luni, 30 august 2010

Remember

Înainte de Hristos, moartea nu putea aduce nicio bucurie. Dintre toate, amintirea ei cel mai mult, stârnea spaimă, chin şi zbucium. De aceea, alungam gândurile acestea cât mai departe, de unde să nu le mai auzim. Se vede şi că, în general, în toate timpurile, omul s-a străduit să alunge gândul şi să amâne cât mai mult momentul morţii, să prelungească aşa-numita "viaţă". Civilizaţia, lumea toată s-a străduit să alunge moartea din minţile şi inimile oamenilor, eliminând sistematic orice lucru care ar putea trimite cu gândul acolo...
Este de înţeles, totuşi. Omul, prin firea lui, nu poate răbda angoasa morţii. De aceea, sunt unii care, pentru că nu au nădejde, alungă gândul, alţii, din acelaşi motiv, îl primesc în cel mai tragic chip şi se sinucid, iar alţii, foarte vag cred în nemurirea sufletului, şi într-un Dumnezeu necunoscut, care se presupune că l-ar fi creat, dar nu au curajul să meargă până la capăt cu întrebarea.
Însă mai este şi o a patra categorie: cei care îl cunosc, pe "pielea" lor, pe acest Dumnezeu care l-a făcut pe om şi toate cele din jurul lui. Acest Dumnezeu S-a arătat nouă şi a făcut pentru noi ceea ce nimeni nu a reuşit: S-a făcut singurul Om care a alungat moartea veşnică, sub imperiul căreia nimeni nu putea avea nădejde. Şi toţi care cred în El, se împărtăşesc din biruinţa Lui, adică din Viaţa Lui, din Crucea Lui şi din Învierea Lui.
Viaţa ar trebui privită, fără frică, în cea mai largă perspectivă a ei: cea a morţii. Dar nu numai a morţii, ci mai ales a Învierii, a vieţii veşnice pe care TREBUIE să o trăim... ÎMPREUNĂ... încă de aici, în Biserica lui Hristos. Pentru aşa ceva trebuie un curaj nebun, pentru a sta drept în faţa inevitabilei realităţi, a singurului lucru de care putem fi siguri în viaţă: faptul că vom muri. Eroii sunt aceia care stau vertical în faţa morţii. De aceea, adevăratul eroism este să stai vertical şi fără teamă în faţa vieţii privită în perspectiva morţii, în lumina Adevărului, care dă sens acestei vieţi. Să poţi răbda realitatea, să nu-ţi faci iluzii, să nu-ţi pierzi mintea în lucrurile ce îţi răpesc amintirea morţii. Pentru creştini, însă, această amintire are o "întristătoare bucurie", pentru că este plină nu de iluzie - ca la cei ce încă se închină unui Dumnezeu necunoscut -, ci de nădejde sigură în dragostea lui Hristos, în încredinţarea că Dumnezeu este cu noi, şi de multe ori îşi face simţită prezenţa... inconfundabil!
Nevoinţa creştinului de o viaţă este ca să-şi dea sufletul... în mâinile lui Dumnezeu şi nu diavolului. De aceea încordarea, de aceea lupta, de aceea Crucea... ca întâlnirea cu Dumnezeu de după moarte să fie una a Învierii, a bucuriei şi nu a judecăţii, a despărţirii. Nu putem trăi veşnic cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, fără numai dacă iubim nelimitat... Nu vă temeţi! Îndrăzniţi!

Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: "Dumnezeului necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. (Fapte, 17:22-27)

6 comentarii:

Anonim spunea...

Cum putem dobandi acel CURAJ NEBUN?

pescarus spunea...

Prin toate mijloacele pe care ni le-a pus Dumnezeu in Biserica, incepand cu Sf Spovedanie si Sf Impartasanie...
Impartasindu-ne cat mai mult din cele ale lui Dumnezeu. In Biserica facem ceea ce ne invata Duhul Sfant, Care insufla in om toate cele ale lui Dumnezeu.
Curajul nebun apartine lui Hristos, este indrazneala si biruinta Lui. Trebuie sa mergem la biserica cu acest gand, cu aceasta rugaciune. Daca vrei si ceri aceasta indrazneala, Hristos ti-o da. Cand mergi si te impartasesti cu Trupul si Sangele Lui, ce altceva faci decat sa iei in tine Viata Lui, Crucea Lui si Invierea Lui? Dar cat de adanca este taina asta, numai Dumnezeu ti-o poate arata.
Sa dea Dumnezeu sa ne-o asumam in toata inaltimea si adancimea ei...

Anonim spunea...

Da.. Şi un cuvânt încurajator (zic eu) al părintelui Paisie Aghioritul: "Anii trec repede şi oamenii îmbătrânesc, deci nu staţi la răscruce. Fiecare să-şi aleagă o cruce în funcţie de dăruirea pe care o are şi să înainteze pe una din cele două căi ale Bisericii noastre. Şi să nu întârzie! Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure de Înviere."
Doamne ajută!

Oana

Anonim spunea...

se mai intampla sa te izbesti de proprii parinti in saltul asta nebun spre Hristos. nu stiu cum sa reactionez in momente de genul asta

pescarus spunea...

Cam toţi pe care îi cunosc au problema asta. Nu ştiu să dau un sfat general, pentru că fiecare caz este aparte. Dar din câte am observat, au ajuns copiii să-şi crească părinţii.
Încearcă să le dai o pildă prin dragostea ta pentru ei. Fă-le ceva de mâncare, o cafea, un ceai... Lucruri materiale, trupeşti, pentru oamenii cu înţelesuri slabe... Poartă-te frumos, nu-i judeca, împacă-te cu ei, şi o să-ţi dea Dumnezeu şi momentul să mărturiseşti lămurit credinţa ta în Hristos.
Parcă Dostoievski spunea că trebuie să te porţi cu toţi oamenii ca şi cu nişte copii, iar cu unii dintre ei chiar ca şi cu nişte bolnavi.
Nu ştiu dacă te-am ajutat... Duhovnicul tău ce ţi-a spus în privinţa asta?

Mirela spunea...

Hristos a inviat!