Filmul săptămânii - Culoarea Paradisului

descarcă filmul

Răbdare, răbdare, răbdare...
Pe undeva prin Fraţii Karamazov scria cam aşa: "Pe toţi oamenii, fără excepţie, trebuie să-i tratezi ca pe copii. Pe unii chiar ca pe bolnavi." De multe ori, cum vedem şi în film, ne vine greu să-i tratăm pe copiii înşişi ca pe nişte copii şi pe bolnavi ca pe bolnavi: ne pierdem răbdarea. Darămite cum îi tratăm pe aceia de la care avem pretenţia că sunt sănătoşi... Dostoievski cred că vroia să spună să nu avem astfel de pretenţii de la oameni, să nu cerem altora să se poarte evanghelic cu noi, să fie buni, să ne iubească, ci, să le îndurăm cu răbdare pe toate cele ce vin.
Se poate spune despre acest film nu numai că ne învaţă, ci chiar că ne dă o lecţie despre răbdare, despre jertfă, despre dragoste - care nu se găseşte altundeva decât în taina Crucii. Pentru că Crucea este locul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul. Crucea arată dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, unită cu jertfa (rugăciunea, ofranda, prinosul) cea mai înaltă pe care o poate da omul: pe sine.
Primim o lecţie pentru că regizorul şi împreună cu el, tot filmul, este musulman. Dar aceşti musulmani, mohamedani sau ce sunt ei, păstează legea conştiinţei, lepădată de creştinii de pe meleagurile noastre, şi o fructifică din plin.
De obicei, când ne îmbrăcăm, lăsăm descoperite două lucruri: chipul şi mâinile. Chipul, care ne reprezintă poate cel mai bine sufletul, iar mâinile care înseamnă lucrarea. Am remarcat că în fotografie, dar mai ales în cinematografie, cele mai de impact imagini sunt prim-planul şi planul detaliu pe mâini. În acest film, cele două ocupă un rol foarte important. Actorii povestesc cu chipurile şi cu mâinile lor, cu simpla lor prezenţă, dar şi cu lucrarea lor.
E un film plin de frumos.