Filmul săptămânii - Culoarea Paradisului

descarcă filmul

Răbdare, răbdare, răbdare...
Pe undeva prin Fraţii Karamazov scria cam aşa: "Pe toţi oamenii, fără excepţie, trebuie să-i tratezi ca pe copii. Pe unii chiar ca pe bolnavi." De multe ori, cum vedem şi în film, ne vine greu să-i tratăm pe copiii înşişi ca pe nişte copii şi pe bolnavi ca pe bolnavi: ne pierdem răbdarea. Darămite cum îi tratăm pe aceia de la care avem pretenţia că sunt sănătoşi... Dostoievski cred că vroia să spună să nu avem astfel de pretenţii de la oameni, să nu cerem altora să se poarte evanghelic cu noi, să fie buni, să ne iubească, ci, să le îndurăm cu răbdare pe toate cele ce vin.
Se poate spune despre acest film nu numai că ne învaţă, ci chiar că ne dă o lecţie despre răbdare, despre jertfă, despre dragoste - care nu se găseşte altundeva decât în taina Crucii. Pentru că Crucea este locul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul. Crucea arată dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, unită cu jertfa (rugăciunea, ofranda, prinosul) cea mai înaltă pe care o poate da omul: pe sine.
Primim o lecţie pentru că regizorul şi împreună cu el, tot filmul, este musulman. Dar aceşti musulmani, mohamedani sau ce sunt ei, păstează legea conştiinţei, lepădată de creştinii de pe meleagurile noastre, şi o fructifică din plin.
De obicei, când ne îmbrăcăm, lăsăm descoperite două lucruri: chipul şi mâinile. Chipul, care ne reprezintă poate cel mai bine sufletul, iar mâinile care înseamnă lucrarea. Am remarcat că în fotografie, dar mai ales în cinematografie, cele mai de impact imagini sunt prim-planul şi planul detaliu pe mâini. În acest film, cele două ocupă un rol foarte important. Actorii povestesc cu chipurile şi cu mâinile lor, cu simpla lor prezenţă, dar şi cu lucrarea lor.
E un film plin de frumos.

Filmul săptămânii - Paulie

descarcă filmul

"Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă." (Psalmul 65)

Paulie este un papagal vorbitor şi inteligent, care îşi caută primul stăpân. O caută pe Marie, fetiţa de care s-a despărţit când părinţii au hotărât să se dispenseze de el. Are o adevărată odisee în căutarea Mariei pierdute, trece prin tot felul de medii şi ia contact cu oameni din toate categoriile. Singura grijă a lui este însă, de a ajunge înapoi la fetiţă. Poate că nu călătoreşte două milioane de kilometri în căutarea adevărului, dar străbate o bună parte a Americii, puţin lipsind de fiecare dată să nu scape cu viaţă. Ne duce cu gândul şi la Pinocchio, care neîncetat a încercat să se întoarcă la Gepetto, meşterul care îl cioplise.
E o metaforă extraordinară despre omenirea în căutarea Dumnezeului pierdut, a Stăpânului ei de drept. Dar şi a aproapelui pierdut. Iar aici nu încap jumătăţile de măsură: Paulie nu se menajează pe sine în căutarea Mariei. Îşi pune viaţa la bătaie, doar se va regăsi cu fetiţa. Aşadar, să privim la păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi să luăm pilda lui Paulie, care nu s-a oprit până ce nu a ajuns la adevărata odihnă, în braţele stăpânei sale... (pe care, din întâmplare, o cheamă ca pe Stăpâna noastră).
Filmul, înafară de această temă fundamentală, este împodobit discret şi cu diverse aluzii sociale, culturale şi politice, cum ar fi: războiul din Vietnam (Paulie îl muşcă de picior pe tatăl fetiţei, Warren, când acesta se întoarce acasă din război), problema emigrării (un profesor de literatură din Rusia devine om de serviciu în America - sună cunoscut, nu?) şi altele.
Paulie se întâlneşte cu Mişa, şi întreaga poveste este derulată în cadrul discuţiei dintre cei doi. Mişa zice: "Sunt rus. Îmi plac poveştile lungi." Profităm şi noi de această ocazie ca să recomandăm spre lectură Fraţii Karamazov şi Idiotul, de Dostoievski.
Este un film remarcabil pentru că ne învaţă să căutăm şi să iubim frumosul. Bătrâna îl învaţă pe necioplitul Paulie bunele maniere, care, ne place să credem, izvorăsc din nobleţe sufletească şi nu din ipocrizie sau scorţoşenie. Chiar şi Sfinţii Părinţi insistă pe bunele maniere, deşi în cu totul alţi parametri faţă de societatea "înaltă", fie ea din orice timp istoric.
Se pare că nu pot sta împotriva dragostei nici mexicanii cântăreţi, nici papagaliţele spaniole pline de pasiune (care, deşi sunt frumoase, au mintea goală a unor păsări obişnuite), nici hoţii de buzunare, nici oamenii de ştiinţă, nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele ce vor fi (Romani 8, 38). Iar dacă pentru o dorinţă obişnuită se fac atâtea, dar pentru dorul dorurilor?

Filmul se poate downloada de aici. Aşteptăm reacţii: păreri, sfaturi, nelămuriri, întrebări, reproşuri. Înjurăturile le ştergem, din simţ estetic, căci nu dau bine alături de "Uşa milostivirii".

Noi filme

Vă recomandăm câteva filme frumoase, pe care le puteţi descărca de mai jos:

Balada soldatului

















Culorile Paradisului













Povestea sovietelor (documentar)












Coridorul ingerului

















Copiii paradisului

Prima mea colivă

"Pavele, eşti nebun!" (Fapte 26, 24)

Nebun, da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală,
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri, în locul lor, nebunii.

(Nebunul, Demostene Andronescu)

Morţile sfinţilor

"Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi." Ioan Ianolide (Întoarcerea la Hristos)

părintele Serafim Rose

gheron Iosif Vatopedinul
(vezi şi Surâsul Ortodoxiei)

Scrisoare de mulţumire

Mai întâi trebuie să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut totul pentru a-ţi împlini dorinţele, pentru a fi tu însuţi şi pentru libertatea ta: pentru că ai vrut să fii cineva: îţi mulţumesc că ai refuzat identitatea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai căutat o alta, numai a ta... Că ţi-ai luat viaţa în propriile mâini... Aşa a ajuns în mâinile mele...

Îţi mulţumesc călduros că ai crezut în om şi în puterile lui, în evoluţie, progres şi ştiinţă: ale mele au fost toate acestea, ale tale, doar mândria şi îngâmfarea, prin care mi-ai cedat mie realitatea şi tu ţi-ai păstrat închipuirea...

Îţi mulţumesc, apoi, că ai iubit "fără complexe morale": n-a fost o afirmare a libertăţii tale, nici a iubirii, ci doar neputinţa de mi te opune: nu tu, ci eu, prin iubirea ta, am cucerit şi alte inimi, ale tale fiind doar, amărăciunea şi oboseala...

Îţi mulţumesc că te-ai minţit şi ai minţit: nu pe tine te-ai salvat dintr-o situaţie stânjenitoare, ci pe mine m-ai protejat: ale tale au fost doar dezgustul şi frica de a fi prins...

Îţi mulţumesc că ai dorit lumea şi bogăţiile ei, că te-ai luptat pentru partea ta din ele: mi-a plăcut să le primesc şi din mâinile tale, ca închinare bineplăcută mie, plină de nevoinţe, lipsuri, trudă, calcule, spaimă şi griji: religia mea...

Îţi mulţumesc că ai răspuns răului cu rău şi ţi-ai urât duşmanii, că nu i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, neratând prilejul răzbunării: au fost cele mai intense trăiri ale mele din viaţa ta...

Îţi mulţumesc că ţi-ai învăţat copiii, prin puterea exemplului personal, să creadă în ei înşişi, în om şi în lumea lui: vor "trăi" şi ei aceeaşi "viaţă" ca şi tine şi vor primi şi ei, la sfârşit, câte un exemplar din această "scrisoare de mulţumire"...

Îţi mulţumesc pentru tot efortul tău de a fi fericit: şi ai reuşit... să mă faci fericit! Bomboana de pe tortul plăcerilor tale a fost totdeauna a mea...

Îţi mulţumesc că împlinindu-ţi poftele mi-ai dăruit şi viaţa ta: căci eu nu am viaţă decât dacă o primesc de la oameni... A fost o plăcere să-ţi iau totul cu propriile tale mâini... Recunoaşte că sunt un geniu!

Aşa că-ţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dat-o. Îţi voi răsplăti înmiit. Bineînţeles, în felul meu...

Pe veci, al tău,

satan



preluat de pe oameni şi demoni.