Acest fragment se potrivește celebrului vagabond anonim jucat de Chaplin în filmele sale, deși face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În "Luminile orașului", un om sărman, umilit și obidit, un vagabond anonim întâlnește un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Îi avem dintr-o dată, față în față, pe bogatul milostiv (vagabondul) și pe cel nemilostiv când e treaz (milionarul excentric). Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgește, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Își dă și cămașa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă și riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos... o trimite într-acolo și apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.
Fata, din câte se pare, în fiecare zi aștepta să-l reîntâlnească pe binefăcătorul ei, pe care nu-l văzuse, ci doar îi cunoștea vocea. Nu se îndrăgostise de darurile lui: îi mărturisește bătrânei că acel om nu este numai un bogat, ci "mult mai mult decât atât". Vagabondul găsește o floricică pe asfalt, asemenea celei cumpărate la prima lor întâlnire, pe care o prețuise atât de mult. Când se întoarce înspre vitrină, o vede pe ea: e o bucurie neașteptată, zâmbește nespus de fericit, ca unul ce nu ar merita o asemenea răsplată. Fata râde inițial de înfățișarea acestui om ciudat, care o privea îndrăgostit. I se face și ei milă de el, și vrea să-i dăruiască o floare proaspătă și un bănuț. Dar el înțelege asta de abia mai târziu... privirea plină de dragoste topește totul în jurul chipului fetei. Apoi, speriat, se rușinează de atâta bunăvoință și dă să plece. Vrea să-i lase toată libertatea și să nu fie recunoscut, își refuză orice recunoștință și dragoste ce i s-ar putea aduce. Dar fata insistă, iese după el în stradă și îl cheamă... îl cheamă cu stăruință și din toată inima, ca pe un copil. "Hai, nu vrei o floricică și un bănuț? Hai vino, nu pleca. Vino aici și ia asta de la mine." Vagabondul se oprește și, convins de hotărârea fetei, copleșit și el de dor, începe din nou să zâmbească și se apropie. Primește floarea și o ține apoi în dreptul inimii, ca pe cel mai prețios lucru al său. "Hai, hai și bănuțul", pare să-i spună ea. El însă nu îndrăznește "Of, tare copil mai ești." Și se apropie de el, îi ia mâna în mâna ei și-i pune bănuțul în palmă, așa cum face mama când îl trimite pe copilaș după pâine. Atingându-se de el, îl recunoaște. Nu-i vine să creadă. Îi pipăie brațul și umărul, hainele jerpelite, își pune degetele în rănile lui... "Tu?" El dă din cap, "Da... Eu sunt", parcă zice. Nu, nu putea fi nicio confuzie... amândoi știau cine este unul și celălalt. "Acum poți să vezi? [Lumea din jur, păsările care cântă, cerul, soarele?] Te-ai vindecat?", întreabă bucuros, dar pentru ea întrebarea sună: "Mă vezi acum? Mă recunoști?" "Da, zice, te văd acum... Numai pe tine te-au căutat ochii mei. și numai la a te vedea pe tine îmi folosesc. Tu ești singura priveliște de care am nevoie." Are ochii în lacrimi și i-a pierit glasul de emoție. Plânge, covârșită de smerenia lui. Îi ia mâna și i-o strânge mai tare la piept, căci în fața ei stă aceeași persoană care-i umple și inima. Și lacrimile curg tot mai mult, cu cât se adâncește vederea ei... Iar el, deși bărbat în toată firea, se bucură și râde ca un copil. Iar zbrobirii inimii fetei, îi răspunde cu un tot mai mare zâmbet... îndrăgostit...
În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)
În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)
36 de comentarii:
putem sa avem duhovnic daca nu suntem botezati?
Poti avea un parinte (de preferinta unul adevarat) cu care sa te sfatuiesti, dar nu te poti spovedi, impartasi... Nu poti primi Sf Taine daca n-o ai pe prima - botezul.
Spre exemplu, printul Charles venea foarte des la Athos la parintele Dionisie Ignat, cu care se sfatuia, si la inmormantarea caruia a si participat.
Parintii mei au in plan sa divorteze.imi puteti da un sfat cum as putea sa ma comport cu ei?
Parintii mei sunt divortati.
Cand m-au chemat ca sa-mi spuna, eu stiam deja ce imi vor spune. I-am intrebat apoi daca o sa-mi cumpere masina la 18 ani. Oricum, as fi zis orice lucru aberant numai sa nu-mi dea lacrimile.
E nasol nu mai ai parinti. Si e nevoie de barbatie ca sa treci peste asta. Daca barbatia nu vine de la Dumnezeu, ci din orgoliu si furie, poti sa faci multe tampenii. Poti, desigur, sa te rogi lui Dumnezeu si sa te rogi de parintii tai sa se impace. La mine nu a fost cazul, nu prea mai erau sanse. Nu ma tragea inima sa fac nimic in sensul asta. Poate ca era doar o mandrie peste care n-am vrut sa trec - nu stiu.
Insa cu toate ca acum, cand ma intorc de la facultate nu am o casuta de poveste, primitoare si calduroasa, cu fratiori mai mici care sa-mi sara in brate si cu parintii mei care, imbratisati ca doi siamezi, se uita cu drag la mine, cred ca Dumnezeu nu mi-a ramas dator. N-am fost in stare sa lucrez cat mi-a dat.
Pentru orice suferinta, pentru orice lucru de care esti lipsit cu voia sau fara voia ta, Dumnezeu iti da o mangaiere si mai mare...
PS: Citeste Paraclisul Maicii Domnului. Cred ca e cel mai bun lucru pe care ai putea sa-l faci
Toate trăirile noastre, în Hristos, se transfigurează din psihologic în duhovnicesc. Şi spre asta ar trebui să tindem: să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Nu poţi iubi cu adevărat oamenii decât prin Dumnezeu, prin Ochii Lui. Ştii cum zice: "Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele." Faptele cu adevărat bune sunt lucrul mâinilor lui Dumnezeu, şi noi ni-l însuşim, Dumnezeu ni-l împărtăşeşte.
Citeşte de pe blog poezia "Ochii iubirii", o gaseşti la link-uri în partea dreaptă.
Doamne ajută!
Mai era un film iranian, "Culorile paradisului", parcă. Pentru creştinismul nostru leşinat din România, e foarte bun. Aşa, la legea conştiinţei.
Ortodoxia e firea omului, o spunea pr Rafail Noica. Este firea omului, în sensul că Dumnezeu l-a făcut pe om bun, ortodox, dreptslăvitor. Nu? Mulţi convertiţi spuneau că în momentul când au intrat într-o biserică ortodoxă, s-au simţit ca acasă.
Cred că am văzut mai demult filmul cu fotograful de care vorbeşti. Dar mi se pare că-i o disperare, o deznădejde acolo. (Poate nu mai ţin bine minte) Parcă nu simt că iubirea aia vine din cer. Nu-l văd pe Dumnezeu în film...
Mi-a sugerat un monah că dacă mai "prind pe cineva", să-l aduc la pescar (adică la el). Şi zice: "Nu că aş fi eu pescar...dar...".
Am observat că în filmele cu şi despre copii, nu neapărat pentru copii, sunt lucrurile mai liniştite. Mai este La vita e bella, spre exemplu.
PS: Ştiu că era scurt metraj. Mă interesează dacă cei doi s-au mântuit, nu dacă au rămas împreună... Uite, Ostrovul este un film despre oameni care se mântuiesc, unii chiar se sfinţesc.
Alt exemplu: Dostoievski. El scrie despre oameni care se mântuiesc. Şi cine oare e Mântuitorul? ...
Prin artă faci o mărturisire: despre lume sau despre Împărăţie, despre moarte sau despre Viaţă.
Literatura bună pregăteşte sufletul, îi dă dispoziţia de a căuta frumuseţea lui Dumnezeu, singura frumuseţe care poate mântui lumea.
Dar această frumuseţe fiind nesfârşită, vine vremea şi nu prea te mai uiţi la filme, nici nu mai citeşti aşa mult (nici măcar nu mai poţi deschide un roman), fiind preocupat cu lucrarea lăuntrică - mai dulce decât arta. Cum zicea părintele Sofronie, "rugăciunea este arta artelor" (şi el fusese pictor!).
Sau cum spunea un părinte: "Când stau cu ochii deschişi, văd creaţia lui Dumnezeu. Când îi închid, îl văd pe Dumnezeu."
PS: Ostrovul merită cu prisosinţă să fie văzut.
Spuneam şi eu ce am auzit la alţii. Eu oricum n-am lucrare lăuntrică, dar e bine de ştiut că există şi aşa ceva. Am constatat că fără să ai înăuntru ceva arzător, nu prea poţi să faci nimic înafară.
Mă gândeam la Sf Ap Pavel, poate cel mai pescar dintre toţi pescarii. Ştii că înainte să treacă la pescuit, a stat 3 ani în pustie...
Într-adevăr, cel puţin la noi Biserica şi-a pierdut mult din dimensiunea ei apostolică. Uşile s-au închis şi toată lumea stă cuminte la slujbă, în timp ce afară oamenii din afară zac în frig şi întuneric. Nu mi-aş dori să fac parte din categoria celor cuminţi (să există oare chiar o categorie?). Ai citit cumva ultima postare de pe blog?
Monahul de care am mai pomenit asta-mi spunea: un creştin ortodox ar trebui să fie ca focul, ca Valeriu Gafencu aşa...
Ştii cum se converteau la început oamenii la creştinism? Li se propovăduia Învierea, aveau inima străpunsă şi apoi se botezau. Sau vedeau un creştin martirizat şi se simţeau mişcaţi, încât strigau în faţa călăilor: "Şi eu sunt creştin". Apoi, mureau şi ei.
Iar când creştinismul a fost scos de sub prigoană, au apărut mănăstirile, unde oamenii se prigoneau singuri.
Spunea Valeriu într-o scrisoare: "Inima mea e o mănăstire." Îmi place mult de el...
am citit cu interes toate comentariile si cred ca trebuie precizat (in caz ca se intreba cineva ce crede Vlad ca trebuie precizat:) ) urmatorul lucru: e adevarat ca putem face fapte bune si ne putem bucura de un anumit grad de iubire si comuniune fata de aproapele nostru chiar daca nu mergem la Biserica. Mai mult chiar e posibil ca datorita bucuriei sau fericirii pe care le simtim sa ne imaginam ca iubirea si comuniunea pe care le traim sunt inalte...dar in mod cert nu poate fi descris prin cuvinte cat de mici sunt aceste trairi ale noastre in comparatie cu adevarata masura a iubirii si a comuniunii...iar la aceasta masura nu putem ajunge decat prin comuniunea cu Hristos...iar la adevarata comuniune cu Hristos nu putem ajunge in afara Bisericii care este Trupul lui Hristos...iar ca sa nu fim in afara Bisericii trebuie in primul rand sa participam la Sfintele Slujbe si sa ne impartasim de Sfintele Taine pe care Hristos le-a lasat pentru noi...si astfel atunci cand vom iesi in intampinarea celor necajiti acestia vor simti o dragoste si o mangaiere incomparabila cu ceea ce le ofeream inainte..iar noi la randul nostru vom simti o fericire si o comuniune care nu sufera comparatie cu nimic din ceea ce experimentam in trecut cand faceam o fapta buna...dar drumul e lung si greu..nu am scris comentariul din perspectiva celui care traieste aceste lucruri ci din perspectiva celui care le crede si incearca sa ajunga la ele....daca lucrurile erau suficient de clare si a fost numai o senzatie de-a mea ca trebuie precizata aceasta perspectiva imi pare rau ca am vorbit in plus :)...Doamne ajuta!
Eu nu m-am ruşinat de oameni niciodată. Nu mi-a păsat vreodată că-i supăr, că-i rănesc. Nu i-am privit niciodată ca persoane, ci doar ca pe obiecte cu care pot să-mi îmbunătăţesc existenţa.
Aşa că:
Dacă acum nu mai sunt golan, nu este din cauză că mă socoteam un pericol social şi am vrut să mă schimb, de dragul convieţuirii paşnice, a liniştii mele şi a celorlalţi.
Dacă mă lupt cu păcatul, n-o fac din dorinţa de a fi un om moral, pentru că oricum nu se mai poartă moralitatea astăzi, cum se purta odată.
Dacă nu înjosesc pe cineva, dacă am răbdare cu el, dacă îl respect, n-o fac pentru că sunt (sau ca să fiu) un băiat de treabă.
Adevărul e că mie nu-mi place să fiu "bun", în sensul omenesc al cuvântului.
Mă lupt cu păcatul pentru că aşa a zis Hristos. Respect şi iubesc pe cineva pentru că e Chipul lui Dumnezeu şi mi-e drag de mântuirea lui.
Mi-e scârbă să dau oamenilor bunătate omenească. Nici nu am aşa ceva, pentru că sunt un om fundamental rău. Chiar e meschin să vrei să-i miluieşti pe oameni din vistieria ta de putregai. Un om adevărat îi cere lui Dumnezeu ceea ce dă altora. Şi nu e nevoie să ajungi la măsura desăvârşirii ca să faci asta.
Elena, până la urmă, trebuie să te preocupe mai mult problemele tale, pocăinţa ta, să-L dobândeşti tu pe Duhul Sfânt, să te împărtăşeşti tu din Hristos, să fii tu cu Dumnezeu. Pare ceva egoist, dar nu este! Numai Dumnezeu ne poate lărgi inimile încât să iubim pe toată lumea şi să fie o iubire lucrătoare.
Elena se poate sa gresesc dar ceea ce spui tu imi suna de parca cu ceva vreme in urma stateai undeva la inceputul drumului duhovnicesc, ti-ai pus binoclul la ochi, ai vazut masura desavarsirii sfintilor(in masura in care o putem noi vedea) si ai zis "e mult prea greu sa ajung acolo, stiu ca prin Duh putem oferi si trai cu totul altceva dar o sa incerc sa ofer cat mai mult posibil din putinul care se poate oferi fara Duh"....motivul pentru care eu nu pot intelege asta e urmatorul: Dumnezeu nu ne-a pus securea la gat si ne-a zis "ajungi la capatul drumului sau mori"...s-ar fi mantuit foarte putini astfel..El ne-a zis "asta e drumul....mergi pe el(Eu iti voi da putere) si te vei mantui"...nu spune ca daca ai reusit sa ajungi doar pana la jumatatea drumului ti-ai pierdut mantuirea..singura conditie pe care o pune e sa urmezi drumul...cum e si in Pilda Talantilor pe care a spus-o Mantuitorul..nu toate slugile au adus Stapanului acelasi numar de talanti...dar toti care i-au inmultit s-au mantuit..plus ca eu cred ca tu parasind drumul inainte sa apuci cu adevarat pe el nu ai apucat sa traiesti roadele minunate pe care le simti chiar dupa primii pasi..altfel ai fi avut alta perspectiva asupra lui...de aia spunea parintele Cleopa "rabdare, rabdare, rabdare"...oricum eu sunt convins ca, asa cum spunea si Pescarus, daca continui sa urmezi "valorile credintei" si sa te rogi, prin lucrarea lui Dumnezeu mai devreme sau mai tarziu te vei intoarce la calea pe care ai parasit-o...si o vei vedea cu alti ochi...nici nu vei mai face legatura cu felul in care o vedeai inainte...:)
Măi, eu cred că dacă îndrăgeşti ceva sau pe cineva, cauţi să faci şi tu la fel ca el. Spre exemplu, cum fac creştinii, îl urmăresc pe Hristos...
Vorbeşti despre credinţă de parcă ar fi o pasiune, o îndeletnicire a unor oameni liniştiţi care n-au altceva mai bun de făcut. De parcă ar fi un domeniu cultural sau nu ştiu cum...
Elena, de ce crezi că viaţa duhovnicească înseamnă slujbe şi pioşenie... Asta s-a înţeles din ce am spus?
Asta zicea ieri "punct". Adică îi părea rău că nu se aude şi tonul pe care rostim cuvintele.
Nu m-am supărat, doar m-am alarmat, pentru că ştii cum e: trebuie să dai socoteală pentru fiecare cuvinţel.
Scrie-mi un mail: icekid_ady@yahoo.com, dacă acolo se pot spune motivele personale.
PS: sunt conştient că în ţară sunt foarte puţine biserici vii, cu oameni implicaţi în viaţa lăuntrică şi în cea socială. Sunt conştient că majoritatea preoţilor nu au râvnă şi nu se dăruiesc pentru aşa ceva... Ştiu că Biserica face prea puţin pentru tineri, dar şi eu sunt din Biserică, deci înseamnă că şi eu fac prea puţin.
PS2: Ştii ceva de Valea Plopului?
Pescarus,de fapt-stai ca m-am prins ca te cheama Adrian,
Da,uite eu aveam impresia ca te -ai suparat un pic si tu de fapt aveai alta perceptie :).ok multumesc de mail.
Da asa era,imi amintesc :)trebuia sau dau socoteala pt fiecare cuvintel.Acum nu mai am aceeasi viziune "minutioasa"dar si eu sunt f atenta cu ceea ce spun si cui spun si cum spun etc.Stiu cat de important e acest lucru.
Ei,nu stiu ce si cat faci tu,fiecare face ce poate.Dar e bine daca iti pui aceasta intrebare, eu eram relativ ingrijorata- ce si cum sa transmit mai departe ce traiam daca mergeam la o slujba,sau ascultam o predica.Era o preocupare constanta,intr-adevar.Important e sa avem vointa si sa vrem sa facem mai mult.
Da..Valea Plopului,stiu cate ceva,regret insa ca nu am putut ajunge(se ajunge cam greu,cu masina etc)plus,nu poti merge acolo ca "vizitator"de duminica,ar tb a fii cat mai prezent si mai des,si constant.ceea ce e dificil din bucuresti.prefer o fundatie din buc.sunt si aici fundatii ortodoxe.Dar oricum mi=-ar placea odata macar sa ajung la Valea Plopului.Cred ca e un loc special.
O persoana in care am mare incredere si care a avut de a face cu parintele de acolo mi-a spus ca proiectul Valea Plopului a cam luat intorsatura de afacere..cica ajunge si la copii ce dai dar ca....acuma stiu ca am citit intr-o Epistola Apostoleasca sa nu crezi nimic rau despre un preot pana nu auzi din trei surse...am postat commentul in ideea in care exista sansa sa ajute pe cineva sa nu fie dezamagit.
Eu as vrea sa ma duc dupa ce mor unde se duce parintele Nicolae Tanase si mi se pare naiv, ca sa nu zic absurd, sa crezi ca parintele e afacerist, sau ca vrea ceva pentru el. Sa le fie rusine celor care spun asta
Ai dreptate Elena...in ceea ce il priveste pe parintele Tanase am doar un semn de intrebare neconcretizat in vreo concluzie anume...semnul de intrebare are la baza faptul ca nu il cunosc personal pe parinte, ca am mare incredere in persoana cu care am vorbit fiinca e persoana datorita careia urmez calea credintei si pe faptul ca orice om in viata e supus greselii....dar repet sunt perfect de acord cu ce ai spus in legatura cu pripa de a trage concluzii :)
p.s.: Pescarus nu mi-am dat seama ca tu de fapt il cunosti pe parinte si o intrebai pe Elena ca sa ii povestesti si ei...am interpretat ca si cum auzisei de subiect,nu aveai informatii si vroiai sa afli mai multe. Apoi m-am gandit tinand cont ca eu aveam o informatie cum era corect sa procedez....acum cunosc punctul tau de vedere, il respect deci no hard feelings required:)
....pai in cazul asta de care vorbesti tu in care e o problema de nu poti merge inainte pana nu o rezolvi si parerile ori se contrazic ori ti se pare ca se contrazic, "batai de cap" e putin spus ca sa descrie prin ce treci :)....de asta e bine sa avem un duhovnic cu care sa comunicam cum trebuie...eu unul am fost in situatia in care nu vedeam nici o solutie la problema duhovniceasca pe care o aveam..adica nu ca banuiam ca poate exista o solutie dar nu stiu care e...in situatia creata vedeam clar ca nu e nici un loc in care sa poata incapea o solutie...dupa ce treci printr-o stare din asta intelegi ce a vrut sa zica Sf. Apostol Pavel cand a spus "ce fel de nadejde e aceea care se vede?"...evident ca aparut si spatiul pt solutie si eu nu intelegeam cum de nu il vedeam daca el era acolo..se poate sa fi povestit ceva aparent fara prea multa legatura cu comentariul tau dar ceea ce ai zis m-a dus cu gandul fix la starile de care am pomenit...:)
E ULIMĂTOR SA VORBI MINUNAT DESPRE DR DAWN. Sunt Vanessa Canga. Am avut o uniune frumoasă cu soțul meu și am împărtășit fericire, căldură și dragoste adevărată. Am locuit împreună timp de 10 ani și am avut doi copii. În urmă cu câteva luni, am început să avem probleme nesfârșite și certuri constante. Casa era plină de nefericire și copiii mei plângeau mereu văzându-ne luptăm tot timpul. În cele din urmă, a plecat și a tăiat toate mijloacele pentru ca noi să comunicăm cu el. Am făcut tot ce am putut să-l recuperez din cauza cât de mult l-am iubit, dar fără rezultat. DR DAWN mi-a venit în ajutor când l-am contactat și mi-a dezvăluit că în spatele problemelor pe care le aveam se afla o femeie și mi-a promis că mă va ajuta, ceea ce a făcut când i-am urmat procedurile de lucru. Soțul meu s-a întors acasă la noi și am inventat lucruri. Trăim din nou fericiți împreună. DRAWN te poate ajuta și pe tine. contactați-l prin WhatsApp: +2349046229159
E-mail: dawnacuna314@gmail.com
*Dacă vrei să te reîntâlnești cu soțul/soția ta.
*Dacă doriți să aveți o căsătorie/relație pașnică.
*Daca ai nevoie de vraja pentru a ramane insarcinata/a ramane insarcinata.
*Dacă doriți să tratați infertilitatea.
*Dacă vrei să-ți răzbuni/reprimi proprietatea.
*Dacă vrei o vrajă de promovare.
Trimiteți un comentariu