DE CE PLÂNGI, IISUSE DOAMNE?

Motto:
" Căci cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire."
( Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel 10;10)

Stau la Slujbă...Din icoane
pârâiaşe sângerii
curg din glezne şi din palme...
Rupând rane vineţii,
ce abia s-au mai legat,
plânge Trupul flagelat...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
Şi azi, singur, M-ai lăsat...

Ies în stradă...Zvon de câini...
Trece-un cerşetor grăbit...
Parcă lumea asta-l frige,
parcă e de toţi gonit...
Scapă pâinea şi tot fuge...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
Astăzi, iar am flămânzit...

La spital...coadă la uşă...
Liceene fac avort...
Este cerul de cenuşă,
soarele-i un cap de mort...
E-un copil... în tomberon...
cade-o rază de neon
luminându-i chipul supt...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
A-nchis ochii...şi-a tăcut....

Pe sub gardul puşcăriei...
Printre gratii, mâini de robi
ce au venele tăiate:
curge sângele în noapte,
strigăt de singurătate...
Râd, pe streşini, negrii corbi...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
Mor şi astăzi, printre orbi...

Sunt acasă...Scot paltonul...
Şi, deodată, în oglindă
îmi văd sufletu-atârnat
ca o lacrimă, de grindă...
Urlu-n mine, ca un mut:
De ce, Doamne?! De ce, Doamne?
Oare... milă... n-am avut?...

Când, cu-n geamăt, mi-a răspuns
Era tot, un plâns, Iisus...
Ar fi vrut, cumva, să strige...
Şi-i curgea din gură sânge
Când a spus, şoptit, durut:

AI VĂZUT...ŞI AI TĂCUT...

ODĂ MARELUI ODIOS - proiect de imn european

Se dedică celor 11 milioane de copii avortaţi... şi celor 75% din tineretul român de azi care suferă de depresie... Deocamdată...

Buldozer albastru
cu şenile-nstelate
vii dinspre moarte
şi mergi către moarte
demolând conştiinţe
te-aud zi şi noapte
infern ambulant
ce faci din inimi
pastă de-asfalt
pe-autostrada
marilor păcate
Buldozer albastru
cu şenile-nstelate

Buldozer albastru
ieri roşu erai
cu grijă maternă
ne nivelai
Azi, şenila ţi-e fină
dar sfarmă mai tare
până imprimă
adânc în inimă
codul de bare
Astăzi prin lege
şenila ta şterge
de pe pământ
tot ce e sfânt
urma de cuie
de lance de cnut
şi-ntinde pe toate
feţele integrate
al Iudei sărut
Buldozer albastru
ieri roşu erai
cu grijă maternă
ne nivelai

Buldozer albastru
cu şenile-nstelate
eram doar o victimă
azi sunt un" produs"
de serie de mase
de mare confort
cu programe de scos
din sânge din os
ştiinţific frumos
cu buldozerul soft
pe Iisus Hristos
O, Fiară decentă
balaur sfios
(te rupe şi-acuma
grija de om
ca mai demult
cu Eva sub Pom)

Lama ta scurmă
şi lasă în urmă
demenţă şi moarte

Buldozer albastru
cu şenile-nstelate

DORUL DORURILOR

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum i-e rădăcinii însetate
a ierbii rătăcită în pustiu
cu frunzele uscate şi crăpate.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
cum orbului i-e sete de lumină;
bătrânului lepros, de trupul său
şi sfântului, să n-aibă nici o vină.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca dorul unui osândit la moarte
ce tânăr zace prins în lanţul greu
al plânsului din ultima lui noapte.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca fiului risipitor, de pâine;
ca muribundului, de tot ce-i viu:
parcă e foamea-ntregii lumi în mine.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
în orice gând şi orice respirare;
spre El tânjeşte inima mereu
cu orice bucurie şi-ntristare.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum întregii Firi, de mântuire;
precum lui Dumnezeu, de Dumnezeu;
precum copilăriei, de iubire.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu,
dor dureros, mistuitor, ascuns...
Un dor ce-L face om pe Dumnezeu,
când inima Îl strigă pe Iisus!

Mi-e dor...Dar nu mi-e dor de-ajuns!
Zilnic îl sting cu pofte şi păcate...
Dar, iar l-aprinde dulcele Iisus
când Se pogoară după mine-n moarte...

Căci doru-acesta-i chiar durerea Vieţii
rănită-n mine de păcatul meu...
Ea-şi poartă Crucea-n inima tristeţii
ca să îmi fie mie dor de Dumnezeu...

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu...

CINEVA PLÂNGE ÎN MINE CÂND DORM...

lacrimile Lui
biruie faţa cenuşie a morţii
deschide ochii milei
în întunericul rece al uitării

lacrimile Lui
îmi străbat amintirile
în torentele limpezi de munte
în ploile repezi de vară
picurând
din pliscul păsărilor de baltă când li se zbate peştele-n cioc
din streaşina lină a bisericuţei de lemn
de pe muchiile tocite ale crucilor din cimitir
mângâind
durerea infinită a pământului
din care sunt zidit

lacrimile Lui
îmi caută pretutindeni inima
strigându-mă fără sunet
chemându-mă fără glas
precum mâinile unui orb
ce-şi pipăie
ca pe muchia unei prăpăstii
propriul chip

lacrimile Lui
curg dintr-o rană deschisă
între moarte şi somn...

Mă voi trezi în zori
doar pentru că Cineva
plânge în mine
când dorm...