereu se contrazic: savanţii între ei, filozofii, religiile lumii... Biblia a fost scrisă de oameni, la fel cum tot oameni sunt acei care propovăduiesc evoluţionismul. De unde ştim noi că Moise nu a scris din imaginaţia lui Cartea Facerii? Să spunem că admit că Dumnezeu S-a descoperit lui Moise, apostolilor şi altora din vechime, dar eu trăiesc în anul 2009. De unde ştiu că n-a mai umblat nimeni la texte de atunci şi până acum?"

E o bună nedumerire! Cu aceste întrebări ne apropiem de subiect. Nu este oare această deznădejde o greşeală? Să ne mâhnim şi să plângem că nu vom afla niciodată adevărul, printre atâtea şi atâtea minciuni... În stilul acesta a ajuns Nietzsche, care spunea că nu există adevăr şi că “Dumnezeu a murit.” Ce vom zice, deci? Adevărul îl vom şti doar dacă Însuşi Dumnezeu va veni şi ni-l va spune! Dar tocmai asta încerc să spun: Dumnezeu a şi venit şi vine în continuare la cei ce-L caută sincer. Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu veşnic şi om istoric. Nu Se descoperă numai lui Moise şi apostolilor, ci fiecărui om care Îl caută pe El, în acelaşi fel cum s-a descoperit tuturor drepţilor din Vechiul şi Noul Testament. Sigur că noi nu am vorbit faţă în faţă cu Dumnezeu pe muntele Sinai şi poate că nici n-am făcut minuni, dar Acelaşi Dumnezeu care Se face cunoscut fiecărui om, S-a făcut cunoscut şi lui Moise. Iar Acelaşi Trup şi Sânge ce ni se dă nouă spre împărtăşire este Trupul şi Sângele lui Hristos care li s-a dat apostolilor la Cina cea de Taină. Chiar într-o singură linguriţă, acea mică parte conţine plinătatea Dumnezeirii... Apostolii au băut din acelaşi Potir cu noi. Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isaac şi a lui Iacov le-a dat şi lor har mult şi nouă har puţin.
“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). În lumea în care toate se schimbă: ştiinţe, arte, filozofii, predaniile lui Hristos sunt neschimbate din primul secol creştin şi până la sfârşit, păstrate cu harul lui Dumnezeu în Biserica Dreptslăvitoare.

“Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Biblia este doar istoria scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dar această revelaţie se completează mereu şi mereu cu fiecare credincios. Iată ce frumos încheie evanghelistul Ioan cartea sa: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25)

“Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.“ (Ioan 14, 1-2) Dumnezeul creştinilor nu este rău, nu este invidios, nici răzbunător. Chiar dacă Hristos S-a înălţat la cer, El nu ne-a lăsat orfani. Dumnezeu în continuare se face cunoscut oricărui om care vine sincer către El. De abia un pas să facă şi El a şi ieşit în întâmpinarea lui. Dumnezeu îl încredinţează pe om în străfundul sufletului său - în duh -, unde nu poate exista nicio îndoială omenească. Nimic: nici ultima “evanghelie” National Geografic, nici ultima teorie despre univers, nici ultimul cod al lui Da Vinci, nici ultimul satelit trimis în căutarea extratereştrilor… nu pot să-i clatine omului încredinţarea pe care Însuşi Dumnezeu i-a dat-o în inima sa. O mie de savanţi, o mie de filozofi, o mie de artişti, o mie de “harismatici”, o mie de masoni, o mie de draci, satana însuşi… nu pot să dărâme acea Sfântă Scriptură scrisă în inima omului de Duhul Sfânt.

"Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

Veacul despărţirilor

Scriam acum câteva zile un pomelnic. În biserică erau vreo treizeci de oameni. Unii aşteptau la spovedit, alţii doar să înceapă Liturghia de noapte. Stăteam pe scaun, la masa unde se scriu pomelnicele, într-o plăcută linişte. Nu se grăbea nimeni, nicăieri. Am luat două foiţe şi un pix şi am început să scriu: VII pe una şi ADORMIŢI pe cealaltă. Aveam atâta linişte încât am început să pictez literele, iar numele le scriam fără grabă, oprindu-mă după fiecare nume să cuget la omul acela şi la însemnătatea lui pentru mine. La un moment dat, când am scris un nume, am simţit deodată o tristeţe adâncă, dar şi o adâncă nădejde.

"Cum se poate ca el să piară? Iată-l e viu. Are în el toată puterea din lume ca să-şi întoarcă viaţa spre Dumnezeu. Ca să fie sfânt! Nu se poate ca el să piară. Nu se poate! Şi cât bine mi-a făcut şi eu ce rău am fost. E o minune cum m-a răbdat. Şi totuşi, eu astăzi sunt la biserică, pe când el nu. El înjură, huleşte, se mânie... Şi totuşi e atât de bun uneori. Cum să nu-l cunoască el pe Hristos? Cum să nu se mântuiască el? Cum adică să se ducă în iad? Şi să nu mai fie? Să se şteargă numele lui de pe faţa pământului şi să nu mai întrebe nimeni de el vreodată? Să moară veşnic, iar cei vii să nu-l cunoască? Să-l uite Dumnezeu şi să-l predea morţii pentru TOTDEAUNA? Cum aş putea să suport un asemenea gând că un om cu care am vorbit şi pe care l-am văzut de atâtea ori şi care mi-e prieten drag, să nu se mântuiască? Cum să mă mântuiesc eu şi el nu? Cum să-l uit şi eu, cel care l-am cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut să nu-l afle niciodată? ...Dar eu mă voi mântui...?"

"Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei..." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa noastră de aici ar fi tare frumoasă dacă n-am muri niciodată, chiar şi pentru cineva care ar trăi cu prietenii săi precum spune Sf Ioan. Însă vedem că realitatea este alta. De aceea, oricât s-ar filozofa pe lume, oricât de mult am fugi, de realitatea morţii nu scapă nimeni. Totuşi, cu toate că murim, dragostea nu cade niciodată. Înseamnă atunci că există un mod de a rămâne veşnic alături de prietenii noştri dragi - mutându-ne cu toţii în cer.
Căci deşi ne-am dori să rămânem mereu întru dragoste, veşnică este doar Împărăţia Cerurilor. Iar lumea, ştim că va avea un sfârşit. Iar mai aproape decât acel sfârşit ne este nouă propria moarte.
Cât de grea este o despărţire! Este grea despărţirea copiilor care au crescut mari, de părinţii lor. Este grea despărţirea soţului de soţie, când acesta pleacă într-o călătorie îndelungată. Prietenii sau rudele care se mută în alt oraş: cât de dor ne este de ei...
Dar şi mai grele sunt despărţirile ce le face moartea. Ce copil aţi văzut mai trist decât un orfan? Ce femeie aţi văzut mai îndurerată decât o văduvă? Ce părinte aţi văzut mai sfârşiat decât acela căruia i-a murit copilul? Cât de trişti sunt bătrânii fără copii, din azile, lipsiţi de orice mângâiere? Ce alt bărbat aţi mai văzut să plângă, afară de cel ce şi-a pierdut soţia? Şi câte lacrimi nu varsă oamenii la moartea unui prieten drag? E despărţirea ce nu o mai întoarce nimeni. Îi vezi omului cu care ieri ai vorbit, trupul mort într-un sicriu. Chiar a murit? Da, chiar a murit...
Oamenii care se iubesc îşi iau mereu rămas bun nădăjduind revederea. Chiar când aceasta are şanse infime să se întâmple, totuşi cei ce se iubesc speră că într-o zi se vor reîntâlni, căci altfel ar fi de nesuportat să se despartă. Însă dacă, uneori, speranţa revederii în această viaţă poate fi doar o iluzie, speranţa revederii în cealaltă viaţă este o nădejde sigură!
Asta pentru că Hristos, prin jertfa Sa, a şters orice tristeţe a despărţirilor definitive. În cuvântarea de despărţire pe care le-a ţinut-o apostolilor, le-a promis că nu-i va lasă niciodată singuri (şi pe noi, odată cu ei). "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14, 18; 27) Chiar dacă El avea să moară în scurt timp, totuşi le spune acest cuvânt duios de îmbărbătare, făgăduindu-le Învierea şi pogorârea Duhului Sfânt, de după Înălţare. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14, 16-17). Iar în ceasul Răstignirii, El ne-o dă şi pe Maica Sa spre a ne fi Maică nouă, tuturor, apărătoare nebiruită şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
În veacul acesta al despărţirilor, ce veste mai bună ar putea primi un suflet decât că nu va fi niciodată singur? Şi ce mai mare nădejde decât aceasta: "Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39)?
Nu este comoară mai mare decât viaţa veşnică: a noastră, a părinţilor noştri, a fraţilor noştri, a prietenilor noştri, a duşmanilor noştri, a întregii lumi; a celor vii sau a celor adormiţi. Fără lacrimi, fără chin, fără Cruce - este imposibil.

Închei pomelnicul şi mă întreb: cum mă voi mântui, Doamne? Şi aceştia cum se vor mântui?
Suntem la mila lui Dumnezeu.

Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Maicii Domnului, Condacul al 9-lea)

Icoana Adormirii

Majoritatea icoanelor pe care le avem cu Maica Domnului o înfățișează pe Născătoarea de Dumnezeu în brațe cu Pruncul Iisus. În icoana Adormirii, este exact invers: Hristos o ține pe Maica Sa, acum copilă, în brațele Sale. Să luăm și noi pilda acestei icoane. Maica Domnului, cu rugăciunile ei nebiruite să ne ajute să-l creștem pe Hristos în inimile noastre, și să-l purtăm în îmbrățișarea caldă rugăciunii, până ce El va fi mai mare decât noi și rugăciunea singură va lucra în inimă, iar noi precum pruncii, vom fi ținuți pururea în mâinile Sale Preacurate.

Poate că aceasta înseamnă lepadarea de sine, smerenia - maica tuturor virtuţilor -, în care Maica Domnului este neîntrecută. Smerenia, care vine prin curăţirea inimii, este singura scăpare către Împărăţia Cerurilor.

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor." (Matei 18, 3-4)

"Întru adormire lumea nu ai părăsit"

Rugăciune

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Dumnezeule Cel în Treime slăvit şi închinat, miluieşte cu mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei ce Te caută şi pe cei care Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ce nu se pot ruga, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi al doisprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea, Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Ta, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei Numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru Împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri şi îmbunează inima lor, ca să nu pierim din pricina lor şi nici ei din pricina noastră. Şi să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne, miluieşte şi ne binecuvintează şi ne mântuieşte pe noi, că a Ta este stăpânirea şi împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Istoria creştinismului

"Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. " (Matei 16, 18)
"Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului." (Matei 28, 20)

Dacă într-o zi ar fi distruse toate cărţile: Biblia, Patericul, Filocalia, cărţile liturgice... dacă s-ar dărâma toate bisericile... toate facultăţile de teologie... dacă oamenii ar fi nevoiţi să trăiască în păduri, să doarmă în peşteri, să se hrănească cu buruieni... oare n-ar mai fi Biserica?
Hristos spune că Biserica nu va fi niciodată biruită, pentru că Biserica este chiar Trupul Lui, întreg, nesfâşiat, care îşi păstrează unitatea şi credinţa dintru început, de la Cinzecime, până astăzi şi în veci. Sfinţii Apostoli au transmis darul preoţiei prin punerea mâinilor către ucenicii lor. Ucenicii lor, către ucenicii ucenicilor... aceştia către Sfinţii Părinţi din vechime, care la rândul lor au avut alţi ucenici... până la preoţii şi episcopii de astăzi care păzesc dreapta credinţă.
Este deci imposibil ca darul preoţiei, împreună cu toate darurile Duhului Sfânt, să fi suferit vreodată în istorie o întrerupere. Biserica este candela mereu aprinsă, iar dreptcredincioşii sunt fecioarele înţelepte care s-au pregătit cu untdelemn. Celelalte cinci care n-au intrat la nuntă cu Hristos, sunt cei care de-a lungul veacurilor s-au desprins de Biserica, din mândrie, şi şi-au format propriile bisericuţe, propriile dogme, din ce în ce mai tolerante... faţă de păcat. Faţă de lume. Toate ereziile şi sectele, stricând dogmele, chiar şi pe cele mai "mici" dintre ele, au dorit să împace viaţa lumească - pătimaşă, cu Viaţa Veşnică - sfântă. Au incercat să împace iubirea de Dumnezeu cu iubirea diavolului, uitând că nu poţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona, căci pe unul îl vei urî, iar pe celălalt îl vei iubi. Şi despre aceştia spune Domnul că rătăcesc, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Sf Apostol Petru, în a doua sa epistolă sobornicească, vorbind despre cei din vremea sa, prooroceşte lămurit şi despre vremurile noastre. Dar de-ar fi să dăm aici toate citatele numai din Sfânta Scriptură care vorbesc în detaliu despre lupii cei răpitori care vor veni să sfâşie turma, n-am ajunge degrabă la un sfârşit şi nici nu am atinge vreun scop duhovnicesc. Căci nu mulţimea argumentelor convinge, ci înţelegerea sănătoasă a acestui argument viu - Duhul Sfânt prezent în Biserică dintotdeauna, pentru totdeauna.
Deci să gândim sănătos, fraţilor. Nu putem crede că Biserica s-a despărţit in două biserici la 1054. Nu putem crede că Biserica a apărut în secolul al XVI-lea, în protestantism; nici în anii ce au urmat, odată cu baptiştii, adventiştii, penticostalii, evangheliştii. Nu putem crede într-o unire artificială, ecumenistă. Nu ne putem compromite, aşa cum nici fecioarele cele înţelepte nu le-au dat din untdelemnul lor celorlalte, ca nu cumva să nu le ajungă nici lor. Şi iată că în zilele noastre, ni se pregăteşte o religie a viitorului, care promite libertatea, egalitatea, fraternitatea... promisiuni chiar mai gogonate decât sloganele electorale. Toate învăţăturile stricate, încununate de new-age, propovăduiesc mai mult sau mai puţin despre "virtuţile" acestei vieţi stricate. E un lucru ridicol pentru credinţă! Dar chiar şi acolo unde mai există vagi trimiteri către faptele credinţei în Dumnezeu, acestea sunt piste false către un dumnezeu închipuit, cioplit după chipul şi asemănarea patimilor din om, sădite de către diavol. Omul cu idealuri mai prejos decât mântuirea, sfinţirea, dragostea, jertfa este o ruşine pentru condiţia de om. Cine nu crede cu toată fiinţa sa, nu crede. Cine pune egoismul drept hotar iubirii, nu poate iubi. Cine slujeşte propriei persoane, nu poate sluji lui Dumnezeu.
Doar întru Adevăr este omul liber. Şi doar întru unirea cu Dumnezeu, prin Sf Împărtăşanie, poate el avea viaţă veşnică. Amin.

AM ÎNNEBUNIT?

PĂCATUL ESTE IUBIREA FAŢĂ DE DUŞMANUL SUFLETULUI TĂU,

DIAVOLUL, ŞI VRĂJMĂŞIA CU DUMNEZEU.(Cuv. Paisie Aghioritul)

Aceasta este, pentru mine, cea mai bună definiţie a păcatului, cea mai lipsită de echivoc.

Este un diagnostic dur, dar exact! Este diagnosticul unui doctor priceput care cunoaşte boala perfect. Şi e nevoie de un diagnostic precis pentru a putea aplica tratamentul potrivit...

Definiţia Cuv. Paisie ridică toate vălurile de pe o realitate duhovnicească pe care modernitatea a înmuiat-o cu pietismul ori a stilizat-o cu teologia academică, transformând PĂCATUL în doină sau concept: prima, pentru profit sentimental, iar cea de-a doua, pentru ca să dea referatelor de aramă sunătoare ale teologiei scolastice ecou de Tradiţie....

Dar, în joc sunt sufletele noastre...

Acum, datorită unei astfel de definiţii, ştiu ce se ascunde în întunericul inimii mele... Nu-mi mai fac iluzii..., dar am nădejde! Căci se termină discuţiile şi începe lupta! Intrăm, cu viaţa duhovnicească, din imaginar, în concret!

Va să zică îl iubesc pe diavol...

O cred, pentru că asta explică multe, dacă nu totul... Încep să înţeleg de ce se roagă psalmistul să fie izbăvit de cele ascunse ale sale...

Încep să întrezăresc de unde îşi înnoieşte puterea greşeala mea sau unde trebuie să ajung cu focul Numelui lui Iisus...

Şi mai ales înţeleg de ce toate cele din jur mă cheamă afară din mine şi de ce pentru această lucrare esenţială a vieţii creştine există o Ortodoxie de diversiune, exterioară, o mască mortuară a lui Hristos, şi încă una de aur şi pietre scumpe! Pe care diavolul îţi sugerează să ţi-o aşezi pe faţă ca să-ţi câştigi asemănarea: când de fapt, gestul te transformă în mormânt văruit!

Înţeleg apoi, mai bine, rolul presiunii psihologice a lumii, cu toate observaţiile şi etichetele ei: habotnic, fanatic, taliban, fundamentalist.... Chiar dacă nu mă face să mă lepăd de Hristos e suficient că mă îndepărtează de calea lăuntrică. Nu-i pasă de răspunsurile mele, de conţinutul lor: îi convine să asculte rânjind, cum îmi dau lupta în aer, ca un nebun, departe de câmpul de luptă şi de inamicul meu real: iubirea de diavol ascunsă în adâncul inimii mele...

Mi se lămureşte acum de ce Iisus îi numeşte "lucrători ai fărădelegii" pe cei ce făceau minuni şi scoteau demoni în Numele Său: pentru că acestea erau lucrări exterioare, făcute din slavă deşartă, pe când, în inimă erau plini de ....iubire de diavol!

N-au fost niciodată vremuri în care lumea să fie o mai cuprinzătoare şi mai puternică diversiune duhovnicească precum astăzi! Şi mai ales o diversiune care a corupt profund instituţia bisericească şi mentalul colectiv al credincioşilor...

Da, sunt un păcătos, un iubitor de diavol....

Măsura în care cred aceasta despre mine este măsura în care voi accepta crucea şi voi primi harul: măsura în care voi fi vindecat.

ÎMI VINE SĂ ALERG PE STRADĂ URLÂND: "Oameni buni! Am CANCER!!! Sunt o tumoră din creştet până-n tălpi! Daţi-vă la o parte cu aspirinele voastre duhovniceşti care te ajută doar să redevii căldicel! CAUT UN CHIRURG CA SĂ-MI EXTIRPE DIN INIMĂ IUBIREA DE DIAVOL!!! La o parte din calea mea..."

Oare, am înnebunit?

Fişa Postului

Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile. (2 Tesaloniceni 2,15)

Această poruncă apostolică mă ridică mereu de sub apăsarea veacului; îmi aminteşte, cu putere şi prospeţime, rostul: Adevărul. Şi astfel, această chemare, oricât aş fi de căzut, îmi redă demnitatea... Şi, acum, în preajma unui post, îmi aminteşte lucrarea postirii, cea duhovnicească: a te curăţi prin Adevăr.

A fi ortodox înseamnă a fi omul Adevărului; a te face una cu El şi cu destinul Său pământesc: suferinţa. Orice mădular al Sf. Biserici, oricât ar fi de păcătos, în clipa când se ridică pentru Adevăr, se sfinţeşte... Aceasta numai Ortodoxia o poate face...

Pe acest pământ blestemat suferă toţi oamenii, dar, pentru Adevăr, nu li s-a dat să sufere decât ortodocşilor. Toţi ceilalţi suferă pentru părerile lor; numai Ortodoxia suferă pentru Adevăr. Suferinţa celor dintâi este temporară şi accidentală, ţine de contextul istoric; suferinţa Ortodoxiei este fundamentală, axiomatică şi, de aceea, continuă. Căci Hristos a fost om al durerilor şi cunoscător al suferinţei (Isaia 53,3 ), deci şi Ortodoxia nu poate fi decât asemenea Lui.

În mijlocul acestei mari minciuni numită lume, Ortodoxia a ţinut Adevărul sus: uneori cu o singură mână, dar şi în acea unică mână era adunat un neam întreg, neamul pe care Dumnezeu l-a ales să păstreze şi să mărturisească Adevărul: Biserica de Răsărit.

În mijlocul acestei mari minciuni numită lume Adevărul a fost răstignit a doua oară: întâi în Trup, cea dintâi prigonire a Bisericii, apoi în duh, prin atacurile ereziilor. Dar Adevărul a rămas viu şi întreg, în templul lui de sudoare şi sânge....

Azi, Ortodoxia e plină de răni adânci, slăbită, dar continuă să îşi ducă crucea: crucea Adevărului.

Câtă vreme face aceasta mai avem pe pământ sarea Adevărului care sărează totul, şi cuvânt şi lacrimă. Datorită Ortodoxiei mai avem credinţă adevărată şi iubire adevărată...

A fi ortodox e totuna cu a fi martir, adică martor cu preţul vieţii: a fi martor al Cerului împotriva pământului, în tine însuţi şi în lume: zi de zi. Pentru aceasta te vor răstigni: şi carnea şi lumea: zi de zi.

Şi pentru că e aşa ne plângem adesea de greutăţile vieţii de ortodox... Dar nouă ni s-a dat o viaţă în care fiecare zi e un praznic: cel al Adevărului. Suntem epuizaţi şi trişti, ori reci şi uscaţi, uitând că noi avem o fântână cu rezerve nelimitate de bucurie: cea cu care se bucură de Adevăr, iubirea.( 1Cor. 13, 6)

STAŢI NECLINTIŢI ŞI ŢINEŢI PREDANIILE! Aceasta este viaţa noastră, a ortodocşilor, rostul nostru pe acest pământ.

Oricine ai fi, ierarh, preot sau mirean, dacă eşti ortodox trebuie să-ţi asumi Adevărul ca destin: cu toată fiinţa. Să-l iubeşti mai mult decât viaţa: zi de zi. Căci Adevărul este îmbrăcat în frumuseţe şi iubire, iar glasul lui este dulceaţă şi apă vie: nu-L poţi auzi, privi sau atinge fără a te îndrăgosti de El!

Nu-L iubesc decât cei ce nu vor să-L audă, să-L vadă sau să se lase atinşi de El!!!

Deşi, unii dintre ei, vin la liturghie, ţin posturile şi se împărtăşesc!

Nu poţi mărturisi Adevărul dacă nu lepezi minciuna în care te-a preschimbat lumea....

Nu poţi avea şi Adevărul şi banii, şi Adevărul şi faima, şi Adevărul şi plăcerea: chiar dacă mergi la Biserică, în fiecare duminică: suntem şi-aşa, fără toate acestea, prea strâmţi pentru Adevăr!

Acesta e testamentul Tradiţiei şi pentru cei de astăzi, care, atunci când sunt întrebaţi ce vor să se facă în viaţă răspund: politician, medic, artist, patron, etc.

Eu m-am gândit, dacă Dumnezeu are milă de mine, să mă fac ortodox!

Singura durere e că n-am început mai devreme...

Ca să fi avut şi eu o tinereţe adevărată... Aşa cum aud mereu că vor tinerii de azi...

ÎN AŞTEPTARE

Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a aplecat spre mine.(Ps.39,1)

În toţi oamenii există o aşteptare adâncă, tainică, neîncetată...

Acoperită de zgomotul vieţii, de gânduri, pasiuni şi dorinţe, rămâne ca o temelie metafizică a fiinţei, ca o scurgere de clepsidră a duratei interioare... Aşteptare...

Chiar în clipele de mare suferinţă sau fericire, aceste stări rămân totuşi ca nişte faleze înguste ale sufletului la marginea oceanului de aşteptare dinlăuntrul nostru...

Fiinţa noastră cea mai profundă e plină de o nesfârşită aşteptare..

Cât eşti copil, te aştepţi pe tine însuţi, cel mare.

Tânăr, aştepţi jumătatea.

La maturitate, aştepţi rodul trudei tale, împlinirea viselor copilăriei...

Bătrân, aştepţi moartea...

Avem în adâncul inimii o aşteptare infinit mai mare decât toate aceste aşteptări ale vârstelor, mai întinsă decât noi înşine, decât lumea şi moartea...

Avem în noi aşteptarea vieţii veşnice... aşteptarea lui Dumnezeu! Aşteptarea pe care o împlineşte HRISTOS, Îndumnezeitorul omului.

Dar, dacă, ASTĂZI, cineva rămâne prizonierul uneia din aşteptările biografiei sale, cel care i-o va împlini va fi anti-hristul, regele veşnicei deşertăciuni.

Doar Ortodoxia ştie să aşeze sufletul, prin despătimire, pe temelia acelei aşteptări care-L are ca Uşă pe Hristos-Cel-răstignit şi ca oaspete, Sf. Treime.

Iar antihristice sunt toate uşile din această lume prin care sufletul e atras afară dintru aşteptarea sa metafizică, întru aşteptarea febrilă a simţurilor: ca să devină, cu totul şi pentru totdeauna, prizonierul biografiei sale de muritor...

Cât mai e timp, minte a mea, coboară-te întru aşteptarea inimii... Ca să scapi de întunericul care vine, viclean, odată cu zorii... Iată-l, cum face să tremure chiar şi bezna firească a nopţii...

Căci e ceasul lui...

Auzi, minte? Auzi, inimă?

ULTIMA LUPTĂ - lacrimi ale minţii

celor care încă nu văd legătura dintre curaj şi rugăciune

Suntem o ţară sub ocupaţie.

Imperiile care, de-a lungul timpului, au avut doar o stăpânire vremelnică, nedeplină peste noi, s-au unit astăzi în marele imperiu U.E. şi şi-au desăvârşit stăpânirea asupra noastră.

Neamul românesc e ţintuit în colţii Fiarei: veninul ei curge prin muşchii sfâşiaţi, prin vene şi prin nervi, spre inima neamului: Biserica.

Toate instituţiile şi legile europene ne otrăvesc sufletele... Ne-au declarat bolnavi şi vor să ne vindece: cu perfuzii prin care se scurge toată necurăţia apostaziei lor...

Sugând laptele Fiarei ( fondurile europene), zidurile bisericilor cresc, se îngroaşă, în vreme ce Duhul lor, scârbit de duhoarea Europei apostate, se stinge...

Suntem tot mai mult şi o Biserică sub ocupaţie: puţin o simt, pentru că cei care mai găsesc încă bisericile deschise şi funcţionale, lumânări şi iconiţe, totul e normal: le e de ajuns...

Ca şi în comunism, există o majoritate mulţumită că are la dispoziţie aparatul de prestări servicii religioase... Dar, în puşcării, torturaţi şi înfometaţi, putrezeau de vii cei care iubeau Adevărul, cei care nu puteau trăi fără El: şi L-au urmat, acolo unde este El în această lume: în temniţă şi pe Cruce... Căci fără suferinţa celor din catacombe pentru Adevăr, credinţa celor de la suprafaţă n-ar fi avut har... Cei care au mai ieşit din catacombele însângerate ale comunismului au găsit afară o ortodoxie diformă, cu crucile strâmbate de laşitate, care se desăvârşeşte azi, în democraţie: o ortodoxie care nu are nici o legătură cu neamul, cu comuniunea de iubire, cu jertfa: ortodoxia inimilor europene, care vin pe la biserică doar ca să-şi sfinţească maşinile de import...

Inima acestui neam, lumina de pe chipul lui veşnic, e Iisus cel răstignit: Sfânta Ortodoxie a suferinţei...

Ceea ce a ţinut acest neam drept în furtuna istoriei este Sf. Cruce, asumarea sa mistică, din trăirea lui Hristos, cea drept-slăvitoare. Pe români nu i-a salvat retragerea în păduri, ci retragerea în smerenie, în adâncul viu al Ortodoxiei...

Spre acest adânc al Bisericii înaintează veninul Fiarei prin trădările noastre de învăţătură şi de viaţă ortodoxă. Spre deosebire de Kosovo, nouă, Fiara vrea să ne smulgă nu crucile de pe turlele bisericilor, ci de pe cele ale inimii: ale Crezului, ale dragostei... Acestea îi împiedică desăvârşirea stăpânirii asupra sufletelor noastre...

Ultima luptă: cu minciuna ajunsă în sângele şi-n carnea noastră, prin modul de viaţă occidental, pe de o parte, şi prin predicile şi măsurile administrative unei instituţii bisericeşti ecumeniste şi mamonice, pe cealaltă parte; cu minciuna care ne zâmbeşte patern, cu acelaşi surâs, şi din Bruxelles şi din Dealul Patriarhiei...

Să strângem Ortodoxia Părinţilor la piept până ne intră în inimi...

Doar evlavia care este o îmbrăţişare deplină a Adevărului, este ortodoxă: răneşte cumplit, cu răni ce par abisale... Dar ele nu ne străbat fiinţa de fapt decât până la nodul legăturii noastre intime cu moartea... Ortodoxia ce coboară acolo Focul pe care l-a adus Hristos pe pământ, e singura adevărată...

Pentru ea se dă acum ultima luptă...

Rugăciune pentru vindecarea vieţii

Nu sunt vrednic să intri în inima mea

nici sub acoperişul trupului de moarte

trimis-am Biserica să te roage ea

cu tămâia preasfintelor sale şoapte...

Nu m-am socotit vrednic să vin la Tine

Te strig de departe ca un demonizat

ce se taie cu gânduri în cimitirul din mine

prin mormintele vii ale fiecărui păcat...

Nu sunt vrednic să-mi atingi sluga

ce se chinuie-n friguri în pieptul meu

şi totuşi Iisuse ascultă-mi ruga:

vindecă-mi viaţa cu Numele Tău!

CÂINELE

Inima
mi-e tot mai mult
un câine bătrân
plin de bube şi răni
care
nici oase nici apă
nici mângâieri
nu mai vrea...

Cu ochi acoperiţi de albeaţă
surd şi fără miros
caută
mereu
orbeşte
doar glezna Stăpânului;

atingerea de El
îi ţine loc de
hrană şi de
simţuri

acestui câine
bătrân şi slab
căruia nu i-a mai rămas
de păzit

decât

dragostea

SAREA CARE NU-ŞI PIERDE GUSTUL

" Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?

De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni."( MATEI 5,13)

Ajungem la mânăstire. Parcăm maşina. Undeva lângă poarta masivă, de cetate medievală.

Ochiul roşu al unei camere de supraveghere ne ia în primire...

Urcăm pe aleea largă, spre biserică. De-o parte şi de alta sunt parcate autocare... Mulţime de turişti, fotografiind, discutând, consumând... NU, NU E AICI!

Biserica e o construcţie de proporţiile unei catedrale. Totul e din marmură: piaţeta din faţa intrării, aghiasmatarul, scările, podeaua, coloanele... Numai icoanele aduc o pată de căldură .... Pe care o transformă în confort muzica simfonică ce curge în surdină...

Un chivot cu fragmente de moaşte într-o absidă: singurul loc intim, a cărei mireasmă se pierde în marea hală marmoreică... NU, NU E AICI!

În curtea cu fântână arteziană, băncile sunt pline... Priveliştea e superbă...Un loc plăcut, relaxant, de unde poţi contempla valea frumoasă, împădurită, ce se întinde până departe... Un "departe" din care venim noi, cu sufletele grele, ostenite, întinate... NU, NU E AICI!

Intrăm în pangarul generos, cu multe cărţi, icoane, candele, artizanat... Răsfoim, privim, căutăm... Iarăşi răsfoim, spicuim, gândim: cu minţi reci ca marmura din curte..... Aşezăm cărţile noi, elegante, inteligente, documentate riguros, înapoi în rafturi şi ieşim.... NU, NU E AICI!

Coborâm pe scări de marmură flancate de strălucitoare balustrade de inox şi tufe de trandafiri, privind numeroasele construcţii în desfăşurare... Un şantier vast acoperit de garduri provizorii, ca şi cum asta ar fi taina locului... Saci de ciment pe jumătate răsturnaţi, schele, utilaje şi călugări grăbiţi... Un şantier în mijlocul Raiului... Sau un petec de Rai rătăcit într-un şantier...Şi limpede, perspectiva multor ani de muncă, griji şi probleme lumeşti... NU, NU E AICI!

Ne oprim să discutăm cu un călugăr... Apoi cu altul... Până la urmă ajungem la stareţ... " Tu unde lucrezi?"... O binecuvântare rapidă... Ieşim... NU, NU E AICI!

Căutăm biserica veche... O găsim... A fost veche, acum e foarte nouă... Îngeri şi sfinţi tremură sub culorile acrilice şi ne strigă, prin frigul marmurei omniprezente :NU, NU E AICI!

Obosiţi şi confuzi ne furişăm spre periferia lavrei, printre tractoare şi vagoane, magazii şi mormane de nisip, căutând o ieşire din "ortodoxia de marmură"...

În spatele grajdiului, un corp nou de chilii, cu etaj... Urcăm, tropăim pe veranda lungă, ne oprim la ultima uşă, cea cu fereastra spre pădure... Batem încet, cu sfială...

Ne deschide repede, un monah subţire, străveziu... Intrăm în chilie...Ne aşezăm: trupurile pe scaune, inimile în liniştea fără sfârşit....

E venit de la Athos, bolnav... O ştim de la alţii, căci dânsul nu are dezlegare să vorbească cu mirenii... Dar, împarte cu noi, cu generozitate, tăcerea sa... Care ne învăluie, ne cuprinde şi ne aprinde în inimi o flacără dulce, ce ne mângâie, ne curăţă şi curăţindu-ne, ne trezeşte...... DA... E AICI!

Când plecăm, în lumina unui bec din pridvor, îi vedem rasa ponosită, ruptă şi cârpită... Fesul prea mare, de împrumut... În mâna dreaptă ţine un şirag de metanii minuscul, pentru copii... Ar părea caraghios dacă nu l-ar acoperi, de sus până jos, ca un halo, lumina nepământească a ochilor....

Ieşim din mânăstire pe o scurtătură, pe unde circulă muncitorii... Din clopotniţa cea nouă, clopotele electronice, măsoară impersonal, ceasurile...

Aproape fugim şi ne urcăm repede în maşină... Ca nişte hoţi, impresie sporită de ochiul camerei de supraveghere... Care n-a reuşit să descopere firimitura de sare, ce-am căutat-o toată ziua şi pe care, acum, o strângem, cu tandreţe, în adâncul inimii...

Ah, sarea fără de care apele vii nu vin să ni se facă lacrimi!...

Ah, sfântă Ortodoxie a lui Abel, ca un smoc de iarbă fragedă răzbind printre lespezile "ortodoxiei de marmură", în care încearcă să te îngroape, Cain! După sarea ta tânjim tot rătăcind în acest putregai de lume...

+

Am scris acest articol atât pentru cei care se pot sminti, cât şi pentru cei care se lasă asimilaţi, de ceea ce am numit aici " ortodoxia de marmură", tot mai prosperă în ultima vreme şi tot mai des întâlnită în bisericile şi mânăstirile noastre...

Această "ortodoxie" integrată, europeană, turistică, ecumenică, de brand, nu trebuie să vă descurajeze şi nici să vă corupă, tineri dragi... Până la venirea Domnului va exista o Ortodoxie vie, cerească, un neam al Jertfei, cu oameni răstigniţi pe crucea sfinţeniei, a cărei catedrală se înalţă, smerită, din moaşte şi mireasmă, la Aiud, în Râpa Robilor...

Să căutăm Ortodoxia şi avem făgăduinţa lui Hristos că o vom găsi...

Căci aceasta e sarea care nu-şi pierde niciodată gustul...

Surâsul ORTODOXIEI

Privindu-l pe Gheron Iosif Vatopedinul ai spune că e un om care doarme şi visează cel mai frumos vis cu putinţă...

Dar, de fapt, Bătrânul a murit şi surâsul său nu e umbra unui vis, ci mărturia unei fericite întâlniri cu veşnicia...

Acesta e surâsul celor care-n această viaţă, în Numele lui Hristos, se împotrivesc somnului şi viselor acestei lumi...

Chipul lui Gheron Iosif e o candelă din Biserica de Sus... O candelă în care arde, cu lumină lină, surâsul Ortodoxiei...

Părinte Iosif, roagă-te şi pentru mine, cel întunecat de mulţimea păcatelor!

METANIA

de-aş putea să-mi plec gândirea
puţin mai jos de orice gând
mi s-ar întoarce-n trup iubirea
şi mintea-n inimă plângând

de-aş putea să-mi plec privirea
puţin mai jos de-orice lumină
mi-ar străluci în ochi Lumina
şi-aş fi fără păcat şi vină

de-aş putea să-mi plec vorbirea
puţin mai jos de-orice cuvânt
mi-ar izvorî din piept Tăcerea
ce-ar face pace pe pământ

de-aş putea să-mi plec poftirea
mai jos de cele care pier
preface-s-ar atunci căderea
în cel mai lin urcuş spre Cer

de-aş putea să-mi plec durerea
puţin mai jos de-orice alin
aş întâlni chiar Învierea
în miezul ultimului chin

de-aş putea să-mi plec grumazul
puţin mai jos de orice jug
în nuntă s-ar schimba necazul
şi nunta-n feciorelnic Rug

o, de-aş putea să-mi plec genunchii
puţin mai jos de drumul meu
să-mi plec şi duhul şi rărunchii
puţin mai jos mai jos de "eu"

metania începută-n suflet
mi s-ar sfârşi în Dumnezeu...

CUM MĂ ÎNVAŢĂ MOARTEA SĂ MĂ ROG

a venit vremea să-mi şterg lacrimile
de pe fereastra timpului aburul suflării
urmele inimii de pe nisipul clepsidrei
ale viselor de pe retinele plăcerii

a venit vremea să mă despart de cuvinte
de umbra grea ce-o lasă pe Cuvânt
şi mut şi surd şi orb şi ciung şi singur
să mă strâng în mine ca-n mormânt

a venit vremea să ies din vreme
să mă golesc de-a vremii nebunie
mă umple pănă-n gură Clipa
ce-aşteaptă să se întoarcă-n veşnicie

e vremea pentru ultima cădere
de-adâncul inimii zdrobindu-mă să bat
cu toată fiinţa şi durerea mea o dată
în uşa lumii fără de păcat ...

TAINA URII

între un băiat şi-o fată
nu e târg mai monstruos
o batjocoră mai cruntă
ca dragostea fără Hristos

din orice îmbrăţişare
din surâsul mângâios
face-o noapte de vânzare
dragostea fără Hristos

iar adâncul de simţire
din sărutul furtunos
îl preschimbă-n răstignire
dragostea fără Hristos

şi preface-n chin şi silă
tot ce-i tandru şi duios
n-are linişte şi milă
dragostea fără Hristos

pântecul ce prunci-i naşte
colţ de rai prealuminos
îl preface-n loc de moarte
dragostea fără Hristos

taina ce-ar trebui să-nvie
tot ce-i bun şi ce-i frumos
o preschimbă-n nebunie
dragostea fără Hristos

fără El orice iubire
este vrajă blestemată
vinul vieţii-l face fiere
pâinea o preface-n piatră

DICTATURA SEXULUI - reflecţii (rog cititorii să continue articolul, cu propriile idei, în secţiunea de comentarii)

(Manual de propagandă al dictaturii Sexului)

Singurul motiv pentru care există manuale de educaţie sexuală e absenţa iubirii.

Şcolile nu duc lipsă de educaţie sexuală, ea se face în closete, holuri sau pe "terenul de joacă" încă din şcoala primară, constituind 90% din ceea ce se numeşte ""folclorul urban": singura diferenţă faţă de manualele "ştiinţifice" e cea de limbaj. Şcoala duce lipsă totală de lecţii de iubire ceea ce e cu totul altceva. NU EDUCAŢIA TRUPEASCĂ LIPSEŞTE, CI CEA SUFLETEASCĂ. Majoritatea adolescenţilor n-au nici un strop de educaţie a inimii la întâlnirea cu iubirea. Şi numai Hristos le-o poate da.

Singura condiţie pentru prezenţa iubirii adevărate este curăţia inimii. Fără curăţie, nu există decât patimă. Căci lebedele refuză noroiul pe care însă îl adoră porcii...

O inimă curată este cel mai rar lucru din lume. Trăim într-o societate care se manifestă ca o imensă uzină de fabricat şi împroşcat noroi, în care lucrăm, voluntar sau nu, cu toţii. Nu mai e nimic în societatea contemporană care să nu se fi deturnat, stricat, pervertit, murdărit. Şi-atunci, pretenţia"inimii curate" nu este una absurdă? Nu, atâta vreme cât există o "instituţie" care are tocmai acest profil: CURĂŢĂTORIE de INIMI. Sau sub numele consacrat: Sf. Biserică Ortodoxă. În această "instituţie" Hristos curăţă inimi, făcându-le apte de iubire. ( Cine frecventează Biserica având alt scop, rămâne pururea străin de darul ei.) De aceea nu există iubire fără Hristos, pentru că Hristos este ÎNCEPUTUL, SUSŢINĂTORUL şi DESĂVÂRŞITORUL IUBIRII.

Iubirea îi face pe oameni fericiţi. Patima, le oferă doar clipe de plăcere.

Într-o ţară cu 20 milioane de avorturi ar trebui să existe pretutindeni panouri cu următorul avertisment: NU IUBIŢI! PERICOL DE MOARTE!

Fără Ortodoxie iubirea rămâne "neortodoxă", adică intră în neorânduială. Asemenea vântului: liniştit, împinge ambarcaţiunile pe care, furios, le-ar scufunda într-o clipă.

Fără Hristos iubirea nu are binecuvântare şi roadele ei sunt nesfârşit de amare.

Singurul aport al educaţiei sexuale este la vulgarizarea deplină a intimităţii.

Suntem în plină dictatură a Sexului şi nimeni nu protestează, deşi efectul ei asupra sufletului e mai distructiv decât comunismul.

Maria Magdalena L-a iubit mult pe Hristos pentru că a scos 7 demoni din ea. De ce nu-L iubim şi noi pe Hristos? Pentru că cei 7 demoni ai desfrânării n-au fost încă scoşi...

De educaţia sexuală are nevoie industria sexului, nu adolescentul; iar de industria sexului are nevoie BANUL, nu dragostea.

Ar trebui ridicată o biserică în orice loc în care un băiat dă întâlnire unei fete.