luni, 30 august 2010

Remember

Înainte de Hristos, moartea nu putea aduce nicio bucurie. Dintre toate, amintirea ei cel mai mult, stârnea spaimă, chin şi zbucium. De aceea, alungam gândurile acestea cât mai departe, de unde să nu le mai auzim. Se vede şi că, în general, în toate timpurile, omul s-a străduit să alunge gândul şi să amâne cât mai mult momentul morţii, să prelungească aşa-numita "viaţă". Civilizaţia, lumea toată s-a străduit să alunge moartea din minţile şi inimile oamenilor, eliminând sistematic orice lucru care ar putea trimite cu gândul acolo...
Este de înţeles, totuşi. Omul, prin firea lui, nu poate răbda angoasa morţii. De aceea, sunt unii care, pentru că nu au nădejde, alungă gândul, alţii, din acelaşi motiv, îl primesc în cel mai tragic chip şi se sinucid, iar alţii, foarte vag cred în nemurirea sufletului, şi într-un Dumnezeu necunoscut, care se presupune că l-ar fi creat, dar nu au curajul să meargă până la capăt cu întrebarea.
Însă mai este şi o a patra categorie: cei care îl cunosc, pe "pielea" lor, pe acest Dumnezeu care l-a făcut pe om şi toate cele din jurul lui. Acest Dumnezeu S-a arătat nouă şi a făcut pentru noi ceea ce nimeni nu a reuşit: S-a făcut singurul Om care a alungat moartea veşnică, sub imperiul căreia nimeni nu putea avea nădejde. Şi toţi care cred în El, se împărtăşesc din biruinţa Lui, adică din Viaţa Lui, din Crucea Lui şi din Învierea Lui.
Viaţa ar trebui privită, fără frică, în cea mai largă perspectivă a ei: cea a morţii. Dar nu numai a morţii, ci mai ales a Învierii, a vieţii veşnice pe care TREBUIE să o trăim... ÎMPREUNĂ... încă de aici, în Biserica lui Hristos. Pentru aşa ceva trebuie un curaj nebun, pentru a sta drept în faţa inevitabilei realităţi, a singurului lucru de care putem fi siguri în viaţă: faptul că vom muri. Eroii sunt aceia care stau vertical în faţa morţii. De aceea, adevăratul eroism este să stai vertical şi fără teamă în faţa vieţii privită în perspectiva morţii, în lumina Adevărului, care dă sens acestei vieţi. Să poţi răbda realitatea, să nu-ţi faci iluzii, să nu-ţi pierzi mintea în lucrurile ce îţi răpesc amintirea morţii. Pentru creştini, însă, această amintire are o "întristătoare bucurie", pentru că este plină nu de iluzie - ca la cei ce încă se închină unui Dumnezeu necunoscut -, ci de nădejde sigură în dragostea lui Hristos, în încredinţarea că Dumnezeu este cu noi, şi de multe ori îşi face simţită prezenţa... inconfundabil!
Nevoinţa creştinului de o viaţă este ca să-şi dea sufletul... în mâinile lui Dumnezeu şi nu diavolului. De aceea încordarea, de aceea lupta, de aceea Crucea... ca întâlnirea cu Dumnezeu de după moarte să fie una a Învierii, a bucuriei şi nu a judecăţii, a despărţirii. Nu putem trăi veşnic cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, fără numai dacă iubim nelimitat... Nu vă temeţi! Îndrăzniţi!

Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: "Dumnezeului necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. (Fapte, 17:22-27)

miercuri, 4 august 2010

Teologie proletară


Omul a fost creat de Dumnezeu și cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătățire și perfecționare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: ”Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți...” (Fc 1, 27) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privință. Și de ce n-am recunoaște această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului și mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? (Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Zăgrean, Todoran, pag. 44)

Manualul de teologie mai sus citat este un simplu exemplu despre ce înseamnă creștinismul pământesc, care vrea să împace viziunea lumii asupra lucrurilor cu felul în care apar ele în ochii lui Dumnezeu. De obicei când un stat vrea să facă o măgărie, mai întâi modifică legile, pentru ca măgăria să fie întru totul legală. Pentru că nu poate ca cel ce face strâmbătate să nu se binecuvinteze mai întâi pe sine. Tot la fel, când avem de-a face cu un creștinism pământesc, politic, cum este prin excelență catolicismul, se crează mai întâi cadrul legal, de data aceasta, din punct de vedere teologic. Așa ceva s-a întâmplat de fiecare dată când au fost nepotriviri între dogmă și dorințele papilor. Același mecanism se pune în mișcare de fiecare dată când pe ortodocși îi posedă, duhul ”catolic” (al creștinismului pământesc). Se emit justificări ”teologice”, ”duhovnicești,” se dau binecuvântări, arhierești, pentru cele mai neinspirate activități, care, se zice, sunt pentru ”mântuirea neamului” și ”slava lui Dumnezeu”.
Sunt atâtea indicii în Sfânta Scriptură despre care este cinstirea pe care o dorește Dumnezeu de la oameni, încât flagranta trecere a lor cu vederea nu poate fi pusă decât sub semnul prostiei sau al relei-intenții. Pe Dumnezeu nu îl impresionează nici măcar sfințenia cuiva, pentru că El este cel care îl sfintește pe om, darămite realizări ale științelor și a tehnicii, fie ele fabrici ori catedrale.
Cu asemenea manuale școlare, nu este de mirare ce fel orientare au preoții de astăzi: biserica să fie cât mai mare, podoabele cât mai scumpe... Și în general, să nu se vadă faptul că lumea n-are nicio legătură cu Hristos. Căci Hristos, pe când trecea pe lângă grandioasele realizări ale omenirii din vremea aceea, spunea: ”Amin grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pre piatră, care să nu se risipească.” (Matei 24:2)
Dumnezeu i-a pus înainte omului toată creația. Chiar și așa, după ce toate i-au fost supuse, încă ”lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui.” (Fc 2:20) De aceea, Dumnezeu a făcut-o pe femeie, ajutor potrivit lui Adam, în scopul pentru care a fost făcut omul: ca să fie după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, ca să fie părtaș la viața lui Dumnezeu, ca, asemenea lui Dumnezeu, nu numai să aibă dragoste, ci să devină dragoste, să fie dragoste.
Pentru aceasta i s-a dat omului suflare de viață și nemurire. Dacă scopul omului ar fi fost să muncească, să ”progreseze”, să ajungă la ”grandioasele realizări”, pe care le vedem în jur, Dumnezeu i-ar fi făcut lui Adam nu o femeie, ci un excavator. Sau un bărbat mai puternic decât el, alături de care să exploreze întreaga lume în lung și în lat. În schimb, Domnul i-a făcut o femeie, o ființă mai firavă decât el, pentru ca să învețe singurul lucru care contează: dragostea.
Pre cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, atât de departe manualul de dogmatică de adevărata teologie... Doamne, scapă-ne, că pierim...

”Dumnezeu, care au făcut lumea și toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnului cerului și al pământului, nu în biserici făcute de mâini locuește; nici de mâini omenești se slujește, având trebuință de ceva, de vreme ce el dă tuturor viață și suflare și toate; și au făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, să locuiască preste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite și hotarele locuinței lor; ca să caute pre Domnul, ca doară l-ar simți pre el și l-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Fapte 17:24-27)

duminică, 16 mai 2010

Libertatea

Cuviosul Serafim Rose
Libertatea a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă, pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar sfârşeşte în întuneric. Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate între Rai şi Iad. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă...
În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său "Eu voi...", trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.


luni, 10 mai 2010

marți, 4 mai 2010

Hristos a înviat?

Se împlinesc doi ani de când Bunul Dumnezeu S-a milostivit de mine şi m-a chemat să fiu creştin, să îmbrac din nou cămaşa botezului din pruncie, pe care o lepădasem câte puţin în fiecare an, până la vârsta adolescenţei. Pentru prima dată îmi vorbea despre Hristos cineva care îl cunoaşte, într-o altă limbă decât limba de lemn a cărţilor de predici.
Probabil animat fiind de atmosfera ce se instalase în mijlocul nostru, am simţit şi eu nevoia să povestesc ceva frumos. Le-am zis... singurul lucru înduioşător din viaţa mea: faptul că am un văr bolnav de epilepsie şi cu mintea de copil. M-am chinuit să mai găsesc ceva frumos, dar... nu am reuşit. De bună seamă că, în rest, eram un barbar fără nimic sfânt. Acest amănunt din biografia mea, era singura mea comoară...
...Şi într-adevăr, din toată viaţa mea, înafară de Hristos, nu găsesc nimic de valoare. Doar o grămadă de vechituri care nu fac doi bani decât pentru cel care le-a agonisit şi s-a ataşat emoţional de ele.
Hristos este însuşi Frumuseţea, din care izvorăşte tot ce este frumos, fără de care tot ce este frumos s-ar face urât. E însuşi Viaţa, din care izvorăşte tot ce este viu, fără de care tot ce este viu ar muri. Însuşi Dragostea, fără de care tot ce este dragoste, nu ar mai fi...
Iar când nu va mai fi nimic sfânt pe pământ care să vestească Învierea, atunci, cred, că vor începe pietrele să strige...

"Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează.
Dacă Hristos nu a înviat - nimic nu mai contează..."

luni, 1 martie 2010

Filmul săptămânii - Culoarea Paradisului

descarcă filmul

Răbdare, răbdare, răbdare...
Pe undeva prin Fraţii Karamazov scria cam aşa: "Pe toţi oamenii, fără excepţie, trebuie să-i tratezi ca pe copii. Pe unii chiar ca pe bolnavi." De multe ori, cum vedem şi în film, ne vine greu să-i tratăm pe copiii înşişi ca pe nişte copii şi pe bolnavi ca pe bolnavi: ne pierdem răbdarea. Darămite cum îi tratăm pe aceia de la care avem pretenţia că sunt sănătoşi... Dostoievski cred că vroia să spună să nu avem astfel de pretenţii de la oameni, să nu cerem altora să se poarte evanghelic cu noi, să fie buni, să ne iubească, ci, să le îndurăm cu răbdare pe toate cele ce vin.
Se poate spune despre acest film nu numai că ne învaţă, ci chiar că ne dă o lecţie despre răbdare, despre jertfă, despre dragoste - care nu se găseşte altundeva decât în taina Crucii. Pentru că Crucea este locul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul. Crucea arată dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, unită cu jertfa (rugăciunea, ofranda, prinosul) cea mai înaltă pe care o poate da omul: pe sine.
Primim o lecţie pentru că regizorul şi împreună cu el, tot filmul, este musulman. Dar aceşti musulmani, mohamedani sau ce sunt ei, păstează legea conştiinţei, lepădată de creştinii de pe meleagurile noastre, şi o fructifică din plin.
De obicei, când ne îmbrăcăm, lăsăm descoperite două lucruri: chipul şi mâinile. Chipul, care ne reprezintă poate cel mai bine sufletul, iar mâinile care înseamnă lucrarea. Am remarcat că în fotografie, dar mai ales în cinematografie, cele mai de impact imagini sunt prim-planul şi planul detaliu pe mâini. În acest film, cele două ocupă un rol foarte important. Actorii povestesc cu chipurile şi cu mâinile lor, cu simpla lor prezenţă, dar şi cu lucrarea lor.
E un film plin de frumos.

luni, 22 februarie 2010

Filmul săptămânii - Paulie

"Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă." (Psalmul 65)

Paulie este un papagal vorbitor şi inteligent, care îşi caută primul stăpân. O caută pe Marie, fetiţa de care s-a despărţit când părinţii au hotărât să se dispenseze de el. Are o adevărată odisee în căutarea Mariei pierdute, trece prin tot felul de medii şi ia contact cu oameni din toate categoriile. Singura grijă a lui este însă, de a ajunge înapoi la fetiţă. Poate că nu călătoreşte două milioane de kilometri în căutarea adevărului, dar străbate o bună parte a Americii, puţin lipsind de fiecare dată să nu scape cu viaţă. Ne duce cu gândul şi la Pinocchio, care neîncetat a încercat să se întoarcă la Gepetto, meşterul care îl cioplise.
E o metaforă extraordinară despre omenirea în căutarea Dumnezeului pierdut, a Stăpânului ei de drept. Dar şi a aproapelui pierdut. Iar aici nu încap jumătăţile de măsură: Paulie nu se menajează pe sine în căutarea Mariei. Îşi pune viaţa la bătaie, doar se va regăsi cu fetiţa. Aşadar, să privim la păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi să luăm pilda lui Paulie, care nu s-a oprit până ce nu a ajuns la adevărata odihnă, în braţele stăpânei sale... (pe care, din întâmplare, o cheamă ca pe Stăpâna noastră).
Filmul, înafară de această temă fundamentală, este împodobit discret şi cu diverse aluzii sociale, culturale şi politice, cum ar fi: războiul din Vietnam (Paulie îl muşcă de picior pe tatăl fetiţei, Warren, când acesta se întoarce acasă din război), problema emigrării (un profesor de literatură din Rusia devine om de serviciu în America - sună cunoscut, nu?) şi altele.
Paulie se întâlneşte cu Mişa, şi întreaga poveste este derulată în cadrul discuţiei dintre cei doi. Mişa zice: "Sunt rus. Îmi plac poveştile lungi." Profităm şi noi de această ocazie ca să recomandăm spre lectură Fraţii Karamazov şi Idiotul, de Dostoievski.
Este un film remarcabil pentru că ne învaţă să căutăm şi să iubim frumosul. Bătrâna îl învaţă pe necioplitul Paulie bunele maniere, care, ne place să credem, izvorăsc din nobleţe sufletească şi nu din ipocrizie sau scorţoşenie. Chiar şi Sfinţii Părinţi insistă pe bunele maniere, deşi în cu totul alţi parametri faţă de societatea "înaltă", fie ea din orice timp istoric.
Se pare că nu pot sta împotriva dragostei nici mexicanii cântăreţi, nici papagaliţele spaniole pline de pasiune (care, deşi sunt frumoase, au mintea goală a unor păsări obişnuite), nici hoţii de buzunare, nici oamenii de ştiinţă, nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele ce vor fi (Romani 8, 38). Iar dacă pentru o dorinţă obişnuită se fac atâtea, dar pentru dorul dorurilor?

Filmul se poate downloada de aici. Aşteptăm reacţii: păreri, sfaturi, nelămuriri, întrebări, reproşuri. Înjurăturile le ştergem, din simţ estetic, căci nu dau bine alături de "Uşa milostivirii".

marți, 9 februarie 2010

luni, 25 ianuarie 2010

"Pavele, eşti nebun!" (Fapte 26, 24)


Nebun, da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală,
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri, în locul lor, nebunii.
(Nebunul, Demostene Andronescu)

vineri, 22 ianuarie 2010

Morţile sfinţilor

"Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi." Ioan Ianolide (Întoarcerea la Hristos)

părintele Serafim Rose

gheron Iosif Vatopedinul
(vezi şi Surâsul Ortodoxiei)