duminică, 19 iulie 2009

ULTIMA LUPTĂ - lacrimi ale minţii

celor care încă nu văd legătura dintre curaj şi rugăciune

Suntem o ţară sub ocupaţie.
Imperiile care, de-a lungul timpului, au avut doar o stăpânire vremelnică, nedeplină peste noi, s-au unit astăzi în marele imperiu U.E. şi şi-au desăvârşit stăpânirea asupra noastră.
Neamul românesc e ţintuit în colţii Fiarei: veninul ei curge prin muşchii sfâşiaţi, prin vene şi prin nervi, spre inima neamului: Biserica.
Toate instituţiile şi legile europene ne otrăvesc sufletele... Ne-au declarat bolnavi şi vor să ne vindece: cu perfuzii prin care se scurge toată necurăţia apostaziei lor...
Sugând laptele Fiarei ( fondurile europene), zidurile bisericilor cresc, se îngroaşă, în vreme ce Duhul lor, scârbit de duhoarea Europei apostate, se stinge...
Suntem tot mai mult şi o Biserică sub ocupaţie: puţin o simt, pentru că cei care mai găsesc încă bisericile deschise şi funcţionale, lumânări şi iconiţe, totul e normal: le e de ajuns...
Ca şi în comunism, există o majoritate mulţumită că are la dispoziţie aparatul de prestări servicii religioase... Dar, în puşcării, torturaţi şi înfometaţi, putrezeau de vii cei care iubeau Adevărul, cei care nu puteau trăi fără El: şi L-au urmat, acolo unde este El în această lume: în temniţă şi pe Cruce... Căci fără suferinţa celor din catacombe pentru Adevăr, credinţa celor de la suprafaţă n-ar fi avut har... Cei care au mai ieşit din catacombele însângerate ale comunismului au găsit afară o ortodoxie diformă, cu crucile strâmbate de laşitate, care se desăvârşeşte azi, în democraţie: o ortodoxie care nu are nici o legătură cu neamul, cu comuniunea de iubire, cu jertfa: ortodoxia inimilor europene, care vin pe la biserică doar ca să-şi sfinţească maşinile de import...
Inima acestui neam, lumina de pe chipul lui veşnic, e Iisus cel răstignit: Sfânta Ortodoxie a suferinţei...
Ceea ce a ţinut acest neam drept în furtuna istoriei este Sf. Cruce, asumarea sa mistică, din trăirea lui Hristos, cea drept-slăvitoare. Pe români nu i-a salvat retragerea în păduri, ci retragerea în smerenie, în adâncul viu al Ortodoxiei...
Spre acest adânc al Bisericii înaintează veninul Fiarei prin trădările noastre de învăţătură şi de viaţă ortodoxă. Spre deosebire de Kosovo, nouă, Fiara vrea să ne smulgă nu crucile de pe turlele bisericilor, ci de pe cele ale inimii: ale Crezului, ale dragostei... Acestea îi împiedică desăvârşirea stăpânirii asupra sufletelor noastre...
Ultima luptă: cu minciuna ajunsă în sângele şi-n carnea noastră, prin modul de viaţă occidental, pe de o parte, şi prin predicile şi măsurile administrative unei instituţii bisericeşti ecumeniste şi mamonice, pe cealaltă parte; cu minciuna care ne zâmbeşte patern, cu acelaşi surâs, şi din Bruxelles şi din Dealul Patriarhiei...
Să strângem Ortodoxia Părinţilor la piept până ne intră în inimi...
Doar evlavia care este o îmbrăţişare deplină a Adevărului, este ortodoxă: răneşte cumplit, cu răni ce par abisale... Dar ele nu ne străbat fiinţa de fapt decât până la nodul legăturii noastre intime cu moartea... Ortodoxia ce coboară acolo Focul pe care l-a adus Hristos pe pământ, e singura adevărată...
Pentru ea se dă acum ultima luptă...

3 comentarii:

Vlad Mihai spunea...

Sa-i dam slava lui Dumnezeu pentru ca v-au inspirat aceste cuvinte! O marturisire ortodoxa si romaneasca in duhul sfintilor inchisorilor comuniste! Nu vreau sa spun cuvinte mari, dar dramatismul acestor cuvinte ar trebui sa fie indreparul celor care vor sa-si pastreze dreapta credinta si sa parcurga fara vatamari sufletesti vremurile apocaliptice pe care le avem de strabatut?
Imi permiteti sa postez pe blogul meu acest text?e

Anonim spunea...

Nu am mai citit niciodata nicaieri asa ceva .Sint impresionat .Ii urez autorului sa fie ajutat de Dumnezeu.Dumnezeu sa ne ajute pe toti . Trebuie sa reusim.Iar eu sper ssa pot posta comentariul acesta.E complicat /Vasili

a_mee spunea...

Doamne ajută!
Suntem, e adevărat, o ţară sub ocupaţie, dar libere sunt inimile noastre! Eliberate de Hristos cel Răstingnit pentru noi, inimi pe care le ridicăm Sus, cu fiecare Sfântă Liturghie la care trăim jertfa Lui.
Suntem în luptă deja şi o simţim, tot mai dureros, sunt convinsă, fiecare, dar în lupta asta ce se dă pentru sufletele noastre, rugăciunea poate salva pe mulţi.
Dacă noi ardem de dragostea lui Hristos, focul din noi îi aprinde şi pe cei dimprejur!
Ortodoxia trăită cu pasiune (până s-o mai putea) este molipsitoare.
Iar mai apoi, Dumnezeu ştie, poate ne vom refugia în munţi şi vom deschide porţile ferecate ale vechilor biserici de lemn, părăsite de oameni, dar nu şi de Duhul Sfânt, trăind cu adevărat în iubirea şi apropierea lui Dumnezeu.
Dar până când vom mai putea avea măcar o Sfântă Liturghie curată, neschilodită, neciuntită, întreagă, vie, adevărată şi măcar un preot care iese din Altar cu lacrimi în ochi, Dumnezeu va avea milă pentru poporul nostru!