"Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă." (Psalmul 65)
Paulie este un papagal vorbitor şi inteligent, care îşi caută primul stăpân. O caută pe Marie, fetiţa de care s-a despărţit când părinţii au hotărât să se dispenseze de el. Are o adevărată odisee în căutarea Mariei pierdute, trece prin tot felul de medii şi ia contact cu oameni din toate categoriile. Singura grijă a lui este însă, de a ajunge înapoi la fetiţă. Poate că nu călătoreşte două milioane de kilometri în căutarea adevărului, dar străbate o bună parte a Americii, puţin lipsind de fiecare dată să nu scape cu viaţă. Ne duce cu gândul şi la Pinocchio, care neîncetat a încercat să se întoarcă la Gepetto, meşterul care îl cioplise.
E o metaforă extraordinară despre omenirea în căutarea Dumnezeului pierdut, a Stăpânului ei de drept. Dar şi a aproapelui pierdut. Iar aici nu încap jumătăţile de măsură: Paulie nu se menajează pe sine în căutarea Mariei. Îşi pune viaţa la bătaie, doar se va regăsi cu fetiţa. Aşadar, să privim la păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi să luăm pilda lui Paulie, care nu s-a oprit până ce nu a ajuns la adevărata odihnă, în braţele stăpânei sale... (pe care, din întâmplare, o cheamă ca pe Stăpâna noastră).
Filmul, înafară de această temă fundamentală, este împodobit discret şi cu diverse aluzii sociale, culturale şi politice, cum ar fi: războiul din Vietnam (Paulie îl muşcă de picior pe tatăl fetiţei, Warren, când acesta se întoarce acasă din război), problema emigrării (un profesor de literatură din Rusia devine om de serviciu în America - sună cunoscut, nu?) şi altele.
Paulie se întâlneşte cu Mişa, şi întreaga poveste este derulată în cadrul discuţiei dintre cei doi. Mişa zice: "Sunt rus. Îmi plac poveştile lungi." Profităm şi noi de această ocazie ca să recomandăm spre lectură Fraţii Karamazov şi Idiotul, de Dostoievski.
Este un film remarcabil pentru că ne învaţă să căutăm şi să iubim frumosul. Bătrâna îl învaţă pe necioplitul Paulie bunele maniere, care, ne place să credem, izvorăsc din nobleţe sufletească şi nu din ipocrizie sau scorţoşenie. Chiar şi Sfinţii Părinţi insistă pe bunele maniere, deşi în cu totul alţi parametri faţă de societatea "înaltă", fie ea din orice timp istoric.
Se pare că nu pot sta împotriva dragostei nici mexicanii cântăreţi, nici papagaliţele spaniole pline de pasiune (care, deşi sunt frumoase, au mintea goală a unor păsări obişnuite), nici hoţii de buzunare, nici oamenii de ştiinţă, nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele ce vor fi (Romani 8, 38). Iar dacă pentru o dorinţă obişnuită se fac atâtea, dar pentru dorul dorurilor?
Filmul se poate downloada de aici. Aşteptăm reacţii: păreri, sfaturi, nelămuriri, întrebări, reproşuri. Înjurăturile le ştergem, din simţ estetic, căci nu dau bine alături de "Uşa milostivirii".
E o metaforă extraordinară despre omenirea în căutarea Dumnezeului pierdut, a Stăpânului ei de drept. Dar şi a aproapelui pierdut. Iar aici nu încap jumătăţile de măsură: Paulie nu se menajează pe sine în căutarea Mariei. Îşi pune viaţa la bătaie, doar se va regăsi cu fetiţa. Aşadar, să privim la păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi să luăm pilda lui Paulie, care nu s-a oprit până ce nu a ajuns la adevărata odihnă, în braţele stăpânei sale... (pe care, din întâmplare, o cheamă ca pe Stăpâna noastră).
Filmul, înafară de această temă fundamentală, este împodobit discret şi cu diverse aluzii sociale, culturale şi politice, cum ar fi: războiul din Vietnam (Paulie îl muşcă de picior pe tatăl fetiţei, Warren, când acesta se întoarce acasă din război), problema emigrării (un profesor de literatură din Rusia devine om de serviciu în America - sună cunoscut, nu?) şi altele.
Paulie se întâlneşte cu Mişa, şi întreaga poveste este derulată în cadrul discuţiei dintre cei doi. Mişa zice: "Sunt rus. Îmi plac poveştile lungi." Profităm şi noi de această ocazie ca să recomandăm spre lectură Fraţii Karamazov şi Idiotul, de Dostoievski.
Este un film remarcabil pentru că ne învaţă să căutăm şi să iubim frumosul. Bătrâna îl învaţă pe necioplitul Paulie bunele maniere, care, ne place să credem, izvorăsc din nobleţe sufletească şi nu din ipocrizie sau scorţoşenie. Chiar şi Sfinţii Părinţi insistă pe bunele maniere, deşi în cu totul alţi parametri faţă de societatea "înaltă", fie ea din orice timp istoric.
Se pare că nu pot sta împotriva dragostei nici mexicanii cântăreţi, nici papagaliţele spaniole pline de pasiune (care, deşi sunt frumoase, au mintea goală a unor păsări obişnuite), nici hoţii de buzunare, nici oamenii de ştiinţă, nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele ce vor fi (Romani 8, 38). Iar dacă pentru o dorinţă obişnuită se fac atâtea, dar pentru dorul dorurilor?
Filmul se poate downloada de aici. Aşteptăm reacţii: păreri, sfaturi, nelămuriri, întrebări, reproşuri. Înjurăturile le ştergem, din simţ estetic, căci nu dau bine alături de "Uşa milostivirii".
