joi, 28 mai 2009

ÎNĂLŢAREA lui HRISTOS: DAR şi LUCRARE


Întru Hristos toate sunt cereşti.
Apa, Pâinea, Calea, Adevărul, Viaţa, Poruncile, Fericirile, Duhul sunt din Cer şi dăruite omului spre înălţare.
Omul este asemenea unui aerostat: sufletul lui este balonul, iar trupul lui este nacela.Duhul Sfânt este heliul care îl înalţă. Iar pocăinţa e, mai întâi, tăierea funiilor care ţin aerostatul ancorat de pământ şi aruncarea lestului, a sacilor de nisip din nacelă; înălţarea bruscă, dezordonată, poate duce la răsturnarea şi distrugerea aerostatului. Tocmai de aceea tăierea legăturilor cu lumea şi aruncarea sacilor păcatului se fac din porunca Scripturii după rânduiala păstrată de Sfânta Tradiţie.
La baza balonului, între nacelă şi sacul plin cu gaz, adică între trup şi suflet, se află un arzător: INIMA. Flacăra vieţii, care arde în inimă, face gazul din balon să se dilate: presiunea din interiorul balonului creşte împingând cu mai multă putere aerostatul spre înălţimi. Deci pocăinţa e tăierea voii proprii, mărturisirea păcatelor şi aprinderea dragostei de Dumnezeu prin rugăciune, toate deodată lucrătoare.
Puterea heliului se arată pe măsură ce se goleşte lestul şi creşte flacăra care încălzeşte gazul din balon: aşa Duhul primit la Botez e suficient ca să înalţe sufletul în Cer, dar aceasta se arată pe măsura curăţirii inimii de patimi şi a încălzirii Duhului cu flacăra inimii, cu dragostea ce se arată în râvna rugăciunii.
De aceea pocăinţa, prin asceză şi rugăciune, face să crească sămânţa de muştar a Înălţării lui Hristos sădită în noi prin Sf. Botez.
Înălţarea lui Hristos este darul. Să-l cinstim prin lucrare. Amin.

marți, 26 mai 2009

UN AVORT NUMIT ROMÂNIA



din ţara mea a mai rămas o cruce
şi-n cuie neamul unui strigăt mut
se ghemuieşte-n moarte şi ne plânge
cu mii de răni poporul nenăscut

şi nu ne tremură în pumni arginţii
ce mâini străine-n palme ni i-au pus
ca s-omorâm din pântece toţi pruncii
să-i facem loc vieţii din Apus

ce-am câştigat are miros de moarte
" iubirea" de import e un balaur
o fiară cu maniere rafinate
infern flămând cu porţile de aur

prin desfrânare prin tăcere şi prin lege
suntem cu toţi complici şi ucigaşi
păcatu-acesta cine ni-l va şterge
căci vom avea pe demoni ca urmaşi

iar cei născuţi au suflete bolnave
din pântecele mamei fiind drogaţi
cu laptele ce curge-n monitoare
de sânul Noii Ordini alăptaţi

mai avem inimi? sau trăim fără ele
de-atîta vreme, Doamne, că uităm
că atârnând cuminţi în funia de stele
chiar sufletul din noi îl avortăm!


Acestea sunt mâinile cărora, pentru valorile civilizaţiei, le-am dat voie să intre în pântecele mamelor ca să ne ucidă pruncii, şi-n minţile copiilor care au scăpat de avort, ca să le spele creierele de tot ce-i autentic uman. Acestea sunt mâinile morţii, acestea sunt mâinile care conduc România şi întreaga omenire...spre avortul absolut!

sâmbătă, 16 mai 2009

EMOŢIE DE VARĂ



" Sunt mulţumit de viaţa mea!" spun unii
şi nu pot să-i cred deşi ei zâmbesc atât de siguri
mi-e cu neputinţă să-i cred

( Asemenea
cei cu nemulţumiri şi probleme mărunte
n-au nevoie de Hristos
pentru pricini atât de neînsemnate...)

Inima mea e plină de durere amară
ascultându-i
sufletul meu e un strigăt mut
privindu-i
ce surâsuri de salon funerar le desenează
pe feţe mulţumirea lor

O, dacă ar începe să pipăie pielea catifelatei lor fericiri
şi ar apăsa un pic mai tare
ar simţi Zidul
dacă ar închide televizorul
s-ar descoperi orbi
dacă şi-ar lua căştile de pe urechi
i-ar asurzi glasul cumplitei lor singurătăţi
şi-ar întâlni acolo durerea din inima mea
pe care cu uimire ar resimţi-o
mângâietoare
o boare de vânt ce-i ademeneşte
acolo
în adâncul nepervertit al inimii
în Maternitatea Adevărului
pe patul Crucii
unde trase de mâinile lui Iisus
în sfârşit s-ar naşte
şi sufletele acestor trupuri
care zac pe terase şi beau
sub umbrele colorate din pahare colorate cu paie colorate
diverse băuturi cu aromă "identic naturală"
de viaţă...

miercuri, 13 mai 2009

FIGURANŢII



S-au privit s-au plăcut au vorbit au râs au dansat au trăit
cu fervoarea acelui videoclip pentru supele instant
s-au mângâiat ca în reclama pentru mâncarea de pisici
s-au sărutat demenţial ca în spot-ul pentru ciocolată
şi-au smuls hainele ca în reclama pentru maşina de spălat ideală
s-au pierdut printre cerşafurile imaculate de cel mai bun înnălbitor...

Acum stau cu privirile goale pironite în tavanul alb...
Televizorul
le mestecă şi le încălzeşte viaţa
apoi le-o scuipă fierbinte
înapoi
în piepturi...

Se vor cuprinde în braţe
cu gesturi tot mai precise
şi
cu trupurile lor
vor continua să sape
tot mai larg şi mai adânc
mormântul
acestei lumi...

marți, 12 mai 2009

COPIII MLAŞTINEI


S-au cunoscut în parcul de distracţii al Mlaştinii
dintr-o privire s-au hotărât
să rămână împreună
pentru totdeauna

Dragostea lor era copleşitoare
dragostea lor era minunată
dragostea lor avea milione de culori
dragostea lor era un curier de florărie paradisiacă:
braţele şi inima fetei
mereu pline tot mai pline de flori....

Dar
sub dulcea povară a iubirii
încet-încet
pe nesimţite
sub greutatea catifelată a mângîierilor şi
apăsarea eterică a sărutărilor
ea se scufunda
cu un surâs
tot mai îndepărtat...

Într-o zi el a rămas privind cu uimire
locul pustiu unde
până de curând
îl aştepta fericirea...
Câteva
flori uscate pe jumătate acoperite de noroi:
tot ce mai rămăsese
din povestea lor...

A plecat în grabă spre parcul de distracţii
cu buchetul pe care i-l adusese ei :
să caute
o altă fată...

Nu, nu pentru că n-a iubit-o
nu
ci pentru că
pur şi simplu aceasta e

legea Mlaştinii...



HRISTOS ne-a răscumpărat din blestemul legii...
( GALATENI 3,13)

joi, 7 mai 2009

MAREA HOTĂRÂRE



Hotărârea şi făptuirea unei adevărate spovedanii este cea mai mare izbândă, cea mai strălucitoare biruinţă a omului. Există în viaţă multe hotărâri eroice şi îndrăzneţe, care stârnesc admiraţia celorlalţi. Există fapte nobile şi gesturi mari care provoacă respectul şi recunoştinţa celor care le primesc şi a întregii societăţi, şi nu rareori se întâmplă jertfa de sine şi lepădarea de sine a unuia sau mai multor oameni care împărtăşesc dragostea veşnică a întregului popor. Mai presus de toate aceste izbânzi este ceva mai nobil şi mai de folos pentru folosul cel veşnic al omului şi mântuirea sufletului său. Este spovedania corectă şi adevărată a păcatelor lui. Faptele de eroism ale oamenilor sunt răsplătite cu medalii, insigne sau premii. Prin izbutirea spovedaniei, omul păcătos rupe manuscrisul păcatelor sale, care alcătuiesc cea mai grea povară, cea mai mare nenorocire din lume, se îmbracă în veştmântul alb al nevinovăţiei şi curăţiei morale şi primeşte ca dar ceresc pacea şi harul Duhului Sfânt.
Dacă cele spuse par exagerate, poţi cugeta la ele, iubite cititor, şi te vei încredinţa pe deplin. Spovedania este cel mai sensibil, cel mai nevralgic punct al vieţii duhovniceşti a omului.
De aceea se străduieşte să o acopere, să n-o atingă, să n-o stimuleze. Cere mereu s-o ocolească, s-o îngroape în tăcere şi necunoaştere.
Omul se preocupă de multe lucruri, dar de mocirla care se află în sufletul lui nu vrea să se ocupe. Îi e de-ajuns să-şi acopere rănile sufletului său cu bandaje frumoase, ca să nu se mai vadă, şi neutralizează cu parfumurile ipocriziei şi al gesturilor nobile duhoarea rănilor sufleteşti.
Nenumăraţi sunt cei educaţi şi înţelepţi care dau dovadă de multă prostie stând cu nesimţire şi indiferenţă în faţa marii Taine a spovedaniei. Nu sunt rare nici cazurile în care îşi adună toată înţelepciunea ca să osândească şi să micşoreze semnificaţia şi valoarea spovedaniei, ca s-o evite.
Există oameni cu mari grade, titluri şi medalii de onoare pentru reuşitele şi pentru serviciile lor, şi pe bună dreptate se bucură de respectul societăţii, dar nu au eroismul şi puterea să-şi spele prin spovedanie mizeria din sufletul lor. Spovedania pare lucru uşor şi simplu, dar este o lucrare de valoare inestimabilă. De spovedania sinceră depinde mântuirea omului, căci spovedania presupune adevărată pocăinţă, credinţă şi întoarcere la Hristos.
Oamenii care nu se spovedesc sunt creştini defectuoşi. Cei ce nu ascultă de porunca Domnului privitoare la pocăinţă şi spovedanie nu ascultă de Biserica Lui şi se vor afla în multe vinovaţi şi fără de răspuns. Adevăratul vrăjmaş al diavolului este spovedania, care, precum au spus Sfinţii Părinţi ai Bisericii, îi striveşte aceluia capul, îi sparge dinţii şi îl istoveşte cu totul. De aceea şi aduce nenumărate obstacole, încât să-l oprească pe păcătos de la spovedanie. Câteva din aceste obstacole, care sunt de fapt " pre-etape ale păcatului", le împodobeşte cu îndemânare şi le serveşte cu mult meşteşug, încât par adevărate şi taie dorinţa de mărturisire. Alteori prezintă aceste obstacole atât de greu de trecut, pocăinţa şi spovedania atât de dificile şi virtutea atât de greu de izbutit, încât creează şovăială şi îndoială în suflet, şi arată îndoială şi dezinteres şi nepăsare faţă de acestea. Acesta este un fenomen foarte obişnuit în societate şi din păcate se înmulţeşte chiar printre cei care predau religia de la catedră şi de la amvon.
Multe sunt cauzele pentru care drumul către spovedanie pare închis şi de netrecut. Însă cea mai mare piedică este slăbiciunea şi nedesăvârşirea noastră. O hotărâre vitează va fi întărită de Duhul Sfânt şi ne va duce la spovedanie, această colimvitră duhovnicească pe care a aşezat-o pe pământ Domnul spre a fi spălate mizeriile din suflet şi pentru ca păcătoşii să se curăţească. Spovedania este răscrucea renaşterii noastre morale, a mântuirii noastre. De aceea toate loviturile vrăjmaşului se îndreaptă spre zădărnicirea hotărârii celei bune a spovedaniei. Este zona în care diavolul stă, străduindu-se ca nimeni să nu ajungă la ea.
Trecerea aceasta, spovedania, este cel mai frumos eroism. Este mirul şi lacrimile pe care le varsă păcătoasa la picioarele lui Iisus. Este vameşul care a înfăptuit marea hotărâre şi L-a urmat pe Acela. Este minunata hotărâre a întoarcerii fiului risipitor, care a mers la tatăl său.
Nu şovăi nici tu creştine. Nu te împiedica nici de obstacolele care apar în faţa spovedaniei, nici de mulţimea păcatelor tale. Ia hotărârea cea vitează şi vei fi erou în faţa lui Dumnezeu. Fă primul pas şi harul lui Dumnezeu te va aduce lângă dumnezeiescul tron. Îngenunchează cu smerenie în faţa duhovnicului tău, şi îngerii din cer vor mijloci pentru tine. Deschide-ţi gura spovedindu-te sincer, şi se vor deschide îndată şi-ţi vor umple inima şuvoaiele dumnezeieştii mile.
( Cuviosul arhimandrit TIMOTEI PAPAMIHAIL )

marți, 5 mai 2009

Scrisoarea 37, un fel de psalm


Astăzi facem pomenirea morţilor. O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.
O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Iov, pe care il coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul - trupul, Domnul - sufletul.
Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort.
Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort.
Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare, se destramă şi slava.
Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.
Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.
Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.
Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi.
Unde sânt mărgăritarele? În cenuşă.
Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte.
Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.
Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit.
Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor.
Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub roţile căruţelor.
Unde sânt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate.
Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.
Unde sânt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor.
Unde sânt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii.
Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe.
Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(fragment din cartea "Prin fereastra temniţei", Sfântul Nicolae Velimirovici)

SCRISOARE CĂTRE UN TÂNĂR ( fragment)

O, dacă aş putea intra în inima unui tânăr şi să strig: Nu te lăsa înşelat şi ucis de lume! Lumea nu e ceea ce pare! Binele ei este o mare minciună! Îţi va devora sufletul prin plăceri şi distracţii apoi, după ce ţi-a luat toată vlaga, te abandonează deznădejdii!
Şi un tânăr ortodox mănâncă, doarme, călătoreşte, învaţă, iubeşte, cântă, râde, plânge... DAR TOATE ACESTEA, prin HRISTOS, ODIHNESC, LIMPEZESC ŞI ÎNALŢĂ SUFLETUL!
Aşa cum un obiect de argint pus într-un vas cu apă o păstrează nealterată, aşa şi Hristos într-o inimă de tânăr, o păstrează limpede şi dulce!
Calea acestei vieţi începe cu Taina Spovedaniei: DESCHIDE SUFLETUL TĂU LUI HRISTOS, MĂRTURISINDU-I CA PE O POVARĂ TOATE CÂTE S-AU ADUNAT ACOLO ŞI DACĂ NU ÎNCEPE SĂ SE FACĂ LUMINĂ, EU VIN ÎN PARCUL DIN CENTRUL ORAŞULUI ŞI MĂ LAS SCUIPAT ÎN FAŢĂ ŞI BATJOCORIT CA ULTIMUL DINTRE OAMENI, CA UN MINCINOS ŞI UN NETREBNIC ABSOLUT!
Orice suflet care se spovedeşte sincer primeşte Lumina; dar, trebuie să rămână în Biserică, în modul ei de viaţă, pentru a O păstra şi spori...
M-am întrebat mereu, de-a lungul anilor: cum poate spune un băiat unei fete că o iubeşte, când sufletul lui e plin de întuneric şi de păcate ( le-a înghiţit "pe pâine" din media şi din viaţa cotidiană de oraş ca orice tânăr obişnuit al acestor vremuri, căci răul intră în om prin simţuri ) CÂND A IUBI ÎNSEAMNĂ A DĂRUI CELUILALT LUMINA ŞI CĂLDURA PROPRIEI INIMI?
CARE LUMINĂ şi CARE CĂLDURĂ? CĂCI LUMEA, CARE ESTE UN SISTEM DE EXISTENŢĂ CONVENŢIONAL, ARTIFICIAL, NU LE CUNOAŞTE, NU LE ARE şi NU LE POATE DA...Şi de aceea produce, inevitabil, tipul acesta de tânăr cinic, dispreţuitor şi plictisit, GOL PE DINĂUNTRU, care trebuie conectat de mic la aparate ( televizor, calculator, etc.), ca un pacient în comă...( Uneori pe stradă, privindu-i cum merg, aşa , ca în transă, mă gândesc că dacă mă apropii şi le smulg, brusc, căştile de pe urechi, îi las fără puls!) Da, sufleteşte, mare parte din tineri sunt în comă... Distracţiile îi resuscitează pentru scurtă vreme, ceva asemănător unei convulsii provocată de un şoc electric, ca să-i lase apoi şi mai epuizaţi şi mai aproape de moarte...
NUMAI HRISTOS POATE SCOATE SUFLETUL DIN COMĂ ! Asta am trăit-o, nu e din cărţi, de aceea îngăduie-mi să-ţi reamintesc: dacă poţi să-mi dovedeşti, cu viaţa, contrariul, te aştept în parc...

luni, 4 mai 2009

CE DRUM VOI ALEGE ÎN VIAŢĂ?



Un bătrân ascet a povestit următoarele:
Trăia odată o monahie care sporise mult în virtute şi evlavie. Când am întrebat-o din ce motiv a plecat din lume şi s-a călugărit, aceea mi-a povestit viaţa ei:
"Când eram mic copil, părinte, ţin minte că tatăl meu era om foarte bun şi cumsecade. Se ocupa cu cultivarea pământului şi aducea adesea acasă roadele trudei sale. Vorbea puţin şi cei care nu-l cunoşteau credeau că e mut.
Mama mea era total diferită faţă de tata. Era curioasă şi nu avea ocupaţie, vrând să afle şi veşti din afara satului nostru. Era atât de vorbăreaţă, încât nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă gura închisă. Uneori se certa cu oamenii, iar alteori glumea rostind cuvinte necuviincioase şi indecente. În cea mai mare parte a timpului se deda beţiei şi tovărăşiei bărbaţilor ticăloşi. Cheltuia aproape toţi banii din casă, căci tata îi încredinţase ei treburile economice ale casei. Cu toate că trăia în asemenea excese, niciodată nu se îmbolnăvise, nici nu simţise nici cea mai mică durere; şi cu toată viaţa ei mizerabilă, îşi menţinea trupul sănătos.
A venit vremea ca tatăl meu să moară, după o boală îndelungată. Dar, la moartea lui s-a întâmplat ceva neobişnuit. S-a iscat un vânt puternic, cu fulgere şi tunete, încât regiunea a fost răvăşită, a căzut ploaie torenţială şi noi n-am îndrăznit să ieşim din casă. Astfel, tata stătea mort de trei zile în cameră, neputând să-l îngropăm. Consătenii mei văzând aceasta, îl acuzau pe mort şi spuneau: " Vai, vai ce mare rău trăia printre noi şi noi nu ne-am dat seama de asta! Acest om trebuie că a fost mare duşman al lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu nu îngăduie nici măcar să fie înmormântat."
Noi însă, pentru ca trupul să nu înceapă a putrezi, am cutezat ca prin ploaia torenţială să-l însoţim pe mort până la cimitir şi să-l înmormântăm.
De atunci, mama mea, având şi mai multă libertate, s-a dedat cu şi mai mare neruşinare orgiilor şi faptelor necuviincioase.
A devenit atât de necuviincioasă încât a transformat casa în atelier de fărădelege şi depravare şi a cheltuit întreaga avere a noastră. A venit vremea şi a murit şi ea, nepocăindu-se pentru păcatele pe care le-a făcut. Rudele mele i-au făcut o înmormântare strălucită şi fastuoasă, cu coroane şi fanfară, iar timpul era senin şi însorit.
După moartea mamei mele, având atunci cam 13-15 ani, într-o seară mi-a venit în minte un gând: ce drum voi alege în viaţă? Să aleg trăirea tatălui meu şi să vieţuiesc în cumpătare, decenţă şi bunătate? Dar el, deşi a trăit în virtute, n-a dobândit nici un bun aici pe pământ. Bolile l-au mâncat, iar dispreţul oamenilor l-a însoţit până la mormânt! Dacă viaţa lui a fost bineplăcută lui Dumnezeu, de ce să încerce atâtea nenorociri? Cum trăise mama mea? A trăit în sănătate, cu toate că se dedase tuturor plăcerilor şi desfătărilor lumii. Aşadar, viaţa asta o voi urma şi eu. Căci este preferabil să cred în ce văd ochii mei decât în vorbele altora.
Luând această hotărâre, m-am întins să dorm. Noaptea, în faţa mea a apărut un om de dimensiuni uriaşe şi cu înfăţişare sălbatică. M-a privit cu mânie şi m-a întrebat cu severitate:
"Care sunt gândurile inimii tale?" Eu m-am speriat atât de tare, încât n-am îndrăznit să-l privesc. Acela m-a întrebat din nou:
"- Spune-mi deci, ce-ai hotărât?"
Când m-a văzut că paralizez de frică şi sunt gata să înnebunesc, mi-a amintit chiar el ceea ce cugetasem seara.
Eu, când mi-am revenit puţin din teamă, n-am putut, desigur, să neg cele ce spusesem şi am început să-l rog să mă ierte.
Acela, destul de blând de data asta, m-a luat de mână şi mi-a spus:
"- Vino să vezi unde se află tatăl şi mama ta şi apoi alege singură drumul pe care vrei să mergi".
Aşadar, după ce m-a scos de acolo unde eram, m-a condus într-o grădină nesfârşită, unde erau plantaţi diferiţi copaci frumoşi, plini de roade şi mai minunaţi decât se poate spune în cuvinte. În timp ce păşeam împreună cu călăuza mea, deodată m-am întâlnit cu tatăl meu care m-a îmbrăţişat şi, după ce m-a sărutat cu blândeţe, mi-a spus:
-" Dragul meu copil!"
Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am rugat să rămân lângă el. Dar el mi-a spus cu afecţiune:
-" Acum, fetiţa mea, nu e cu putinţă să se întâmple asta. Însă dacă vrei să urmezi felul meu de viaţă, nu va trece multă vreme şi vei veni şi tu aici, împreună cu mine."
Eu l-am rugat să mă ţină lângă el, dar îngerul care mă însoţea m-a tras de mână, zicându-mi:
-" Vino s-o vezi pe mama ta, pentru ca lucrurile însele să-ţi arate ce drum e mai bine să alegi."
După ce m-a condus într-un loc foarte întunecat, unde se auzeau strigăte şi gemete, mi-a arătat un ceaun aprins care, cu cât se mărea focul, fierbea şi în jurul lui stăteau câţiva oameni mizerabili şi înfricoşători la chip.
În timp ce priveam acel loc înfricoşător, am văzut-o pe mama mea, care era îngropată până la gât în acest ceaun şi viermi nenumăraţi o mâncau pe tot trupul. Tremura de durere şi groază, iar dinţii îi clănţăneau şi era tulburată cu totul. Când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a început să plângă cu suspine şi să-mi spună: "Vai şi amar, copilul meu! Durerile mele sunt insuportabile şi chinurile nesfârşite! Vai de mine, nefericita! Pentru câţiva ani de plăcere trupească şi desfătare păcătoasă, câte pedepse înfricoşătoare sunt supusă să îndur! Pentru desfătările trecătoare ale vieţii mă chinui acum veşnic. Copilul meu, miluieşte-o pe mama ta care, după cum vezi, arde în acest foc şi e mâncată de viermi. Adu-ţi aminte, fetiţa mea, că te-am alăptat şi te-am crescut. Dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Nu mai pot răbda."
Eu eram înmărmurită şi nu îndrăzneam să mă apropii de mama mea, văzându-i pe acei diavoli întunecaţi la chip.
-" Fetiţa mea, ajută-mă, nu nesocoti rugăminţile mamei tale. Nu trece fără să vezi cât de nefericită sunt, chinuită în gheenă şi mâncată încontinuu de viermele cel neadormit".
Atunci eu din compătimire, am întins mâna ca să o scot din iad. Însă îndată ce flacăra focului mi-a atins mâna, am simţit o durere foarte mare şi am început să strig şi să plâng cu suspine. Din pricina suspinelor şi a strigătelor s-au trezit toţi cei care erau în casă şi au alergat la patul meu întrebându-mă de ce plâng şi de ce oftez. Atunci eu, revenindu-mi, am început să le povestesc vedenia mea. Din clipa aceea m-am hotărât definitiv să trăiesc precum tatăl meu. Mă rog ca Dumnezeu să mă învrednicească să reuşesc să mă întâlnesc cu el ca să trăim împreună, cu Harul lui Dumnezeu, de vreme ce lucrurile însele m-au învăţat ce slavă şi ce cinstiri le sunt pregătite celor care au preferat cumpătarea şi virtutea şi ce pedepse înfricoşătoare şi chinuri îi aşteaptă pe cei care cheltuiesc această viaţă pe patimi şi pe plăceri." ( din volumul "VEDENII şi ISTORISIRI de FOLOS despre VIAŢA DE DINCOLO", Ed. Egumeniţa)

vineri, 1 mai 2009

MANIFEST ORTODOX

"...tot pământul s-a minunat, mergând după fiară.
Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.(...) Şi s-au închinat fiarei, zicând: CINE ESTE ASEMENEA FIAREI ŞI CINE POATE SĂ LUPTE CU EA?(Apoc. 13; 3,4,16,17)


Prezent în fiecare element al vieţii cotidiene, FENOMENUL DE GLOBALIZARE este un proces de asimilare a fiecărui individ, Fiarei.
De la naştere suntem preluaţi de un sistem de asistenţă medicală şi educaţională care să asigure succesul acestei integrări. Societatea contemporană este un incubator ce încălzeşte şi modelează personalitatea umană la flacăra bestialităţii: de la desene animate până la asepticul discurs politic, totul contribuie la succesul acestui proces de încorporare în Fiară. ( Expresia informatică a acestui fenomen este THE BEAST - FIARA, uriaşul calculator construit pentru a asimila şi controla toate informaţiile cu privire la fiecare individ din spaţiul comunitar).
SINGURA IEŞIRE din ACEASTĂ ASIMILARE este CREŞTINISMUL ORTODOX.
Numai prin Ortodoxie, Hristos deschide în suflet, în chip viu, lucrător, toate braţele Sf. Cruci: postul, rugăciunea, milostenia şi mărturisirea adevărului mântuitor. Pe fiecare din aceste braţe, mâna lui Dumnezeu răstigneşte una din lucrările de integrare în Fiară: hrana modificată, telecontemplaţia Răului, egoismul absolut şi minciuna omniprezentă şi continuă.
Ortodoxia nu cheamă la practicarea unei religii, ci la LIBERTATE! La acea libertate fără de care omul cade din modul său specific de existenţă şi devine animal sau obiect.
În decembrie 89 tinerii şi-au dat viaţa doar pentru ca o formă brutală de domnie a Fiarei să fie înlocuită cu alta, mai rafinată. Libertatea obţinută atunci s-a dovedit a fi doar tranziţia spre o formă mai subtilă de sclavie: de la totalitarismul politic spre cel economic şi, conform profeţiei apocaliptice din motto-ul acestui manifest, totalitarismul economic îl mijloceşte pe cel sufletesc. NUMAI CRUCEA LUI HRISTOS NU SE VA FRÂNGE SUB PRESIUNEA ACESTEI DICTATURI ŞI CEI CE ŞI-AU ASUMAT-O CA SISTEM NERVOS ŞI COLOANĂ VERTEBRALĂ! CĂCI ÎN ORICE OM CREŞTE: ORI HRISTOS, PRIN CRUCEA MISTICĂ A CREDINŢEI ÎN EL ORI FIARA, PRIN INERŢIA FIZIOLOGICĂ A CREDINŢEI ÎN LUME!
Toate revoluţiile acestei lumi transformă lacrimile în sânge...înrobind şi mai adânc! Numai " revoluţia" tinerilor din mânăstiri şi biserici preschimbă Sângele în lacrimi de fericire...
Biserica de Răsărit nu este o instituţie, ci un popor de oameni liberi...Singurul!
VINO şi VEZI!