Remember

Înainte de Hristos, moartea nu putea aduce nicio bucurie. Dintre toate, amintirea ei cel mai mult, stârnea spaimă, chin şi zbucium. De aceea, alungam gândurile acestea cât mai departe, de unde să nu le mai auzim. Se vede şi că, în general, în toate timpurile, omul s-a străduit să alunge gândul şi să amâne cât mai mult momentul morţii, să prelungească aşa-numita "viaţă". Civilizaţia, lumea toată s-a străduit să alunge moartea din minţile şi inimile oamenilor, eliminând sistematic orice lucru care ar putea trimite cu gândul acolo...
Este de înţeles, totuşi. Omul, prin firea lui, nu poate răbda angoasa morţii. De aceea, sunt unii care, pentru că nu au nădejde, alungă gândul, alţii, din acelaşi motiv, îl primesc în cel mai tragic chip şi se sinucid, iar alţii, foarte vag cred în nemurirea sufletului, şi într-un Dumnezeu necunoscut, care se presupune că l-ar fi creat, dar nu au curajul să meargă până la capăt cu întrebarea.
Însă mai este şi o a patra categorie: cei care îl cunosc, pe "pielea" lor, pe acest Dumnezeu care l-a făcut pe om şi toate cele din jurul lui. Acest Dumnezeu S-a arătat nouă şi a făcut pentru noi ceea ce nimeni nu a reuşit: S-a făcut singurul Om care a alungat moartea veşnică, sub imperiul căreia nimeni nu putea avea nădejde. Şi toţi care cred în El, se împărtăşesc din biruinţa Lui, adică din Viaţa Lui, din Crucea Lui şi din Învierea Lui.
Viaţa ar trebui privită, fără frică, în cea mai largă perspectivă a ei: cea a morţii. Dar nu numai a morţii, ci mai ales a Învierii, a vieţii veşnice pe care TREBUIE să o trăim... ÎMPREUNĂ... încă de aici, în Biserica lui Hristos. Pentru aşa ceva trebuie un curaj nebun, pentru a sta drept în faţa inevitabilei realităţi, a singurului lucru de care putem fi siguri în viaţă: faptul că vom muri. Eroii sunt aceia care stau vertical în faţa morţii. De aceea, adevăratul eroism este să stai vertical şi fără teamă în faţa vieţii privită în perspectiva morţii, în lumina Adevărului, care dă sens acestei vieţi. Să poţi răbda realitatea, să nu-ţi faci iluzii, să nu-ţi pierzi mintea în lucrurile ce îţi răpesc amintirea morţii. Pentru creştini, însă, această amintire are o "întristătoare bucurie", pentru că este plină nu de iluzie - ca la cei ce încă se închină unui Dumnezeu necunoscut -, ci de nădejde sigură în dragostea lui Hristos, în încredinţarea că Dumnezeu este cu noi, şi de multe ori îşi face simţită prezenţa... inconfundabil!
Nevoinţa creştinului de o viaţă este ca să-şi dea sufletul... în mâinile lui Dumnezeu şi nu diavolului. De aceea încordarea, de aceea lupta, de aceea Crucea... ca întâlnirea cu Dumnezeu de după moarte să fie una a Învierii, a bucuriei şi nu a judecăţii, a despărţirii. Nu putem trăi veşnic cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, fără numai dacă iubim nelimitat... Nu vă temeţi! Îndrăzniţi!

Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: "Dumnezeului necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. (Fapte, 17:22-27)

Adormirea Maicii Domnului

Teologie proletară

Omul a fost creat de Dumnezeu și cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătățire și perfecționare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: ”Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți...” (Fc 1, 27) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privință. Și de ce n-am recunoaște această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului și mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? (Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Zăgrean, Todoran, pag. 44)

Manualul de teologie mai sus citat este un simplu exemplu despre ce înseamnă creștinismul pământesc, care vrea să împace viziunea lumii asupra lucrurilor cu felul în care apar ele în ochii lui Dumnezeu. De obicei când un stat vrea să facă o măgărie, mai întâi modifică legile, pentru ca măgăria să fie întru totul legală. Pentru că nu poate ca cel ce face strâmbătate să nu se binecuvinteze mai întâi pe sine. Tot la fel, când avem de-a face cu un creștinism pământesc, politic, cum este prin excelență catolicismul, se crează mai întâi cadrul legal, de data aceasta, din punct de vedere teologic. Așa ceva s-a întâmplat de fiecare dată când au fost nepotriviri între dogmă și dorințele papilor. Același mecanism se pune în mișcare de fiecare dată când pe ortodocși îi posedă, duhul ”catolic” (al creștinismului pământesc). Se emit justificări ”teologice”, ”duhovnicești,” se dau binecuvântări, arhierești, pentru cele mai neinspirate activități, care, se zice, sunt pentru ”mântuirea neamului” și ”slava lui Dumnezeu”.
Sunt atâtea indicii în Sfânta Scriptură despre care este cinstirea pe care o dorește Dumnezeu de la oameni, încât flagranta trecere a lor cu vederea nu poate fi pusă decât sub semnul prostiei sau al relei-intenții. Pe Dumnezeu nu îl impresionează nici măcar sfințenia cuiva, pentru că El este cel care îl sfintește pe om, darămite realizări ale științelor și a tehnicii, fie ele fabrici ori catedrale.
Cu asemenea manuale școlare, nu este de mirare ce fel orientare au preoții de astăzi: biserica să fie cât mai mare, podoabele cât mai scumpe... Și în general, să nu se vadă faptul că lumea n-are nicio legătură cu Hristos. Căci Hristos, pe când trecea pe lângă grandioasele realizări ale omenirii din vremea aceea, spunea: ”Amin grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pre piatră, care să nu se risipească.” (Matei 24:2)
Dumnezeu i-a pus înainte omului toată creația. Chiar și așa, după ce toate i-au fost supuse, încă ”lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui.” (Fc 2:20) De aceea, Dumnezeu a făcut-o pe femeie, ajutor potrivit lui Adam, în scopul pentru care a fost făcut omul: ca să fie după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, ca să fie părtaș la viața lui Dumnezeu, ca, asemenea lui Dumnezeu, nu numai să aibă dragoste, ci să devină dragoste, să fie dragoste.
Pentru aceasta i s-a dat omului suflare de viață și nemurire. Dacă scopul omului ar fi fost să muncească, să ”progreseze”, să ajungă la ”grandioasele realizări”, pe care le vedem în jur, Dumnezeu i-ar fi făcut lui Adam nu o femeie, ci un excavator. Sau un bărbat mai puternic decât el, alături de care să exploreze întreaga lume în lung și în lat. În schimb, Domnul i-a făcut o femeie, o ființă mai firavă decât el, pentru ca să învețe singurul lucru care contează: dragostea.
Pre cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, atât de departe manualul de dogmatică de adevărata teologie... Doamne, scapă-ne, că pierim...

”Dumnezeu, care au făcut lumea și toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnului cerului și al pământului, nu în biserici făcute de mâini locuește; nici de mâini omenești se slujește, având trebuință de ceva, de vreme ce el dă tuturor viață și suflare și toate; și au făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, să locuiască preste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite și hotarele locuinței lor; ca să caute pre Domnul, ca doară l-ar simți pre el și l-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Fapte 17:24-27)