Sfântul Teofan Zăvorâtul

"Cât de mângâietor este a şti că şi în vremea noastră se spun aceleaşi lucruri care se spuneau în vremea Apostolilor, nemijlocit după Apostoli, şi că, prin urmare, de-a lungul a optsprezece veacuri şi jumătate în Biserica lui Dumnezeu s-a auzit fără schimbare unul şi acelaşi cuvânt al adevărului!
Dacă cu doi sau cu trei martori va sta tot cuvântul (Matei 24, 35), cât de neclintit trebuie să stea cuvântul adevărului, care e propovăduit în Biserică, de vreme ce în apărarea lui stă un atât de necuprins sobor de martori? Şi ce pot să însemne în faţa cugetării sănătoase strigătele cugetării celei deşarte, pe care cei nechibzuiţi cutează să i le arunce în faţă adevărului? Oare nu simţiţi aici palpabil hotărârea lui Dumnezeu: cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)? Amin!"

Şi totuşi sinceritatea,

Sinceritatea Ortodoxiei...

Vă dau vestea bună că nu suntem în situaţia de a fi dispărut dintre noi orice urmă de adevăr. Nu au dispărut toţi oamenii sinceri, buni, credincioşi, purtători de Dumnezeu (Hristofori). Nici n-au dispărut cărţile duhovniceşti, nici scrierile Sfinţilor Părinţi, nici Sfânta Scriptură. Dacă nu suntem siguri de una dintre acestea, să-i întrebăm, dar, pe cei cu adevărat sfinţi contemporani cu noi. Căci aceştia sunt ucenicii sfinţilor de dinaintea noastră, care au fost ucenicii altor sfinţi... până la ucenicii Mântuitorului Hristos, "fiu al lui Iosif, ... , fiul lui David, ... , fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, ... , fiul lui Noe, ... , fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu." (Luca 3, 23-38).
Avem deci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Filocalia, scrierile patristice, cărţile liturgice... tot ce s-a consemnat în scris din trăirea oamenilor împreună cu Dumnezeu. De toate acestea se folosesc şi în zilele noastre monahii din mănăstirile de pretutindeni şi toţi credincioşii ortodocşi.
Ce-ar avea de câştigat un monah de la Athos care face sute de metanii într-o zi şi mănâncă pesmeţi cu apă, dacă ar minţi pe cineva? Ce ar fi avut de câştigat mărturisitorii mucenici, dacă mărturiseau mincinos? Căci au murit pentru Hristos. Ce mărturie mai mare este decât moartea pentru Hristos? Ce mărturie este mai mare decât Jertfa lui Hristos Însuşi? Pe urma Lui au păşit mulţi, cu crucea în spate şi mulţi păşesc şi azi, după două mii de ani. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13).
Din toate scrierile mai-sus pomenite iese un miros plăcut al sincerităţii lipsite de răutate, de invidie, de ură, de mândrie. Doar milă şi smerenie sunt acele cărţi. Poate de aceea ne este şi atât de greu să ni le asumăm. Dar cel ce s-a pocăit şi a primit iertarea lui Dumnezeu în chip simţit va şti să fie milostiv. Iar a-ţi vedea propriile defecte este suficient pentru a începe smerenia. Ştiind şi că toată slava a lui Dumnezeu este, parcă ne vine mai uşor.
Toate scrierile acestea mustesc de curăţie pruncească şi înţelepciune dumnezeiască, încât sufletul atât de mult se bucură şi se odihneşte, simţind că, în sfârşit, a găsit pe Cineva care nu îl minte...
Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi... a lucra poruncile înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, şi nu doar a le şti tâlcuirea.

Setea cea mai adâncă a omului este pentru adevăr - iar vestea cea bună, Evanghelia, e că Adevărul nu este o idee abstractă, ci o Persoană: Dumnezeul-Om Iisus Hristos!
Pentru Acesta, trebuie să ştim:
mulţi plâng, mulţi se trudesc, mulţi sunt prigoniţi, omorâţi, batjocoriţi, mulţi se nevoiesc, mulţi suportă răutăţile, mulţi iubesc... Eu însumi am întâlnit oameni cu o viaţă sfântă. Alţii, doar simpli credincioşi. Monahi sau mireni, mă ţin de ei ca să nu cad. Biserica e Trupul lui Hristos. Amin.

Omul uitat

Vă invit astăzi, 26 august 2009, pe la 4 fără 15, să vă uitaţi la postul local din Piatra Neamţ TVM, unde voi fi invitat eu şi se va difuza filmul "Omul uitat", un documentar realizat la spitalul Bisericani. E un film studenţesc, dar prin durata lui de 53 de minute, şi-a cam depăşit statutul.

NOU: Filmul este disponibil pe http://arhiva-ortodoxa.info, sectiunea upload -> video.

Dar Dumnezeu este in mijlocul nostru!!!

Spun unii:
"Cine ne poate asigura care este adevărul şi care este minciuna? Că iată, unii zic că este aici, alţii dincolo. Mereu se contrazic: savanţii între ei, filozofii, religiile lumii... Biblia a fost scrisă de oameni, la fel cum tot oameni sunt acei care propovăduiesc evoluţionismul. De unde ştim noi că Moise nu a scris din imaginaţia lui Cartea Facerii? Să spunem că admit că Dumnezeu S-a descoperit lui Moise, apostolilor şi altora din vechime, dar eu trăiesc în anul 2009. De unde ştiu că n-a mai umblat nimeni la texte de atunci şi până acum?"

E o bună nedumerire! Cu aceste întrebări ne apropiem de subiect. Nu este oare această deznădejde o greşeală? Să ne mâhnim şi să plângem că nu vom afla niciodată adevărul, printre atâtea şi atâtea minciuni... În stilul acesta a ajuns Nietzsche, care spunea că nu există adevăr şi că “Dumnezeu a murit.” Ce vom zice, deci? Adevărul îl vom şti doar dacă Însuşi Dumnezeu va veni şi ni-l va spune! Dar tocmai asta încerc să spun: Dumnezeu a şi venit şi vine în continuare la cei ce-L caută sincer. Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu veşnic şi om istoric. Nu Se descoperă numai lui Moise şi apostolilor, ci fiecărui om care Îl caută pe El, în acelaşi fel cum s-a descoperit tuturor drepţilor din Vechiul şi Noul Testament. Sigur că noi nu am vorbit faţă în faţă cu Dumnezeu pe muntele Sinai şi poate că nici n-am făcut minuni, dar Acelaşi Dumnezeu care Se face cunoscut fiecărui om, S-a făcut cunoscut şi lui Moise. Iar Acelaşi Trup şi Sânge ce ni se dă nouă spre împărtăşire este Trupul şi Sângele lui Hristos care li s-a dat apostolilor la Cina cea de Taină. Chiar într-o singură linguriţă, acea mică parte conţine plinătatea Dumnezeirii... Apostolii au băut din acelaşi Potir cu noi. Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isaac şi a lui Iacov le-a dat şi lor har mult şi nouă har puţin.
“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). În lumea în care toate se schimbă: ştiinţe, arte, filozofii, predaniile lui Hristos sunt neschimbate din primul secol creştin şi până la sfârşit, păstrate cu harul lui Dumnezeu în Biserica Dreptslăvitoare.

“Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Biblia este doar istoria scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dar această revelaţie se completează mereu şi mereu cu fiecare credincios. Iată ce frumos încheie evanghelistul Ioan cartea sa: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25)

“Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.“ (Ioan 14, 1-2) Dumnezeul creştinilor nu este rău, nu este invidios, nici răzbunător. Chiar dacă Hristos S-a înălţat la cer, El nu ne-a lăsat orfani. Dumnezeu în continuare se face cunoscut oricărui om care vine sincer către El. De abia un pas să facă şi El a şi ieşit în întâmpinarea lui. Dumnezeu îl încredinţează pe om în străfundul sufletului său - în duh -, unde nu poate exista nicio îndoială omenească. Nimic: nici ultima “evanghelie” National Geografic, nici ultima teorie despre univers, nici ultimul cod al lui Da Vinci, nici ultimul satelit trimis în căutarea extratereştrilor… nu pot să-i clatine omului încredinţarea pe care Însuşi Dumnezeu i-a dat-o în inima sa. O mie de savanţi, o mie de filozofi, o mie de artişti, o mie de “harismatici”, o mie de masoni, o mie de draci, satana însuşi… nu pot să dărâme acea Sfântă Scriptură scrisă în inima omului de Duhul Sfânt.

"Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

Veacul despărţirilor

Scriam acum câteva zile un pomelnic. În biserică erau vreo treizeci de oameni. Unii aşteptau la spovedit, alţii doar să înceapă Liturghia de noapte. Stăteam pe scaun, la masa unde se scriu pomelnicele, într-o plăcută linişte. Nu se grăbea nimeni, nicăieri. Am luat două foiţe şi un pix şi am început să scriu: VII pe una şi ADORMIŢI pe cealaltă. Aveam atâta linişte încât am început să pictez literele, iar numele le scriam fără grabă, oprindu-mă după fiecare nume să cuget la omul acela şi la însemnătatea lui pentru mine. La un moment dat, când am scris un nume, am simţit deodată o tristeţe adâncă, dar şi o adâncă nădejde.

"Cum se poate ca el să piară? Iată-l e viu. Are în el toată puterea din lume ca să-şi întoarcă viaţa spre Dumnezeu. Ca să fie sfânt! Nu se poate ca el să piară. Nu se poate! Şi cât bine mi-a făcut şi eu ce rău am fost. E o minune cum m-a răbdat. Şi totuşi, eu astăzi sunt la biserică, pe când el nu. El înjură, huleşte, se mânie... Şi totuşi e atât de bun uneori. Cum să nu-l cunoască el pe Hristos? Cum să nu se mântuiască el? Cum adică să se ducă în iad? Şi să nu mai fie? Să se şteargă numele lui de pe faţa pământului şi să nu mai întrebe nimeni de el vreodată? Să moară veşnic, iar cei vii să nu-l cunoască? Să-l uite Dumnezeu şi să-l predea morţii pentru TOTDEAUNA? Cum aş putea să suport un asemenea gând că un om cu care am vorbit şi pe care l-am văzut de atâtea ori şi care mi-e prieten drag, să nu se mântuiască? Cum să mă mântuiesc eu şi el nu? Cum să-l uit şi eu, cel care l-am cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut să nu-l afle niciodată? ...Dar eu mă voi mântui...?"

"Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei..." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa noastră de aici ar fi tare frumoasă dacă n-am muri niciodată, chiar şi pentru cineva care ar trăi cu prietenii săi precum spune Sf Ioan. Însă vedem că realitatea este alta. De aceea, oricât s-ar filozofa pe lume, oricât de mult am fugi, de realitatea morţii nu scapă nimeni. Totuşi, cu toate că murim, dragostea nu cade niciodată. Înseamnă atunci că există un mod de a rămâne veşnic alături de prietenii noştri dragi - mutându-ne cu toţii în cer.
Căci deşi ne-am dori să rămânem mereu întru dragoste, veşnică este doar Împărăţia Cerurilor. Iar lumea, ştim că va avea un sfârşit. Iar mai aproape decât acel sfârşit ne este nouă propria moarte.
Cât de grea este o despărţire! Este grea despărţirea copiilor care au crescut mari, de părinţii lor. Este grea despărţirea soţului de soţie, când acesta pleacă într-o călătorie îndelungată. Prietenii sau rudele care se mută în alt oraş: cât de dor ne este de ei...
Dar şi mai grele sunt despărţirile ce le face moartea. Ce copil aţi văzut mai trist decât un orfan? Ce femeie aţi văzut mai îndurerată decât o văduvă? Ce părinte aţi văzut mai sfârşiat decât acela căruia i-a murit copilul? Cât de trişti sunt bătrânii fără copii, din azile, lipsiţi de orice mângâiere? Ce alt bărbat aţi mai văzut să plângă, afară de cel ce şi-a pierdut soţia? Şi câte lacrimi nu varsă oamenii la moartea unui prieten drag? E despărţirea ce nu o mai întoarce nimeni. Îi vezi omului cu care ieri ai vorbit, trupul mort într-un sicriu. Chiar a murit? Da, chiar a murit...
Oamenii care se iubesc îşi iau mereu rămas bun nădăjduind revederea. Chiar când aceasta are şanse infime să se întâmple, totuşi cei ce se iubesc speră că într-o zi se vor reîntâlni, căci altfel ar fi de nesuportat să se despartă. Însă dacă, uneori, speranţa revederii în această viaţă poate fi doar o iluzie, speranţa revederii în cealaltă viaţă este o nădejde sigură!
Asta pentru că Hristos, prin jertfa Sa, a şters orice tristeţe a despărţirilor definitive. În cuvântarea de despărţire pe care le-a ţinut-o apostolilor, le-a promis că nu-i va lasă niciodată singuri (şi pe noi, odată cu ei). "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14, 18; 27) Chiar dacă El avea să moară în scurt timp, totuşi le spune acest cuvânt duios de îmbărbătare, făgăduindu-le Învierea şi pogorârea Duhului Sfânt, de după Înălţare. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14, 16-17). Iar în ceasul Răstignirii, El ne-o dă şi pe Maica Sa spre a ne fi Maică nouă, tuturor, apărătoare nebiruită şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
În veacul acesta al despărţirilor, ce veste mai bună ar putea primi un suflet decât că nu va fi niciodată singur? Şi ce mai mare nădejde decât aceasta: "Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39)?
Nu este comoară mai mare decât viaţa veşnică: a noastră, a părinţilor noştri, a fraţilor noştri, a prietenilor noştri, a duşmanilor noştri, a întregii lumi; a celor vii sau a celor adormiţi. Fără lacrimi, fără chin, fără Cruce - este imposibil.

Închei pomelnicul şi mă întreb: cum mă voi mântui, Doamne? Şi aceştia cum se vor mântui?
Suntem la mila lui Dumnezeu.

Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Maicii Domnului, Condacul al 9-lea)

Icoana Adormirii

Majoritatea icoanelor pe care le avem cu Maica Domnului o înfățișează pe Născătoarea de Dumnezeu în brațe cu Pruncul Iisus. În icoana Adormirii, este exact invers: Hristos o ține pe Maica Sa, acum copilă, în brațele Sale. Să luăm și noi pilda acestei icoane. Maica Domnului, cu rugăciunile ei nebiruite să ne ajute să-l creștem pe Hristos în inimile noastre, și să-l purtăm în îmbrățișarea caldă rugăciunii, până ce El va fi mai mare decât noi și rugăciunea singură va lucra în inimă, iar noi precum pruncii, vom fi ținuți pururea în mâinile Sale Preacurate.

Poate că aceasta înseamnă lepadarea de sine, smerenia - maica tuturor virtuţilor -, în care Maica Domnului este neîntrecută. Smerenia, care vine prin curăţirea inimii, este singura scăpare către Împărăţia Cerurilor.

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor." (Matei 18, 3-4)

"Întru adormire lumea nu ai părăsit"

Rugăciune

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Dumnezeule Cel în Treime slăvit şi închinat, miluieşte cu mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei ce Te caută şi pe cei care Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ce nu se pot ruga, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi al doisprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea, Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Ta, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei Numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru Împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri şi îmbunează inima lor, ca să nu pierim din pricina lor şi nici ei din pricina noastră. Şi să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne, miluieşte şi ne binecuvintează şi ne mântuieşte pe noi, că a Ta este stăpânirea şi împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.