duminică, 16 mai 2010

Libertatea

Cuviosul Serafim Rose
Libertatea a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă, pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar sfârşeşte în întuneric. Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate între Rai şi Iad. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă...
În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său "Eu voi...", trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.


luni, 10 mai 2010

marți, 4 mai 2010

Hristos a înviat?

Se împlinesc doi ani de când Bunul Dumnezeu S-a milostivit de mine şi m-a chemat să fiu creştin, să îmbrac din nou cămaşa botezului din pruncie, pe care o lepădasem câte puţin în fiecare an, până la vârsta adolescenţei. Pentru prima dată îmi vorbea despre Hristos cineva care îl cunoaşte, într-o altă limbă decât limba de lemn a cărţilor de predici.
Probabil animat fiind de atmosfera ce se instalase în mijlocul nostru, am simţit şi eu nevoia să povestesc ceva frumos. Le-am zis... singurul lucru înduioşător din viaţa mea: faptul că am un văr bolnav de epilepsie şi cu mintea de copil. M-am chinuit să mai găsesc ceva frumos, dar... nu am reuşit. De bună seamă că, în rest, eram un barbar fără nimic sfânt. Acest amănunt din biografia mea, era singura mea comoară...
...Şi într-adevăr, din toată viaţa mea, înafară de Hristos, nu găsesc nimic de valoare. Doar o grămadă de vechituri care nu fac doi bani decât pentru cel care le-a agonisit şi s-a ataşat emoţional de ele.
Hristos este însuşi Frumuseţea, din care izvorăşte tot ce este frumos, fără de care tot ce este frumos s-ar face urât. E însuşi Viaţa, din care izvorăşte tot ce este viu, fără de care tot ce este viu ar muri. Însuşi Dragostea, fără de care tot ce este dragoste, nu ar mai fi...
Iar când nu va mai fi nimic sfânt pe pământ care să vestească Învierea, atunci, cred, că vor începe pietrele să strige...

"Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează.
Dacă Hristos nu a înviat - nimic nu mai contează..."

luni, 1 martie 2010

Filmul săptămânii - Culoarea Paradisului

descarcă filmul

Răbdare, răbdare, răbdare...
Pe undeva prin Fraţii Karamazov scria cam aşa: "Pe toţi oamenii, fără excepţie, trebuie să-i tratezi ca pe copii. Pe unii chiar ca pe bolnavi." De multe ori, cum vedem şi în film, ne vine greu să-i tratăm pe copiii înşişi ca pe nişte copii şi pe bolnavi ca pe bolnavi: ne pierdem răbdarea. Darămite cum îi tratăm pe aceia de la care avem pretenţia că sunt sănătoşi... Dostoievski cred că vroia să spună să nu avem astfel de pretenţii de la oameni, să nu cerem altora să se poarte evanghelic cu noi, să fie buni, să ne iubească, ci, să le îndurăm cu răbdare pe toate cele ce vin.
Se poate spune despre acest film nu numai că ne învaţă, ci chiar că ne dă o lecţie despre răbdare, despre jertfă, despre dragoste - care nu se găseşte altundeva decât în taina Crucii. Pentru că Crucea este locul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul. Crucea arată dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, unită cu jertfa (rugăciunea, ofranda, prinosul) cea mai înaltă pe care o poate da omul: pe sine.
Primim o lecţie pentru că regizorul şi împreună cu el, tot filmul, este musulman. Dar aceşti musulmani, mohamedani sau ce sunt ei, păstează legea conştiinţei, lepădată de creştinii de pe meleagurile noastre, şi o fructifică din plin.
De obicei, când ne îmbrăcăm, lăsăm descoperite două lucruri: chipul şi mâinile. Chipul, care ne reprezintă poate cel mai bine sufletul, iar mâinile care înseamnă lucrarea. Am remarcat că în fotografie, dar mai ales în cinematografie, cele mai de impact imagini sunt prim-planul şi planul detaliu pe mâini. În acest film, cele două ocupă un rol foarte important. Actorii povestesc cu chipurile şi cu mâinile lor, cu simpla lor prezenţă, dar şi cu lucrarea lor.
E un film plin de frumos.

luni, 22 februarie 2010

Filmul săptămânii - Paulie

"Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă." (Psalmul 65)

Paulie este un papagal vorbitor şi inteligent, care îşi caută primul stăpân. O caută pe Marie, fetiţa de care s-a despărţit când părinţii au hotărât să se dispenseze de el. Are o adevărată odisee în căutarea Mariei pierdute, trece prin tot felul de medii şi ia contact cu oameni din toate categoriile. Singura grijă a lui este însă, de a ajunge înapoi la fetiţă. Poate că nu călătoreşte două milioane de kilometri în căutarea adevărului, dar străbate o bună parte a Americii, puţin lipsind de fiecare dată să nu scape cu viaţă. Ne duce cu gândul şi la Pinocchio, care neîncetat a încercat să se întoarcă la Gepetto, meşterul care îl cioplise.
E o metaforă extraordinară despre omenirea în căutarea Dumnezeului pierdut, a Stăpânului ei de drept. Dar şi a aproapelui pierdut. Iar aici nu încap jumătăţile de măsură: Paulie nu se menajează pe sine în căutarea Mariei. Îşi pune viaţa la bătaie, doar se va regăsi cu fetiţa. Aşadar, să privim la păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi să luăm pilda lui Paulie, care nu s-a oprit până ce nu a ajuns la adevărata odihnă, în braţele stăpânei sale... (pe care, din întâmplare, o cheamă ca pe Stăpâna noastră).
Filmul, înafară de această temă fundamentală, este împodobit discret şi cu diverse aluzii sociale, culturale şi politice, cum ar fi: războiul din Vietnam (Paulie îl muşcă de picior pe tatăl fetiţei, Warren, când acesta se întoarce acasă din război), problema emigrării (un profesor de literatură din Rusia devine om de serviciu în America - sună cunoscut, nu?) şi altele.
Paulie se întâlneşte cu Mişa, şi întreaga poveste este derulată în cadrul discuţiei dintre cei doi. Mişa zice: "Sunt rus. Îmi plac poveştile lungi." Profităm şi noi de această ocazie ca să recomandăm spre lectură Fraţii Karamazov şi Idiotul, de Dostoievski.
Este un film remarcabil pentru că ne învaţă să căutăm şi să iubim frumosul. Bătrâna îl învaţă pe necioplitul Paulie bunele maniere, care, ne place să credem, izvorăsc din nobleţe sufletească şi nu din ipocrizie sau scorţoşenie. Chiar şi Sfinţii Părinţi insistă pe bunele maniere, deşi în cu totul alţi parametri faţă de societatea "înaltă", fie ea din orice timp istoric.
Se pare că nu pot sta împotriva dragostei nici mexicanii cântăreţi, nici papagaliţele spaniole pline de pasiune (care, deşi sunt frumoase, au mintea goală a unor păsări obişnuite), nici hoţii de buzunare, nici oamenii de ştiinţă, nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele ce vor fi (Romani 8, 38). Iar dacă pentru o dorinţă obişnuită se fac atâtea, dar pentru dorul dorurilor?

Filmul se poate downloada de aici. Aşteptăm reacţii: păreri, sfaturi, nelămuriri, întrebări, reproşuri. Înjurăturile le ştergem, din simţ estetic, căci nu dau bine alături de "Uşa milostivirii".

marți, 9 februarie 2010