marți, 27 ianuarie 2009

DORUL DORURILOR


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum i-e rădăcinii însetate
a ierbii rătăcită în pustiu
cu frunzele uscate şi crăpate.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
cum orbului i-e sete de lumină;
bătrânului lepros, de trupul său
şi sfântului, să n-aibă nici o vină.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca dorul unui osândit la moarte
ce tânăr zace prins în lanţul greu
al plânsului din ultima lui noapte.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca fiului risipitor, de pâine;
ca muribundului, de tot ce-i viu:
parcă e foamea-ntregii lumi în mine.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
în orice gând şi orice respirare;
spre El tânjeşte inima mereu
cu orice bucurie şi-ntristare.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum întregii Firi, de mântuire;
precum lui Dumnezeu, de Dumnezeu;
precum copilăriei, de iubire.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu,
dor dureros, mistuitor, ascuns...
Un dor ce-L face om pe Dumnezeu,
când inima Îl strigă pe Iisus!

Mi-e dor...Dar nu mi-e dor de-ajuns!
Zilnic îl sting cu pofte şi păcate...
Dar, iar l-aprinde dulcele Iisus
când Se pogoară după mine-n moarte...

Căci doru-acesta-i chiar durerea Vieţii
rănită-n mine de păcatul meu...
Ea-şi poartă Crucea-n inima tristeţii
ca să îmi fie mie dor de Dumnezeu...

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu...


2 comentarii:

Sorin Micutiu spunea...

Dor de lacrimi

A plouat,
pietrele umede lucesc,
sub paşii mei grăbiţi.
Doamne,
de am străluci şi noi
după fiecare ploaie de har,
de câtă lumină,
lumea ar fi plină!
Doamne,
binecuvintează-mi ochii,
cu lacrimile pocăinţei
ce-n rugă se scurg
spre sufletul meu
atât de arid!


Dor de Lumină

E noapte,
lumina s-a stins,
Totul devine cenuşiu
greu şi apăsător.
O ceaţă deasă
îmi întunecă vederea
şi somnul mă topeşte.
Doamne, mă iartă!
Nu pot adormi
şi nici spre cer
nu pot privi,
pentru că sunt gol
şi murdar
şi gârbovit de păcate.
De dimineaţă şi până se-nserează
ispita mă pândeşte
şi mă asaltează.
Văd desişul de păcate
reţinând Lumina Ta
şi mi-e teamă,
ca-ntunericul de afară
să nu-mi cuprindă inima.
Doamne, am căzut
şi mi-e ruşine...
Cum pot eu privi spre Tine?!
Dar nu pot nici să mă ascund
de ochii Tăi ce adânc pătrund.
Doamne, ia-mă de mână
şi mă du spre Lumină!
Trimite-mi înger păzitor
să-mi fie somnul uşor,
şi umple-mi sufletul de dor
după Lumina unui Zbor
din dimineaţa fără nor
în răcoarea altui Zor


Doina Dorului

Privind spre Lumină,
Trupul mi se-nchină,
Apăsat de vină
Şi murdar de tină.
Gândul mi-e departe,
Lacrimi ne’ntinate,
Curg nenumărate
Printre triste şoapte...
Sufletu-mi pribeag
Aşteaptă cu drag
Pe al casei prag,
Un sol trimis, un mag,
De sus, din înălţimi,
Dintre heruvimi,
Să-şi oprească zborul,
Să-mi aline dorul.
Dorul ce se cerne,
Noapte când se-aşterne.
Dorul care cheamă,
Dragostea de Mamă.
Dorul care cântă
Iubirea prea sfântă....
Să vină în fugă,
Cu răspuns la rugă.
Să vină la cină
S-aducă Lumină

someone else spunea...

langa un brad foarte inalt locuia o familie mare de veverite.multe dintre ele aveau ca ideal in viata sa ajunga in varful bradului.la un moment dat unele au inceput sa urce in acel brad, si ajungand pe o anumita creanga subtire aflata la inaltime , privind in jos la baza bradului si vazand deasemenea ca acea creanga semana cu varful bradului isi spuneau - am reusit! am ajuns sus!, insa altele priveau nu doar in jos, de unde plecasera, dar priveau si in sus observand ca nu ajunsesera inca in varf!atunci veveritele coborau din nou la baza bradului si isi incepeau din nou ascensiunea...altele se multumeau doar cu ce obtinusera pana atunci, se multumeau cu locul pe care il aveau pe acea crenguta subtire...dar cele ce incercau neincetat sa ajunga acolo sus, in varf pana la urma reuseau, iar acolo sus se intampla ceva si mai frumos, magic! veveritele prindeau aripi si zburau tot mai sus, tot mai sus