Făt Frumos cel drăgăstos

Sfinții mucenici Adrian și soția lui, Natalia

Basme frumoase, smerite povestiri pentru copii! Le aveam într-o carte mare de Petre Ispirescu, lipită cu scoci. O citisem de câteva ori. Cel mai frumos mi se părea (și mi se pare și acum): Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cred că mulți sunt de aceeași părere. Mi-au rămas ca amintiri și alte basme (cum ar fi cel cu Ileana Simziana, femeia plină de bărbăție, adică de virtute, care se lupta cu zmeul, asemenea - să zicem -, Sfintei Maria Egipteanca în pustie care se lupta cu demonul curviei), însă primul la care mă gândesc acum este Sarea în bucate. E vorba de fata cea mică de împărat care își iubea tatăl "ca sarea în bucate" și nu precum surorile ei mai mari care-l iubeau ca zahărul și ca mierea. Pentru o asemenea declarație ciudată, fata cea mică a fost aspru pedepsită. La sfârșit, tatăl își dă seama, gustând mâncarea în care s-a pus zahăr și miere, că dragostea mezinei era adevărată și desăvârșită. Plânge de bucurie și cu umilință îi cere iertare fetei. Basmul așa se încheie, cu lacrimile de căință ale împăratului. Ce poate fi mai dulce decât atât?
Dragostea, spune Sf. Apostol Pavel este a-i purta de grijă aproapelui: când îi este foame, îl hrănești; când îi este frig, îl îmbraci; așa cum procedăm cu noi înșine, la fel trebuie acționat și în cazul aproapelui. Dragostea nu este sentimentală, pentru că noi nu ne iubim pe noi înșine sentimental. Nu ne spunem: "Bună dimineața, iubire. Ce faci, iubire? Hai să ne spălăm. Mmm... ce mult te mai iubesc." Cele două fete erau foarte melancolice, chiar romantice. S-au gândit să-l dea pe spate pe tatăl lor cu niște declarații înflăcărate, iar acesta, fără minte, le-a primit bucuros. Fata cea mică însă și-a ales "partea care nu se va lua de la ea". A mărturisit Dragostea adevărată, care nu cade niciodată. Pentru a convinge, a fost nevoită să însoțească cuvântul cu fapta, cu jertfa, cu crucea, asemenea lui Hristos. Căci Hristos nu numai a vorbit, ci a făcut multe alte lucruri, încununându-le cu Răstignirea și Învierea Sa. Cuvântul S-a făcut trup, și nu doar cuvinte.
Hristos îi numește pe ucenicii săi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Acest lucru îl înțelege împăratul când gustă din mâncarea sărată cu zahăr și miere. Zahărul și mierea sunt un fel de sare stricată, deși ele în sine sunt dulci și bune. Dar și sărmanul Iuda L-a vândut pe Hristos cu sărutare.
Cred că și în dragostea dintre doi tineri, iar mai apoi dintre soț și soție (și aici ne apropiem de tema noastră) trebuie să fie ca sarea în bucate. Nu dulceagă, nu mieroasă... căci bucatele sărate sunt mai dulci decât mierea și decât zahărul. Mânați de patimi, precum cele două fete de împărat, facem declarații înfocate și ne purtăm nechibzuit, neștiind că mărturisim o dragoste pătimașă, una "mai presus de Dumnezeu". Merită să ne stăpânim firea și să îmbrățișăm dragostea adevărată, a lui Hristos, liniștită și nu zbuciumată, smerită și nu pasională, în care nu încape răul sau minciuna. Este exact ceea ce are nevoie omul, prin firea lui, așa cum mâncarea are nevoie de sare. Căci în această dragoste, se cuprinde cea mai mare și mai tăinuită dulceață: îmbătătoare, luminoasă, fericită, veșnică. Este dragostea care lărgește inimile și naște durerea răstignirii împreună cu Hristos.
Există o singură diferență între călugărie și căsătorie: călugărul iubește pe toată lumea la fel și sare din prima, ca lăcusta, lângă Dumnezeu, pe când mireanul vine cu pași mici (dar siguri) și își iubește mai întâi soția și copiii, iar apoi pe restul lumii. Monahul este acela care a lăsat lumea pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. El se logodește cu Hristos și intră în cinul îngeresc al monahismului. Pe monah, Hristos îl despătimește și îl sfințește. Însă bărbatul și femeia care se căsătoresc, fac asta dintr-o singură dorință: mântuirea. Într-o familie creștină, spre deosebire de una de oameni neduhovnicești, cei doi soți nu se stimulează doar pentru a se iubi unul pe altul, în mod egoist, ci în primul rând pentru a-L iubi pe Dumnezeu. O asemenea dragoste, care trece mai întâi prin Hristos, nu are cum să se piardă nici la adânci bătrâneți, când se zice în popor că "dragostea" se stinge. Dacă bărbatul este capul femeii, atunci femeia este inima bărbatului, spune părintele Arsenie Papacioc. Femeia, în comparație cu bărbatul, iubește mult mai curat. În bărbat, patima trupului este mai puternică, pe când o femeie iubește ca o mamă și ca un copil. De aceea, foarte important de înțeles, bărbatul trebuie să învețe iubirea de la femeie și de la urmașii pe care îi ridică aceasta soțului ei. Din aceste motive de mai sus, rostul căsătoriei în Hristos este mântuirea. Tocmai pentru că așa sunt cei doi construiți încât să aibă nevoie unul de celălalt pentru a se desăvârși, precum iarăși zic, mâncarea are nevoie de sare. Bărbatul are nevoie de femeie și femeia de bărbat pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu.
E tot ca în basme (așadar, "o iubire ca-n povești" este cât se poate de posibilă). Împăratul îți dă jumătate de Împărăție și fata de soție. În ea se găsește cealaltă jumătate. Este de ajuns să fii Făt Frumos cel drăgăstos... al lui Hristos.
Mereu în basme, eroul trece prin multe ispite. Am putea traduce acest traseu inițiatic în: lupta cu patimile, cu demonii (zmeii). Făt Frumos mereu le-a biruit pe toate prin smerenia lui, căci a fost mereu cel mai mic pe care nu-l băga nimeni în seamă. Dumnezeu le alege pe cele mici ale lumii ca să le rușineze pe cele mari. La sfârșitul trecerii prin focul ispitelor, flăcăul nostru nu mai e un simplu flăcău, ci un bărbat adevărat bun de însurat. Bărbăția (virtutea) lui Hristos este un dar și nu se poate câștiga decât cu nevoință. Doar în această situație va putea bărbatul să iubească femeia precum a iubit Hristos Biserica, și nu cum a iubit-o Romeo pe Julieta.
Iar dacă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte căutăm, atunci să nu cădem în valea plângerii, ca întorcându-ne din viața în Hristos, în care nu există timp, în lumea moartă și schimbătoare, să îmbătrânim departe de Tinerețe și să ne vestejim rupți de Viță... Să nu cumva să primim și noi palma prăpăditei morți și să ne facem țărână, ca Adam odinioară, însă de data aceasta irecuperabil.