Uşa milostivirii - Blog ortodox

Sfântul Siluan Athonitul

2010-09-23T15:23:00.004+03:00

Remember

2010-08-30T19:11:00.012+03:00

Înainte de Hristos, moartea nu putea aduce nicio bucurie. Dintre toate, amintirea ei cel mai mult, stârnea spaimă, chin şi zbucium. De aceea, alungam gândurile acestea cât mai departe, de unde să nu le mai auzim. Se vede şi că, în general, în toate timpurile, omul s-a străduit să alunge gândul şi să amâne cât mai mult momentul morţii, să prelungească aşa-numita "viaţă". Civilizaţia, lumea toată s-a străduit să alunge moartea din minţile şi inimile oamenilor, eliminând sistematic orice lucru care ar putea trimite cu gândul acolo...
Este de înţeles, totuşi. Omul, prin firea lui, nu poate răbda angoasa morţii. De aceea, sunt unii care, pentru că nu au nădejde, alungă gândul, alţii, din acelaşi motiv, îl primesc în cel mai tragic chip şi se sinucid, iar alţii, foarte vag cred în nemurirea sufletului, şi într-un Dumnezeu necunoscut, care se presupune că l-ar fi creat, dar nu au curajul să meargă până la capăt cu întrebarea.
Însă mai este şi o a patra categorie: cei care îl cunosc, pe "pielea" lor, pe acest Dumnezeu care l-a făcut pe om şi toate cele din jurul lui. Acest Dumnezeu S-a arătat nouă şi a făcut pentru noi ceea ce nimeni nu a reuşit: S-a făcut singurul Om care a alungat moartea veşnică, sub imperiul căreia nimeni nu putea avea nădejde. Şi toţi care cred în El, se împărtăşesc din biruinţa Lui, adică din Viaţa Lui, din Crucea Lui şi din Învierea Lui.
Viaţa ar trebui privită, fără frică, în cea mai largă perspectivă a ei: cea a morţii. Dar nu numai a morţii, ci mai ales a Învierii, a vieţii veşnice pe care TREBUIE să o trăim... ÎMPREUNĂ... încă de aici, în Biserica lui Hristos. Pentru aşa ceva trebuie un curaj nebun, pentru a sta drept în faţa inevitabilei realităţi, a singurului lucru de care putem fi siguri în viaţă: faptul că vom muri. Eroii sunt aceia care stau vertical în faţa morţii. De aceea, adevăratul eroism este să stai vertical şi fără teamă în faţa vieţii privită în perspectiva morţii, în lumina Adevărului, care dă sens acestei vieţi. Să poţi răbda realitatea, să nu-ţi faci iluzii, să nu-ţi pierzi mintea în lucrurile ce îţi răpesc amintirea morţii. Pentru creştini, însă, această amintire are o "întristătoare bucurie", pentru că este plină nu de iluzie - ca la cei ce încă se închină unui Dumnezeu necunoscut -, ci de nădejde sigură în dragostea lui Hristos, în încredinţarea că Dumnezeu este cu noi, şi de multe ori îşi face simţită prezenţa... inconfundabil!
Nevoinţa creştinului de o viaţă este ca să-şi dea sufletul... în mâinile lui Dumnezeu şi nu diavolului. De aceea încordarea, de aceea lupta, de aceea Crucea... ca întâlnirea cu Dumnezeu de după moarte să fie una a Învierii, a bucuriei şi nu a judecăţii, a despărţirii. Nu putem trăi veşnic cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri, fără numai dacă iubim nelimitat... Nu vă temeţi! Îndrăzniţi!

Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: "Dumnezeului necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. (Fapte, 17:22-27)

Adormirea Maicii Domnului

2010-08-14T14:44:00.004+03:00

Teologie proletară

2010-08-04T10:36:00.015+03:00

Omul a fost creat de Dumnezeu și cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătățire și perfecționare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: ”Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți...” (Fc 1, 27) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privință. Și de ce n-am recunoaște această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului și mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? (Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Zăgrean, Todoran, pag. 44)

Manualul de teologie mai sus citat este un simplu exemplu despre ce înseamnă creștinismul pământesc, care vrea să împace viziunea lumii asupra lucrurilor cu felul în care apar ele în ochii lui Dumnezeu. De obicei când un stat vrea să facă o măgărie, mai întâi modifică legile, pentru ca măgăria să fie întru totul legală. Pentru că nu poate ca cel ce face strâmbătate să nu se binecuvinteze mai întâi pe sine. Tot la fel, când avem de-a face cu un creștinism pământesc, politic, cum este prin excelență catolicismul, se crează mai întâi cadrul legal, de data aceasta, din punct de vedere teologic. Așa ceva s-a întâmplat de fiecare dată când au fost nepotriviri între dogmă și dorințele papilor. Același mecanism se pune în mișcare de fiecare dată când pe ortodocși îi posedă, duhul ”catolic” (al creștinismului pământesc). Se emit justificări ”teologice”, ”duhovnicești,” se dau binecuvântări, arhierești, pentru cele mai neinspirate activități, care, se zice, sunt pentru ”mântuirea neamului” și ”slava lui Dumnezeu”.
Sunt atâtea indicii în Sfânta Scriptură despre care este cinstirea pe care o dorește Dumnezeu de la oameni, încât flagranta trecere a lor cu vederea nu poate fi pusă decât sub semnul prostiei sau al relei-intenții. Pe Dumnezeu nu îl impresionează nici măcar sfințenia cuiva, pentru că El este cel care îl sfintește pe om, darămite realizări ale științelor și a tehnicii, fie ele fabrici ori catedrale.
Cu asemenea manuale școlare, nu este de mirare ce fel orientare au preoții de astăzi: biserica să fie cât mai mare, podoabele cât mai scumpe... Și în general, să nu se vadă faptul că lumea n-are nicio legătură cu Hristos. Căci Hristos, pe când trecea pe lângă grandioasele realizări ale omenirii din vremea aceea, spunea: ”Amin grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pre piatră, care să nu se risipească.” (Matei 24:2)
Dumnezeu i-a pus înainte omului toată creația. Chiar și așa, după ce toate i-au fost supuse, încă ”lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui.” (Fc 2:20) De aceea, Dumnezeu a făcut-o pe femeie, ajutor potrivit lui Adam, în scopul pentru care a fost făcut omul: ca să fie după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, ca să fie părtaș la viața lui Dumnezeu, ca, asemenea lui Dumnezeu, nu numai să aibă dragoste, ci să devină dragoste, să fie dragoste.
Pentru aceasta i s-a dat omului suflare de viață și nemurire. Dacă scopul omului ar fi fost să muncească, să ”progreseze”, să ajungă la ”grandioasele realizări”, pe care le vedem în jur, Dumnezeu i-ar fi făcut lui Adam nu o femeie, ci un excavator. Sau un bărbat mai puternic decât el, alături de care să exploreze întreaga lume în lung și în lat. În schimb, Domnul i-a făcut o femeie, o ființă mai firavă decât el, pentru ca să învețe singurul lucru care contează: dragostea.
Pre cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, atât de departe manualul de dogmatică de adevărata teologie... Doamne, scapă-ne, că pierim...

”Dumnezeu, care au făcut lumea și toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnului cerului și al pământului, nu în biserici făcute de mâini locuește; nici de mâini omenești se slujește, având trebuință de ceva, de vreme ce el dă tuturor viață și suflare și toate; și au făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, să locuiască preste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite și hotarele locuinței lor; ca să caute pre Domnul, ca doară l-ar simți pre el și l-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Fapte 17:24-27)

Libertatea

2010-05-16T16:41:00.005+03:00

Cuviosul Serafim Rose

Libertatea a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă, pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar sfârşeşte în întuneric. Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate între Rai şi Iad. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă...
În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său "Eu voi...", trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.

Recapitulare filme

2010-05-10T22:41:00.005+03:00

O să postez aici adresele cu filmele pe care le-aţi solicitat:

Culorile paradisului
Balada soldatului
Paulie
Coridorul ingerului
Copiii raiului

Hristos a înviat?

2010-05-04T12:47:00.013+03:00

Se împlinesc doi ani de când Bunul Dumnezeu S-a milostivit de mine şi m-a chemat să fiu creştin, să îmbrac din nou cămaşa botezului din pruncie, pe care o lepădasem câte puţin în fiecare an, până la vârsta adolescenţei. Pentru prima dată îmi vorbea despre Hristos cineva care îl cunoaşte, într-o altă limbă decât limba de lemn a cărţilor de predici.

Probabil animat fiind de atmosfera ce se instalase în mijlocul nostru, am simţit şi eu nevoia să povestesc ceva frumos. Le-am zis... singurul lucru înduioşător din viaţa mea: faptul că am un văr bolnav de epilepsie şi cu mintea de copil. M-am chinuit să mai găsesc ceva frumos, dar... nu am reuşit. De bună seamă că, în rest, eram un barbar fără nimic sfânt. Acest amănunt din biografia mea, era singura mea comoară...
...Şi într-adevăr, din toată viaţa mea, înafară de Hristos, nu găsesc nimic de valoare. Doar o grămadă de vechituri care nu fac doi bani decât pentru cel care le-a agonisit şi s-a ataşat emoţional de ele.
Hristos este însuşi Frumuseţea, din care izvorăşte tot ce este frumos, fără de care tot ce este frumos s-ar face urât. E însuşi Viaţa, din care izvorăşte tot ce este viu, fără de care tot ce este viu ar muri. Însuşi Dragostea, fără de care tot ce este dragoste, nu ar mai fi...
Iar când nu va mai fi nimic sfânt pe pământ care să vestească Învierea, atunci, cred, că vor începe pietrele să strige...

"Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează.
Dacă Hristos nu a înviat - nimic nu mai contează..."

2010-03-25T16:40:00.001+02:00

Filmul săptămânii - Culoarea Paradisului

2010-03-01T16:45:00.005+02:00

descarcă filmul

Răbdare, răbdare, răbdare...
Pe undeva prin Fraţii Karamazov scria cam aşa: "Pe toţi oamenii, fără excepţie, trebuie să-i tratezi ca pe copii. Pe unii chiar ca pe bolnavi." De multe ori, cum vedem şi în film, ne vine greu să-i tratăm pe copiii înşişi ca pe nişte copii şi pe bolnavi ca pe bolnavi: ne pierdem răbdarea. Darămite cum îi tratăm pe aceia de la care avem pretenţia că sunt sănătoşi... Dostoievski cred că vroia să spună să nu avem astfel de pretenţii de la oameni, să nu cerem altora să se poarte evanghelic cu noi, să fie buni, să ne iubească, ci, să le îndurăm cu răbdare pe toate cele ce vin.
Se poate spune despre acest film nu numai că ne învaţă, ci chiar că ne dă o lecţie despre răbdare, despre jertfă, despre dragoste - care nu se găseşte altundeva decât în taina Crucii. Pentru că Crucea este locul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul. Crucea arată dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, unită cu jertfa (rugăciunea, ofranda, prinosul) cea mai înaltă pe care o poate da omul: pe sine.
Primim o lecţie pentru că regizorul şi împreună cu el, tot filmul, este musulman. Dar aceşti musulmani, mohamedani sau ce sunt ei, păstează legea conştiinţei, lepădată de creştinii de pe meleagurile noastre, şi o fructifică din plin.
De obicei, când ne îmbrăcăm, lăsăm descoperite două lucruri: chipul şi mâinile. Chipul, care ne reprezintă poate cel mai bine sufletul, iar mâinile care înseamnă lucrarea. Am remarcat că în fotografie, dar mai ales în cinematografie, cele mai de impact imagini sunt prim-planul şi planul detaliu pe mâini. În acest film, cele două ocupă un rol foarte important. Actorii povestesc cu chipurile şi cu mâinile lor, cu simpla lor prezenţă, dar şi cu lucrarea lor.
E un film plin de frumos.

Filmul săptămânii - Paulie

2010-02-22T13:21:00.009+02:00

descarcă filmul

"Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă." (Psalmul 65)

Paulie este un papagal vorbitor şi inteligent, care îşi caută primul stăpân. O caută pe Marie, fetiţa de care s-a despărţit când părinţii au hotărât să se dispenseze de el. Are o adevărată odisee în căutarea Mariei pierdute, trece prin tot felul de medii şi ia contact cu oameni din toate categoriile. Singura grijă a lui este însă, de a ajunge înapoi la fetiţă. Poate că nu călătoreşte două milioane de kilometri în căutarea adevărului, dar străbate o bună parte a Americii, puţin lipsind de fiecare dată să nu scape cu viaţă. Ne duce cu gândul şi la Pinocchio, care neîncetat a încercat să se întoarcă la Gepetto, meşterul care îl cioplise.
E o metaforă extraordinară despre omenirea în căutarea Dumnezeului pierdut, a Stăpânului ei de drept. Dar şi a aproapelui pierdut. Iar aici nu încap jumătăţile de măsură: Paulie nu se menajează pe sine în căutarea Mariei. Îşi pune viaţa la bătaie, doar se va regăsi cu fetiţa. Aşadar, să privim la păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi să luăm pilda lui Paulie, care nu s-a oprit până ce nu a ajuns la adevărata odihnă, în braţele stăpânei sale... (pe care, din întâmplare, o cheamă ca pe Stăpâna noastră).
Filmul, înafară de această temă fundamentală, este împodobit discret şi cu diverse aluzii sociale, culturale şi politice, cum ar fi: războiul din Vietnam (Paulie îl muşcă de picior pe tatăl fetiţei, Warren, când acesta se întoarce acasă din război), problema emigrării (un profesor de literatură din Rusia devine om de serviciu în America - sună cunoscut, nu?) şi altele.
Paulie se întâlneşte cu Mişa, şi întreaga poveste este derulată în cadrul discuţiei dintre cei doi. Mişa zice: "Sunt rus. Îmi plac poveştile lungi." Profităm şi noi de această ocazie ca să recomandăm spre lectură Fraţii Karamazov şi Idiotul, de Dostoievski.
Este un film remarcabil pentru că ne învaţă să căutăm şi să iubim frumosul. Bătrâna îl învaţă pe necioplitul Paulie bunele maniere, care, ne place să credem, izvorăsc din nobleţe sufletească şi nu din ipocrizie sau scorţoşenie. Chiar şi Sfinţii Părinţi insistă pe bunele maniere, deşi în cu totul alţi parametri faţă de societatea "înaltă", fie ea din orice timp istoric.
Se pare că nu pot sta împotriva dragostei nici mexicanii cântăreţi, nici papagaliţele spaniole pline de pasiune (care, deşi sunt frumoase, au mintea goală a unor păsări obişnuite), nici hoţii de buzunare, nici oamenii de ştiinţă, nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele ce vor fi (Romani 8, 38). Iar dacă pentru o dorinţă obişnuită se fac atâtea, dar pentru dorul dorurilor?

Filmul se poate downloada de aici. Aşteptăm reacţii: păreri, sfaturi, nelămuriri, întrebări, reproşuri. Înjurăturile le ştergem, din simţ estetic, căci nu dau bine alături de "Uşa milostivirii".

Noi filme

2010-02-09T17:21:00.020+02:00

Vă recomandăm câteva filme frumoase, pe care le puteţi descărca de mai jos:

Balada soldatului

Culorile Paradisului

Povestea sovietelor (documentar)

Coridorul ingerului

Copiii paradisului

Prima mea colivă

2010-02-06T13:09:00.008+02:00

"Pavele, eşti nebun!" (Fapte 26, 24)

2010-01-25T11:05:00.021+02:00

Nebun, da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală,
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri, în locul lor, nebunii.

(Nebunul, Demostene Andronescu)

Morţile sfinţilor

2010-01-22T12:16:00.006+02:00

"Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi." Ioan Ianolide (Întoarcerea la Hristos)

părintele Serafim Rose

gheron Iosif Vatopedinul
(vezi şi Surâsul Ortodoxiei)

Scrisoare de mulţumire

2009-12-14T12:40:00.002+02:00

Mai întâi trebuie să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut totul pentru a-ţi împlini dorinţele, pentru a fi tu însuţi şi pentru libertatea ta: pentru că ai vrut să fii cineva: îţi mulţumesc că ai refuzat identitatea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai căutat o alta, numai a ta... Că ţi-ai luat viaţa în propriile mâini... Aşa a ajuns în mâinile mele...

Îţi mulţumesc călduros că ai crezut în om şi în puterile lui, în evoluţie, progres şi ştiinţă: ale mele au fost toate acestea, ale tale, doar mândria şi îngâmfarea, prin care mi-ai cedat mie realitatea şi tu ţi-ai păstrat închipuirea...

Îţi mulţumesc, apoi, că ai iubit "fără complexe morale": n-a fost o afirmare a libertăţii tale, nici a iubirii, ci doar neputinţa de mi te opune: nu tu, ci eu, prin iubirea ta, am cucerit şi alte inimi, ale tale fiind doar, amărăciunea şi oboseala...

Îţi mulţumesc că te-ai minţit şi ai minţit: nu pe tine te-ai salvat dintr-o situaţie stânjenitoare, ci pe mine m-ai protejat: ale tale au fost doar dezgustul şi frica de a fi prins...

Îţi mulţumesc că ai dorit lumea şi bogăţiile ei, că te-ai luptat pentru partea ta din ele: mi-a plăcut să le primesc şi din mâinile tale, ca închinare bineplăcută mie, plină de nevoinţe, lipsuri, trudă, calcule, spaimă şi griji: religia mea...

Îţi mulţumesc că ai răspuns răului cu rău şi ţi-ai urât duşmanii, că nu i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, neratând prilejul răzbunării: au fost cele mai intense trăiri ale mele din viaţa ta...

Îţi mulţumesc că ţi-ai învăţat copiii, prin puterea exemplului personal, să creadă în ei înşişi, în om şi în lumea lui: vor "trăi" şi ei aceeaşi "viaţă" ca şi tine şi vor primi şi ei, la sfârşit, câte un exemplar din această "scrisoare de mulţumire"...

Îţi mulţumesc pentru tot efortul tău de a fi fericit: şi ai reuşit... să mă faci fericit! Bomboana de pe tortul plăcerilor tale a fost totdeauna a mea...

Îţi mulţumesc că împlinindu-ţi poftele mi-ai dăruit şi viaţa ta: căci eu nu am viaţă decât dacă o primesc de la oameni... A fost o plăcere să-ţi iau totul cu propriile tale mâini... Recunoaşte că sunt un geniu!

Aşa că-ţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dat-o. Îţi voi răsplăti înmiit. Bineînţeles, în felul meu...

Pe veci, al tău,

satan

preluat de pe oameni şi demoni.

Luminile orașului

2009-10-28T20:06:00.018+02:00

"...nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă." (Isaia 53, 2-3)

Acest fragment se potrivește celebrului vagabond anonim jucat de Chaplin în filmele sale, deși face parte, de fapt, din prorocia lui Isaia despre Hristos. În "Luminile orașului", un om sărman, umilit și obidit, un vagabond anonim întâlnește un milionar, pe care îl salvează de la sinucidere. Îi avem dintr-o dată, față în față, pe bogatul milostiv (vagabondul) și pe cel nemilostiv când e treaz (milionarul excentric). Vagabondul trece prin multe chinuri ca să ajute o biată fată care vinde flori. O îndrăgește, în ciuda faptului că e oarbă, de fapt poate tocmai de asta. Își dă și cămașa de pe el ca să nu o tulbure, efectiv, atunci când ea face un ghem dintr-un fir desprins din haina lui. Suferă împreună cu ea când e bolnavă și riscă o bătaie pe cinste pentru a-i plăti chiria. În cele din urmă, face rost de bani pentru drumul până la doctorul miraculos... o trimite într-acolo și apoi se retrage, în anonimat, ca întotdeauna.
Fata se vindecă și își deschide o florărie cu restul de bani. Acum, la sfârșitul filmului, are loc reîntâlnirea celor doi.

Fata, din câte se pare, în fiecare zi aștepta să-l reîntâlnească pe binefăcătorul ei, pe care nu-l văzuse, ci doar îi cunoștea vocea. Nu se îndrăgostise de darurile lui: îi mărturisește bătrânei că acel om nu este numai un bogat, ci "mult mai mult decât atât". Vagabondul găsește o floricică pe asfalt, asemenea celei cumpărate la prima lor întâlnire, pe care o prețuise atât de mult. Când se întoarce înspre vitrină, o vede pe ea: e o bucurie neașteptată, zâmbește nespus de fericit, ca unul ce nu ar merita o asemenea răsplată. Fata râde inițial de înfățișarea acestui om ciudat, care o privea îndrăgostit. I se face și ei milă de el, și vrea să-i dăruiască o floare proaspătă și un bănuț. Dar el înțelege asta de abia mai târziu... privirea plină de dragoste topește totul în jurul chipului fetei. Apoi, speriat, se rușinează de atâta bunăvoință și dă să plece. Vrea să-i lase toată libertatea și să nu fie recunoscut, își refuză orice recunoștință și dragoste ce i s-ar putea aduce. Dar fata insistă, iese după el în stradă și îl cheamă... îl cheamă cu stăruință și din toată inima, ca pe un copil. "Hai, nu vrei o floricică și un bănuț? Hai vino, nu pleca. Vino aici și ia asta de la mine." Vagabondul se oprește și, convins de hotărârea fetei, copleșit și el de dor, începe din nou să zâmbească și se apropie. Primește floarea și o ține apoi în dreptul inimii, ca pe cel mai prețios lucru al său. "Hai, hai și bănuțul", pare să-i spună ea. El însă nu îndrăznește "Of, tare copil mai ești." Și se apropie de el, îi ia mâna în mâna ei și-i pune bănuțul în palmă, așa cum face mama când îl trimite pe copilaș după pâine. Atingându-se de el, îl recunoaște. Nu-i vine să creadă. Îi pipăie brațul și umărul, hainele jerpelite, își pune degetele în rănile lui... "Tu?" El dă din cap, "Da... Eu sunt", parcă zice. Nu, nu putea fi nicio confuzie... amândoi știau cine este unul și celălalt. "Acum poți să vezi? [Lumea din jur, păsările care cântă, cerul, soarele?] Te-ai vindecat?", întreabă bucuros, dar pentru ea întrebarea sună: "Mă vezi acum? Mă recunoști?" "Da, zice, te văd acum... Numai pe tine te-au căutat ochii mei. și numai la a te vedea pe tine îmi folosesc. Tu ești singura priveliște de care am nevoie." Are ochii în lacrimi și i-a pierit glasul de emoție. Plânge, covârșită de smerenia lui. Îi ia mâna și i-o strânge mai tare la piept, căci în fața ei stă aceeași persoană care-i umple și inima. Și lacrimile curg tot mai mult, cu cât se adâncește vederea ei... Iar el, deși bărbat în toată firea, se bucură și râde ca un copil. Iar zbrobirii inimii fetei, îi răspunde cu un tot mai mare zâmbet... îndrăgostit...

În mijlocul lumii, în mijlocul orașului întunecat, din loc în loc se găsesc căndeluțe firave și neluate în seamă... Mă rog ca Hristos, Lumina lumii, să ne dea vedere nouă tuturor, celor ce din naștere orbecăim în întuneric. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9)

Oameni și demoni

2009-10-22T08:31:00.002+03:00

Cimitirul din liceu

Ce nu se scrie pe ziduri...

Hanul de la marginea noptii

Parinți, nu creșteți demoni!

Făt Frumos cel drăgăstos

2009-10-12T23:50:00.006+03:00

Sfinții mucenici Adrian și soția lui, Natalia

Basme frumoase, smerite povestiri pentru copii! Le aveam într-o carte mare de Petre Ispirescu, lipită cu scoci. O citisem de câteva ori. Cel mai frumos mi se părea (și mi se pare și acum): Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cred că mulți sunt de aceeași părere. Mi-au rămas ca amintiri și alte basme (cum ar fi cel cu Ileana Simziana, femeia plină de bărbăție, adică de virtute, care se lupta cu zmeul, asemenea - să zicem -, Sfintei Maria Egipteanca în pustie care se lupta cu demonul curviei), însă primul la care mă gândesc acum este Sarea în bucate. E vorba de fata cea mică de împărat care își iubea tatăl "ca sarea în bucate" și nu precum surorile ei mai mari care-l iubeau ca zahărul și ca mierea. Pentru o asemenea declarație ciudată, fata cea mică a fost aspru pedepsită. La sfârșit, tatăl își dă seama, gustând mâncarea în care s-a pus zahăr și miere, că dragostea mezinei era adevărată și desăvârșită. Plânge de bucurie și cu umilință îi cere iertare fetei. Basmul așa se încheie, cu lacrimile de căință ale împăratului. Ce poate fi mai dulce decât atât?
Dragostea, spune Sf. Apostol Pavel este a-i purta de grijă aproapelui: când îi este foame, îl hrănești; când îi este frig, îl îmbraci; așa cum procedăm cu noi înșine, la fel trebuie acționat și în cazul aproapelui. Dragostea nu este sentimentală, pentru că noi nu ne iubim pe noi înșine sentimental. Nu ne spunem: "Bună dimineața, iubire. Ce faci, iubire? Hai să ne spălăm. Mmm... ce mult te mai iubesc." Cele două fete erau foarte melancolice, chiar romantice. S-au gândit să-l dea pe spate pe tatăl lor cu niște declarații înflăcărate, iar acesta, fără minte, le-a primit bucuros. Fata cea mică însă și-a ales "partea care nu se va lua de la ea". A mărturisit Dragostea adevărată, care nu cade niciodată. Pentru a convinge, a fost nevoită să însoțească cuvântul cu fapta, cu jertfa, cu crucea, asemenea lui Hristos. Căci Hristos nu numai a vorbit, ci a făcut multe alte lucruri, încununându-le cu Răstignirea și Învierea Sa. Cuvântul S-a făcut trup, și nu doar cuvinte.
Hristos îi numește pe ucenicii săi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Acest lucru îl înțelege împăratul când gustă din mâncarea sărată cu zahăr și miere. Zahărul și mierea sunt un fel de sare stricată, deși ele în sine sunt dulci și bune. Dar și sărmanul Iuda L-a vândut pe Hristos cu sărutare.
Cred că și în dragostea dintre doi tineri, iar mai apoi dintre soț și soție (și aici ne apropiem de tema noastră) trebuie să fie ca sarea în bucate. Nu dulceagă, nu mieroasă... căci bucatele sărate sunt mai dulci decât mierea și decât zahărul. Mânați de patimi, precum cele două fete de împărat, facem declarații înfocate și ne purtăm nechibzuit, neștiind că mărturisim o dragoste pătimașă, una "mai presus de Dumnezeu". Merită să ne stăpânim firea și să îmbrățișăm dragostea adevărată, a lui Hristos, liniștită și nu zbuciumată, smerită și nu pasională, în care nu încape răul sau minciuna. Este exact ceea ce are nevoie omul, prin firea lui, așa cum mâncarea are nevoie de sare. Căci în această dragoste, se cuprinde cea mai mare și mai tăinuită dulceață: îmbătătoare, luminoasă, fericită, veșnică. Este dragostea care lărgește inimile și naște durerea răstignirii împreună cu Hristos.
Există o singură diferență între călugărie și căsătorie: călugărul iubește pe toată lumea la fel și sare din prima, ca lăcusta, lângă Dumnezeu, pe când mireanul vine cu pași mici (dar siguri) și își iubește mai întâi soția și copiii, iar apoi pe restul lumii. Monahul este acela care a lăsat lumea pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. El se logodește cu Hristos și intră în cinul îngeresc al monahismului. Pe monah, Hristos îl despătimește și îl sfințește. Însă bărbatul și femeia care se căsătoresc, fac asta dintr-o singură dorință: mântuirea. Într-o familie creștină, spre deosebire de una de oameni neduhovnicești, cei doi soți nu se stimulează doar pentru a se iubi unul pe altul, în mod egoist, ci în primul rând pentru a-L iubi pe Dumnezeu. O asemenea dragoste, care trece mai întâi prin Hristos, nu are cum să se piardă nici la adânci bătrâneți, când se zice în popor că "dragostea" se stinge. Dacă bărbatul este capul femeii, atunci femeia este inima bărbatului, spune părintele Arsenie Papacioc. Femeia, în comparație cu bărbatul, iubește mult mai curat. În bărbat, patima trupului este mai puternică, pe când o femeie iubește ca o mamă și ca un copil. De aceea, foarte important de înțeles, bărbatul trebuie să învețe iubirea de la femeie și de la urmașii pe care îi ridică aceasta soțului ei. Din aceste motive de mai sus, rostul căsătoriei în Hristos este mântuirea. Tocmai pentru că așa sunt cei doi construiți încât să aibă nevoie unul de celălalt pentru a se desăvârși, precum iarăși zic, mâncarea are nevoie de sare. Bărbatul are nevoie de femeie și femeia de bărbat pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu.
E tot ca în basme (așadar, "o iubire ca-n povești" este cât se poate de posibilă). Împăratul îți dă jumătate de Împărăție și fata de soție. În ea se găsește cealaltă jumătate. Este de ajuns să fii Făt Frumos cel drăgăstos... al lui Hristos.
Mereu în basme, eroul trece prin multe ispite. Am putea traduce acest traseu inițiatic în: lupta cu patimile, cu demonii (zmeii). Făt Frumos mereu le-a biruit pe toate prin smerenia lui, căci a fost mereu cel mai mic pe care nu-l băga nimeni în seamă. Dumnezeu le alege pe cele mici ale lumii ca să le rușineze pe cele mari. La sfârșitul trecerii prin focul ispitelor, flăcăul nostru nu mai e un simplu flăcău, ci un bărbat adevărat bun de însurat. Bărbăția (virtutea) lui Hristos este un dar și nu se poate câștiga decât cu nevoință. Doar în această situație va putea bărbatul să iubească femeia precum a iubit Hristos Biserica, și nu cum a iubit-o Romeo pe Julieta.
Iar dacă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte căutăm, atunci să nu cădem în valea plângerii, ca întorcându-ne din viața în Hristos, în care nu există timp, în lumea moartă și schimbătoare, să îmbătrânim departe de Tinerețe și să ne vestejim rupți de Viță... Să nu cumva să primim și noi palma prăpăditei morți și să ne facem țărână, ca Adam odinioară, însă de data aceasta irecuperabil.

Doamne, mi-e dor de Tine ca de-o fată!

2009-09-09T20:07:00.012+03:00

Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme, şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine... Aş putea muri acum de atâta fericire...”
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp... deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite...
Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-a părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit... de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântat-o poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi.
Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările penibile ale „artiştilor” moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc.” Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Facerea 6, 3)
Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă).
Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată.
Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat... odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad.
„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om... cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi sufletul – de răutăţi.
Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-ar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti... ci numai să mori şi să învii în fiecare zi...

Sfântul Teofan Zăvorâtul

2009-08-28T15:56:00.009+03:00

"Cât de mângâietor este a şti că şi în vremea noastră se spun aceleaşi lucruri care se spuneau în vremea Apostolilor, nemijlocit după Apostoli, şi că, prin urmare, de-a lungul a optsprezece veacuri şi jumătate în Biserica lui Dumnezeu s-a auzit fără schimbare unul şi acelaşi cuvânt al adevărului!
Dacă cu doi sau cu trei martori va sta tot cuvântul (Matei 24, 35), cât de neclintit trebuie să stea cuvântul adevărului, care e propovăduit în Biserică, de vreme ce în apărarea lui stă un atât de necuprins sobor de martori? Şi ce pot să însemne în faţa cugetării sănătoase strigătele cugetării celei deşarte, pe care cei nechibzuiţi cutează să i le arunce în faţă adevărului? Oare nu simţiţi aici palpabil hotărârea lui Dumnezeu: cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)? Amin!"

Şi totuşi sinceritatea,

2009-08-27T16:15:00.014+03:00

Sinceritatea Ortodoxiei...

Vă dau vestea bună că nu suntem în situaţia de a fi dispărut dintre noi orice urmă de adevăr. Nu au dispărut toţi oamenii sinceri, buni, credincioşi, purtători de Dumnezeu (Hristofori). Nici n-au dispărut cărţile duhovniceşti, nici scrierile Sfinţilor Părinţi, nici Sfânta Scriptură. Dacă nu suntem siguri de una dintre acestea, să-i întrebăm, dar, pe cei cu adevărat sfinţi contemporani cu noi. Căci aceştia sunt ucenicii sfinţilor de dinaintea noastră, care au fost ucenicii altor sfinţi... până la ucenicii Mântuitorului Hristos, "fiu al lui Iosif, ... , fiul lui David, ... , fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, ... , fiul lui Noe, ... , fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu." (Luca 3, 23-38).
Avem deci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Filocalia, scrierile patristice, cărţile liturgice... tot ce s-a consemnat în scris din trăirea oamenilor împreună cu Dumnezeu. De toate acestea se folosesc şi în zilele noastre monahii din mănăstirile de pretutindeni şi toţi credincioşii ortodocşi.
Ce-ar avea de câştigat un monah de la Athos care face sute de metanii într-o zi şi mănâncă pesmeţi cu apă, dacă ar minţi pe cineva? Ce ar fi avut de câştigat mărturisitorii mucenici, dacă mărturiseau mincinos? Căci au murit pentru Hristos. Ce mărturie mai mare este decât moartea pentru Hristos? Ce mărturie este mai mare decât Jertfa lui Hristos Însuşi? Pe urma Lui au păşit mulţi, cu crucea în spate şi mulţi păşesc şi azi, după două mii de ani. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13).
Din toate scrierile mai-sus pomenite iese un miros plăcut al sincerităţii lipsite de răutate, de invidie, de ură, de mândrie. Doar milă şi smerenie sunt acele cărţi. Poate de aceea ne este şi atât de greu să ni le asumăm. Dar cel ce s-a pocăit şi a primit iertarea lui Dumnezeu în chip simţit va şti să fie milostiv. Iar a-ţi vedea propriile defecte este suficient pentru a începe smerenia. Ştiind şi că toată slava a lui Dumnezeu este, parcă ne vine mai uşor.
Toate scrierile acestea mustesc de curăţie pruncească şi înţelepciune dumnezeiască, încât sufletul atât de mult se bucură şi se odihneşte, simţind că, în sfârşit, a găsit pe Cineva care nu îl minte...
Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi... a lucra poruncile înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, şi nu doar a le şti tâlcuirea.

Setea cea mai adâncă a omului este pentru adevăr - iar vestea cea bună, Evanghelia, e că Adevărul nu este o idee abstractă, ci o Persoană: Dumnezeul-Om Iisus Hristos!
Pentru Acesta, trebuie să ştim:
mulţi plâng, mulţi se trudesc, mulţi sunt prigoniţi, omorâţi, batjocoriţi, mulţi se nevoiesc, mulţi suportă răutăţile, mulţi iubesc... Eu însumi am întâlnit oameni cu o viaţă sfântă. Alţii, doar simpli credincioşi. Monahi sau mireni, mă ţin de ei ca să nu cad. Biserica e Trupul lui Hristos. Amin.

Omul uitat

2009-08-26T11:23:00.012+03:00

Vă invit astăzi, 26 august 2009, pe la 4 fără 15, să vă uitaţi la postul local din Piatra Neamţ TVM, unde voi fi invitat eu şi se va difuza filmul "Omul uitat", un documentar realizat la spitalul Bisericani. E un film studenţesc, dar prin durata lui de 53 de minute, şi-a cam depăşit statutul.

NOU: Filmul este disponibil pe http://arhiva-ortodoxa.info, sectiunea upload -> video.

Dar Dumnezeu este in mijlocul nostru!!!

2009-08-25T14:55:00.009+03:00

Spun unii:
"Cine ne poate asigura care este adevărul şi care este minciuna? Că iată, unii zic că este aici, alţii dincolo. Mereu se contrazic: savanţii între ei, filozofii, religiile lumii... Biblia a fost scrisă de oameni, la fel cum tot oameni sunt acei care propovăduiesc evoluţionismul. De unde ştim noi că Moise nu a scris din imaginaţia lui Cartea Facerii? Să spunem că admit că Dumnezeu S-a descoperit lui Moise, apostolilor şi altora din vechime, dar eu trăiesc în anul 2009. De unde ştiu că n-a mai umblat nimeni la texte de atunci şi până acum?"

E o bună nedumerire! Cu aceste întrebări ne apropiem de subiect. Nu este oare această deznădejde o greşeală? Să ne mâhnim şi să plângem că nu vom afla niciodată adevărul, printre atâtea şi atâtea minciuni... În stilul acesta a ajuns Nietzsche, care spunea că nu există adevăr şi că “Dumnezeu a murit.” Ce vom zice, deci? Adevărul îl vom şti doar dacă Însuşi Dumnezeu va veni şi ni-l va spune! Dar tocmai asta încerc să spun: Dumnezeu a şi venit şi vine în continuare la cei ce-L caută sincer. Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu veşnic şi om istoric. Nu Se descoperă numai lui Moise şi apostolilor, ci fiecărui om care Îl caută pe El, în acelaşi fel cum s-a descoperit tuturor drepţilor din Vechiul şi Noul Testament. Sigur că noi nu am vorbit faţă în faţă cu Dumnezeu pe muntele Sinai şi poate că nici n-am făcut minuni, dar Acelaşi Dumnezeu care Se face cunoscut fiecărui om, S-a făcut cunoscut şi lui Moise. Iar Acelaşi Trup şi Sânge ce ni se dă nouă spre împărtăşire este Trupul şi Sângele lui Hristos care li s-a dat apostolilor la Cina cea de Taină. Chiar într-o singură linguriţă, acea mică parte conţine plinătatea Dumnezeirii... Apostolii au băut din acelaşi Potir cu noi. Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isaac şi a lui Iacov le-a dat şi lor har mult şi nouă har puţin.
“Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). În lumea în care toate se schimbă: ştiinţe, arte, filozofii, predaniile lui Hristos sunt neschimbate din primul secol creştin şi până la sfârşit, păstrate cu harul lui Dumnezeu în Biserica Dreptslăvitoare.

“Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Biblia este doar istoria scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dar această revelaţie se completează mereu şi mereu cu fiecare credincios. Iată ce frumos încheie evanghelistul Ioan cartea sa: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25)

“Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.“ (Ioan 14, 1-2) Dumnezeul creştinilor nu este rău, nu este invidios, nici răzbunător. Chiar dacă Hristos S-a înălţat la cer, El nu ne-a lăsat orfani. Dumnezeu în continuare se face cunoscut oricărui om care vine sincer către El. De abia un pas să facă şi El a şi ieşit în întâmpinarea lui. Dumnezeu îl încredinţează pe om în străfundul sufletului său - în duh -, unde nu poate exista nicio îndoială omenească. Nimic: nici ultima “evanghelie” National Geografic, nici ultima teorie despre univers, nici ultimul cod al lui Da Vinci, nici ultimul satelit trimis în căutarea extratereştrilor… nu pot să-i clatine omului încredinţarea pe care Însuşi Dumnezeu i-a dat-o în inima sa. O mie de savanţi, o mie de filozofi, o mie de artişti, o mie de “harismatici”, o mie de masoni, o mie de draci, satana însuşi… nu pot să dărâme acea Sfântă Scriptură scrisă în inima omului de Duhul Sfânt.

"Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

Veacul despărţirilor

2009-08-17T11:17:00.013+03:00

Scriam acum câteva zile un pomelnic. În biserică erau vreo treizeci de oameni. Unii aşteptau la spovedit, alţii doar să înceapă Liturghia de noapte. Stăteam pe scaun, la masa unde se scriu pomelnicele, într-o plăcută linişte. Nu se grăbea nimeni, nicăieri. Am luat două foiţe şi un pix şi am început să scriu: VII pe una şi ADORMIŢI pe cealaltă. Aveam atâta linişte încât am început să pictez literele, iar numele le scriam fără grabă, oprindu-mă după fiecare nume să cuget la omul acela şi la însemnătatea lui pentru mine. La un moment dat, când am scris un nume, am simţit deodată o tristeţe adâncă, dar şi o adâncă nădejde.

"Cum se poate ca el să piară? Iată-l e viu. Are în el toată puterea din lume ca să-şi întoarcă viaţa spre Dumnezeu. Ca să fie sfânt! Nu se poate ca el să piară. Nu se poate! Şi cât bine mi-a făcut şi eu ce rău am fost. E o minune cum m-a răbdat. Şi totuşi, eu astăzi sunt la biserică, pe când el nu. El înjură, huleşte, se mânie... Şi totuşi e atât de bun uneori. Cum să nu-l cunoască el pe Hristos? Cum să nu se mântuiască el? Cum adică să se ducă în iad? Şi să nu mai fie? Să se şteargă numele lui de pe faţa pământului şi să nu mai întrebe nimeni de el vreodată? Să moară veşnic, iar cei vii să nu-l cunoască? Să-l uite Dumnezeu şi să-l predea morţii pentru TOTDEAUNA? Cum aş putea să suport un asemenea gând că un om cu care am vorbit şi pe care l-am văzut de atâtea ori şi care mi-e prieten drag, să nu se mântuiască? Cum să mă mântuiesc eu şi el nu? Cum să-l uit şi eu, cel care l-am cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut să nu-l afle niciodată? ...Dar eu mă voi mântui...?"

"Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei..." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Viaţa noastră de aici ar fi tare frumoasă dacă n-am muri niciodată, chiar şi pentru cineva care ar trăi cu prietenii săi precum spune Sf Ioan. Însă vedem că realitatea este alta. De aceea, oricât s-ar filozofa pe lume, oricât de mult am fugi, de realitatea morţii nu scapă nimeni. Totuşi, cu toate că murim, dragostea nu cade niciodată. Înseamnă atunci că există un mod de a rămâne veşnic alături de prietenii noştri dragi - mutându-ne cu toţii în cer.
Căci deşi ne-am dori să rămânem mereu întru dragoste, veşnică este doar Împărăţia Cerurilor. Iar lumea, ştim că va avea un sfârşit. Iar mai aproape decât acel sfârşit ne este nouă propria moarte.
Cât de grea este o despărţire! Este grea despărţirea copiilor care au crescut mari, de părinţii lor. Este grea despărţirea soţului de soţie, când acesta pleacă într-o călătorie îndelungată. Prietenii sau rudele care se mută în alt oraş: cât de dor ne este de ei...
Dar şi mai grele sunt despărţirile ce le face moartea. Ce copil aţi văzut mai trist decât un orfan? Ce femeie aţi văzut mai îndurerată decât o văduvă? Ce părinte aţi văzut mai sfârşiat decât acela căruia i-a murit copilul? Cât de trişti sunt bătrânii fără copii, din azile, lipsiţi de orice mângâiere? Ce alt bărbat aţi mai văzut să plângă, afară de cel ce şi-a pierdut soţia? Şi câte lacrimi nu varsă oamenii la moartea unui prieten drag? E despărţirea ce nu o mai întoarce nimeni. Îi vezi omului cu care ieri ai vorbit, trupul mort într-un sicriu. Chiar a murit? Da, chiar a murit...
Oamenii care se iubesc îşi iau mereu rămas bun nădăjduind revederea. Chiar când aceasta are şanse infime să se întâmple, totuşi cei ce se iubesc speră că într-o zi se vor reîntâlni, căci altfel ar fi de nesuportat să se despartă. Însă dacă, uneori, speranţa revederii în această viaţă poate fi doar o iluzie, speranţa revederii în cealaltă viaţă este o nădejde sigură!
Asta pentru că Hristos, prin jertfa Sa, a şters orice tristeţe a despărţirilor definitive. În cuvântarea de despărţire pe care le-a ţinut-o apostolilor, le-a promis că nu-i va lasă niciodată singuri (şi pe noi, odată cu ei). "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14, 18; 27) Chiar dacă El avea să moară în scurt timp, totuşi le spune acest cuvânt duios de îmbărbătare, făgăduindu-le Învierea şi pogorârea Duhului Sfânt, de după Înălţare. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14, 16-17). Iar în ceasul Răstignirii, El ne-o dă şi pe Maica Sa spre a ne fi Maică nouă, tuturor, apărătoare nebiruită şi bucuria tuturor celor necăjiţi.
În veacul acesta al despărţirilor, ce veste mai bună ar putea primi un suflet decât că nu va fi niciodată singur? Şi ce mai mare nădejde decât aceasta: "Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 38-39)?
Nu este comoară mai mare decât viaţa veşnică: a noastră, a părinţilor noştri, a fraţilor noştri, a prietenilor noştri, a duşmanilor noştri, a întregii lumi; a celor vii sau a celor adormiţi. Fără lacrimi, fără chin, fără Cruce - este imposibil.

Închei pomelnicul şi mă întreb: cum mă voi mântui, Doamne? Şi aceştia cum se vor mântui?
Suntem la mila lui Dumnezeu.

Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatistul Maicii Domnului, Condacul al 9-lea)

Icoana Adormirii

2009-08-10T07:03:00.014+03:00

Majoritatea icoanelor pe care le avem cu Maica Domnului o înfățișează pe Născătoarea de Dumnezeu în brațe cu Pruncul Iisus. În icoana Adormirii, este exact invers: Hristos o ține pe Maica Sa, acum copilă, în brațele Sale. Să luăm și noi pilda acestei icoane. Maica Domnului, cu rugăciunile ei nebiruite să ne ajute să-l creștem pe Hristos în inimile noastre, și să-l purtăm în îmbrățișarea caldă rugăciunii, până ce El va fi mai mare decât noi și rugăciunea singură va lucra în inimă, iar noi precum pruncii, vom fi ținuți pururea în mâinile Sale Preacurate.

Poate că aceasta înseamnă lepadarea de sine, smerenia - maica tuturor virtuţilor -, în care Maica Domnului este neîntrecută. Smerenia, care vine prin curăţirea inimii, este singura scăpare către Împărăţia Cerurilor.

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor." (Matei 18, 3-4)

"Întru adormire lumea nu ai părăsit"

Rugăciune

2009-08-04T09:22:00.005+03:00

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Dumnezeule Cel în Treime slăvit şi închinat, miluieşte cu mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei ce Te caută şi pe cei care Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ce nu se pot ruga, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi al doisprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea, Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Ta, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei Numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru Împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri şi îmbunează inima lor, ca să nu pierim din pricina lor şi nici ei din pricina noastră. Şi să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne, miluieşte şi ne binecuvintează şi ne mântuieşte pe noi, că a Ta este stăpânirea şi împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Istoria creştinismului

2009-07-29T12:33:00.011+03:00

"Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. " (Matei 16, 18)
"Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului." (Matei 28, 20)

Dacă într-o zi ar fi distruse toate cărţile: Biblia, Patericul, Filocalia, cărţile liturgice... dacă s-ar dărâma toate bisericile... toate facultăţile de teologie... dacă oamenii ar fi nevoiţi să trăiască în păduri, să doarmă în peşteri, să se hrănească cu buruieni... oare n-ar mai fi Biserica?
Hristos spune că Biserica nu va fi niciodată biruită, pentru că Biserica este chiar Trupul Lui, întreg, nesfâşiat, care îşi păstrează unitatea şi credinţa dintru început, de la Cinzecime, până astăzi şi în veci. Sfinţii Apostoli au transmis darul preoţiei prin punerea mâinilor către ucenicii lor. Ucenicii lor, către ucenicii ucenicilor... aceştia către Sfinţii Părinţi din vechime, care la rândul lor au avut alţi ucenici... până la preoţii şi episcopii de astăzi care păzesc dreapta credinţă.
Este deci imposibil ca darul preoţiei, împreună cu toate darurile Duhului Sfânt, să fi suferit vreodată în istorie o întrerupere. Biserica este candela mereu aprinsă, iar dreptcredincioşii sunt fecioarele înţelepte care s-au pregătit cu untdelemn. Celelalte cinci care n-au intrat la nuntă cu Hristos, sunt cei care de-a lungul veacurilor s-au desprins de Biserica, din mândrie, şi şi-au format propriile bisericuţe, propriile dogme, din ce în ce mai tolerante... faţă de păcat. Faţă de lume. Toate ereziile şi sectele, stricând dogmele, chiar şi pe cele mai "mici" dintre ele, au dorit să împace viaţa lumească - pătimaşă, cu Viaţa Veşnică - sfântă. Au incercat să împace iubirea de Dumnezeu cu iubirea diavolului, uitând că nu poţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona, căci pe unul îl vei urî, iar pe celălalt îl vei iubi. Şi despre aceştia spune Domnul că rătăcesc, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Sf Apostol Petru, în a doua sa epistolă sobornicească, vorbind despre cei din vremea sa, prooroceşte lămurit şi despre vremurile noastre. Dar de-ar fi să dăm aici toate citatele numai din Sfânta Scriptură care vorbesc în detaliu despre lupii cei răpitori care vor veni să sfâşie turma, n-am ajunge degrabă la un sfârşit şi nici nu am atinge vreun scop duhovnicesc. Căci nu mulţimea argumentelor convinge, ci înţelegerea sănătoasă a acestui argument viu - Duhul Sfânt prezent în Biserică dintotdeauna, pentru totdeauna.
Deci să gândim sănătos, fraţilor. Nu putem crede că Biserica s-a despărţit in două biserici la 1054. Nu putem crede că Biserica a apărut în secolul al XVI-lea, în protestantism; nici în anii ce au urmat, odată cu baptiştii, adventiştii, penticostalii, evangheliştii. Nu putem crede într-o unire artificială, ecumenistă. Nu ne putem compromite, aşa cum nici fecioarele cele înţelepte nu le-au dat din untdelemnul lor celorlalte, ca nu cumva să nu le ajungă nici lor. Şi iată că în zilele noastre, ni se pregăteşte o religie a viitorului, care promite libertatea, egalitatea, fraternitatea... promisiuni chiar mai gogonate decât sloganele electorale. Toate învăţăturile stricate, încununate de new-age, propovăduiesc mai mult sau mai puţin despre "virtuţile" acestei vieţi stricate. E un lucru ridicol pentru credinţă! Dar chiar şi acolo unde mai există vagi trimiteri către faptele credinţei în Dumnezeu, acestea sunt piste false către un dumnezeu închipuit, cioplit după chipul şi asemănarea patimilor din om, sădite de către diavol. Omul cu idealuri mai prejos decât mântuirea, sfinţirea, dragostea, jertfa este o ruşine pentru condiţia de om. Cine nu crede cu toată fiinţa sa, nu crede. Cine pune egoismul drept hotar iubirii, nu poate iubi. Cine slujeşte propriei persoane, nu poate sluji lui Dumnezeu.
Doar întru Adevăr este omul liber. Şi doar întru unirea cu Dumnezeu, prin Sf Împărtăşanie, poate el avea viaţă veşnică. Amin.

AM ÎNNEBUNIT?

2009-07-28T13:37:00.005+03:00

PĂCATUL ESTE IUBIREA FAŢĂ DE DUŞMANUL SUFLETULUI TĂU,

DIAVOLUL, ŞI VRĂJMĂŞIA CU DUMNEZEU.(Cuv. Paisie Aghioritul)

Aceasta este, pentru mine, cea mai bună definiţie a păcatului, cea mai lipsită de echivoc.

Este un diagnostic dur, dar exact! Este diagnosticul unui doctor priceput care cunoaşte boala perfect. Şi e nevoie de un diagnostic precis pentru a putea aplica tratamentul potrivit...

Definiţia Cuv. Paisie ridică toate vălurile de pe o realitate duhovnicească pe care modernitatea a înmuiat-o cu pietismul ori a stilizat-o cu teologia academică, transformând PĂCATUL în doină sau concept: prima, pentru profit sentimental, iar cea de-a doua, pentru ca să dea referatelor de aramă sunătoare ale teologiei scolastice ecou de Tradiţie....

Dar, în joc sunt sufletele noastre...

Acum, datorită unei astfel de definiţii, ştiu ce se ascunde în întunericul inimii mele... Nu-mi mai fac iluzii..., dar am nădejde! Căci se termină discuţiile şi începe lupta! Intrăm, cu viaţa duhovnicească, din imaginar, în concret!

Va să zică îl iubesc pe diavol...

O cred, pentru că asta explică multe, dacă nu totul... Încep să înţeleg de ce se roagă psalmistul să fie izbăvit de cele ascunse ale sale...

Încep să întrezăresc de unde îşi înnoieşte puterea greşeala mea sau unde trebuie să ajung cu focul Numelui lui Iisus...

Şi mai ales înţeleg de ce toate cele din jur mă cheamă afară din mine şi de ce pentru această lucrare esenţială a vieţii creştine există o Ortodoxie de diversiune, exterioară, o mască mortuară a lui Hristos, şi încă una de aur şi pietre scumpe! Pe care diavolul îţi sugerează să ţi-o aşezi pe faţă ca să-ţi câştigi asemănarea: când de fapt, gestul te transformă în mormânt văruit!

Înţeleg apoi, mai bine, rolul presiunii psihologice a lumii, cu toate observaţiile şi etichetele ei: habotnic, fanatic, taliban, fundamentalist.... Chiar dacă nu mă face să mă lepăd de Hristos e suficient că mă îndepărtează de calea lăuntrică. Nu-i pasă de răspunsurile mele, de conţinutul lor: îi convine să asculte rânjind, cum îmi dau lupta în aer, ca un nebun, departe de câmpul de luptă şi de inamicul meu real: iubirea de diavol ascunsă în adâncul inimii mele...

Mi se lămureşte acum de ce Iisus îi numeşte "lucrători ai fărădelegii" pe cei ce făceau minuni şi scoteau demoni în Numele Său: pentru că acestea erau lucrări exterioare, făcute din slavă deşartă, pe când, în inimă erau plini de ....iubire de diavol!

N-au fost niciodată vremuri în care lumea să fie o mai cuprinzătoare şi mai puternică diversiune duhovnicească precum astăzi! Şi mai ales o diversiune care a corupt profund instituţia bisericească şi mentalul colectiv al credincioşilor...

Da, sunt un păcătos, un iubitor de diavol....

Măsura în care cred aceasta despre mine este măsura în care voi accepta crucea şi voi primi harul: măsura în care voi fi vindecat.

ÎMI VINE SĂ ALERG PE STRADĂ URLÂND: "Oameni buni! Am CANCER!!! Sunt o tumoră din creştet până-n tălpi! Daţi-vă la o parte cu aspirinele voastre duhovniceşti care te ajută doar să redevii căldicel! CAUT UN CHIRURG CA SĂ-MI EXTIRPE DIN INIMĂ IUBIREA DE DIAVOL!!! La o parte din calea mea..."

Oare, am înnebunit?

Fişa Postului

2009-07-27T11:19:00.013+03:00

Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile. (2 Tesaloniceni 2,15)

Această poruncă apostolică mă ridică mereu de sub apăsarea veacului; îmi aminteşte, cu putere şi prospeţime, rostul: Adevărul. Şi astfel, această chemare, oricât aş fi de căzut, îmi redă demnitatea... Şi, acum, în preajma unui post, îmi aminteşte lucrarea postirii, cea duhovnicească: a te curăţi prin Adevăr.

A fi ortodox înseamnă a fi omul Adevărului; a te face una cu El şi cu destinul Său pământesc: suferinţa. Orice mădular al Sf. Biserici, oricât ar fi de păcătos, în clipa când se ridică pentru Adevăr, se sfinţeşte... Aceasta numai Ortodoxia o poate face...

Pe acest pământ blestemat suferă toţi oamenii, dar, pentru Adevăr, nu li s-a dat să sufere decât ortodocşilor. Toţi ceilalţi suferă pentru părerile lor; numai Ortodoxia suferă pentru Adevăr. Suferinţa celor dintâi este temporară şi accidentală, ţine de contextul istoric; suferinţa Ortodoxiei este fundamentală, axiomatică şi, de aceea, continuă. Căci Hristos a fost om al durerilor şi cunoscător al suferinţei (Isaia 53,3 ), deci şi Ortodoxia nu poate fi decât asemenea Lui.

În mijlocul acestei mari minciuni numită lume, Ortodoxia a ţinut Adevărul sus: uneori cu o singură mână, dar şi în acea unică mână era adunat un neam întreg, neamul pe care Dumnezeu l-a ales să păstreze şi să mărturisească Adevărul: Biserica de Răsărit.

În mijlocul acestei mari minciuni numită lume Adevărul a fost răstignit a doua oară: întâi în Trup, cea dintâi prigonire a Bisericii, apoi în duh, prin atacurile ereziilor. Dar Adevărul a rămas viu şi întreg, în templul lui de sudoare şi sânge....

Azi, Ortodoxia e plină de răni adânci, slăbită, dar continuă să îşi ducă crucea: crucea Adevărului.

Câtă vreme face aceasta mai avem pe pământ sarea Adevărului care sărează totul, şi cuvânt şi lacrimă. Datorită Ortodoxiei mai avem credinţă adevărată şi iubire adevărată...

A fi ortodox e totuna cu a fi martir, adică martor cu preţul vieţii: a fi martor al Cerului împotriva pământului, în tine însuţi şi în lume: zi de zi. Pentru aceasta te vor răstigni: şi carnea şi lumea: zi de zi.

Şi pentru că e aşa ne plângem adesea de greutăţile vieţii de ortodox... Dar nouă ni s-a dat o viaţă în care fiecare zi e un praznic: cel al Adevărului. Suntem epuizaţi şi trişti, ori reci şi uscaţi, uitând că noi avem o fântână cu rezerve nelimitate de bucurie: cea cu care se bucură de Adevăr, iubirea.( 1Cor. 13, 6)

STAŢI NECLINTIŢI ŞI ŢINEŢI PREDANIILE! Aceasta este viaţa noastră, a ortodocşilor, rostul nostru pe acest pământ.

Oricine ai fi, ierarh, preot sau mirean, dacă eşti ortodox trebuie să-ţi asumi Adevărul ca destin: cu toată fiinţa. Să-l iubeşti mai mult decât viaţa: zi de zi. Căci Adevărul este îmbrăcat în frumuseţe şi iubire, iar glasul lui este dulceaţă şi apă vie: nu-L poţi auzi, privi sau atinge fără a te îndrăgosti de El!

Nu-L iubesc decât cei ce nu vor să-L audă, să-L vadă sau să se lase atinşi de El!!!

Deşi, unii dintre ei, vin la liturghie, ţin posturile şi se împărtăşesc!

Nu poţi mărturisi Adevărul dacă nu lepezi minciuna în care te-a preschimbat lumea....

Nu poţi avea şi Adevărul şi banii, şi Adevărul şi faima, şi Adevărul şi plăcerea: chiar dacă mergi la Biserică, în fiecare duminică: suntem şi-aşa, fără toate acestea, prea strâmţi pentru Adevăr!

Acesta e testamentul Tradiţiei şi pentru cei de astăzi, care, atunci când sunt întrebaţi ce vor să se facă în viaţă răspund: politician, medic, artist, patron, etc.

Eu m-am gândit, dacă Dumnezeu are milă de mine, să mă fac ortodox!

Singura durere e că n-am început mai devreme...

Ca să fi avut şi eu o tinereţe adevărată... Aşa cum aud mereu că vor tinerii de azi...

ÎN AŞTEPTARE

2009-07-22T11:29:00.005+03:00

Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a aplecat spre mine.(Ps.39,1)

În toţi oamenii există o aşteptare adâncă, tainică, neîncetată...

Acoperită de zgomotul vieţii, de gânduri, pasiuni şi dorinţe, rămâne ca o temelie metafizică a fiinţei, ca o scurgere de clepsidră a duratei interioare... Aşteptare...

Chiar în clipele de mare suferinţă sau fericire, aceste stări rămân totuşi ca nişte faleze înguste ale sufletului la marginea oceanului de aşteptare dinlăuntrul nostru...

Fiinţa noastră cea mai profundă e plină de o nesfârşită aşteptare..

Cât eşti copil, te aştepţi pe tine însuţi, cel mare.

Tânăr, aştepţi jumătatea.

La maturitate, aştepţi rodul trudei tale, împlinirea viselor copilăriei...

Bătrân, aştepţi moartea...

Avem în adâncul inimii o aşteptare infinit mai mare decât toate aceste aşteptări ale vârstelor, mai întinsă decât noi înşine, decât lumea şi moartea...

Avem în noi aşteptarea vieţii veşnice... aşteptarea lui Dumnezeu! Aşteptarea pe care o împlineşte HRISTOS, Îndumnezeitorul omului.

Dar, dacă, ASTĂZI, cineva rămâne prizonierul uneia din aşteptările biografiei sale, cel care i-o va împlini va fi anti-hristul, regele veşnicei deşertăciuni.

Doar Ortodoxia ştie să aşeze sufletul, prin despătimire, pe temelia acelei aşteptări care-L are ca Uşă pe Hristos-Cel-răstignit şi ca oaspete, Sf. Treime.

Iar antihristice sunt toate uşile din această lume prin care sufletul e atras afară dintru aşteptarea sa metafizică, întru aşteptarea febrilă a simţurilor: ca să devină, cu totul şi pentru totdeauna, prizonierul biografiei sale de muritor...

Cât mai e timp, minte a mea, coboară-te întru aşteptarea inimii... Ca să scapi de întunericul care vine, viclean, odată cu zorii... Iată-l, cum face să tremure chiar şi bezna firească a nopţii...

Căci e ceasul lui...

Auzi, minte? Auzi, inimă?

ULTIMA LUPTĂ - lacrimi ale minţii

2009-07-19T13:00:00.015+03:00

celor care încă nu văd legătura dintre curaj şi rugăciune

Suntem o ţară sub ocupaţie.

Imperiile care, de-a lungul timpului, au avut doar o stăpânire vremelnică, nedeplină peste noi, s-au unit astăzi în marele imperiu U.E. şi şi-au desăvârşit stăpânirea asupra noastră.

Neamul românesc e ţintuit în colţii Fiarei: veninul ei curge prin muşchii sfâşiaţi, prin vene şi prin nervi, spre inima neamului: Biserica.

Toate instituţiile şi legile europene ne otrăvesc sufletele... Ne-au declarat bolnavi şi vor să ne vindece: cu perfuzii prin care se scurge toată necurăţia apostaziei lor...

Sugând laptele Fiarei ( fondurile europene), zidurile bisericilor cresc, se îngroaşă, în vreme ce Duhul lor, scârbit de duhoarea Europei apostate, se stinge...

Suntem tot mai mult şi o Biserică sub ocupaţie: puţin o simt, pentru că cei care mai găsesc încă bisericile deschise şi funcţionale, lumânări şi iconiţe, totul e normal: le e de ajuns...

Ca şi în comunism, există o majoritate mulţumită că are la dispoziţie aparatul de prestări servicii religioase... Dar, în puşcării, torturaţi şi înfometaţi, putrezeau de vii cei care iubeau Adevărul, cei care nu puteau trăi fără El: şi L-au urmat, acolo unde este El în această lume: în temniţă şi pe Cruce... Căci fără suferinţa celor din catacombe pentru Adevăr, credinţa celor de la suprafaţă n-ar fi avut har... Cei care au mai ieşit din catacombele însângerate ale comunismului au găsit afară o ortodoxie diformă, cu crucile strâmbate de laşitate, care se desăvârşeşte azi, în democraţie: o ortodoxie care nu are nici o legătură cu neamul, cu comuniunea de iubire, cu jertfa: ortodoxia inimilor europene, care vin pe la biserică doar ca să-şi sfinţească maşinile de import...

Inima acestui neam, lumina de pe chipul lui veşnic, e Iisus cel răstignit: Sfânta Ortodoxie a suferinţei...

Ceea ce a ţinut acest neam drept în furtuna istoriei este Sf. Cruce, asumarea sa mistică, din trăirea lui Hristos, cea drept-slăvitoare. Pe români nu i-a salvat retragerea în păduri, ci retragerea în smerenie, în adâncul viu al Ortodoxiei...

Spre acest adânc al Bisericii înaintează veninul Fiarei prin trădările noastre de învăţătură şi de viaţă ortodoxă. Spre deosebire de Kosovo, nouă, Fiara vrea să ne smulgă nu crucile de pe turlele bisericilor, ci de pe cele ale inimii: ale Crezului, ale dragostei... Acestea îi împiedică desăvârşirea stăpânirii asupra sufletelor noastre...

Ultima luptă: cu minciuna ajunsă în sângele şi-n carnea noastră, prin modul de viaţă occidental, pe de o parte, şi prin predicile şi măsurile administrative unei instituţii bisericeşti ecumeniste şi mamonice, pe cealaltă parte; cu minciuna care ne zâmbeşte patern, cu acelaşi surâs, şi din Bruxelles şi din Dealul Patriarhiei...

Să strângem Ortodoxia Părinţilor la piept până ne intră în inimi...

Doar evlavia care este o îmbrăţişare deplină a Adevărului, este ortodoxă: răneşte cumplit, cu răni ce par abisale... Dar ele nu ne străbat fiinţa de fapt decât până la nodul legăturii noastre intime cu moartea... Ortodoxia ce coboară acolo Focul pe care l-a adus Hristos pe pământ, e singura adevărată...

Pentru ea se dă acum ultima luptă...

Rugăciune pentru vindecarea vieţii

2009-07-11T20:13:00.024+03:00

Nu sunt vrednic să intri în inima mea

nici sub acoperişul trupului de moarte

trimis-am Biserica să te roage ea

cu tămâia preasfintelor sale şoapte...

Nu m-am socotit vrednic să vin la Tine

Te strig de departe ca un demonizat

ce se taie cu gânduri în cimitirul din mine

prin mormintele vii ale fiecărui păcat...

Nu sunt vrednic să-mi atingi sluga

ce se chinuie-n friguri în pieptul meu

şi totuşi Iisuse ascultă-mi ruga:

vindecă-mi viaţa cu Numele Tău!

CÂINELE

2009-07-09T22:09:00.012+03:00

Inima
mi-e tot mai mult
un câine bătrân
plin de bube şi răni
care
nici oase nici apă
nici mângâieri
nu mai vrea...

Cu ochi acoperiţi de albeaţă
surd şi fără miros
caută
mereu
orbeşte
doar glezna Stăpânului;

atingerea de El
îi ţine loc de
hrană şi de
simţuri

acestui câine
bătrân şi slab
căruia nu i-a mai rămas
de păzit

decât

dragostea

SAREA CARE NU-ŞI PIERDE GUSTUL

2009-07-07T13:06:00.014+03:00

" Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?

De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni."( MATEI 5,13)

Ajungem la mânăstire. Parcăm maşina. Undeva lângă poarta masivă, de cetate medievală.

Ochiul roşu al unei camere de supraveghere ne ia în primire...

Urcăm pe aleea largă, spre biserică. De-o parte şi de alta sunt parcate autocare... Mulţime de turişti, fotografiind, discutând, consumând... NU, NU E AICI!

Biserica e o construcţie de proporţiile unei catedrale. Totul e din marmură: piaţeta din faţa intrării, aghiasmatarul, scările, podeaua, coloanele... Numai icoanele aduc o pată de căldură .... Pe care o transformă în confort muzica simfonică ce curge în surdină...

Un chivot cu fragmente de moaşte într-o absidă: singurul loc intim, a cărei mireasmă se pierde în marea hală marmoreică... NU, NU E AICI!

În curtea cu fântână arteziană, băncile sunt pline... Priveliştea e superbă...Un loc plăcut, relaxant, de unde poţi contempla valea frumoasă, împădurită, ce se întinde până departe... Un "departe" din care venim noi, cu sufletele grele, ostenite, întinate... NU, NU E AICI!

Intrăm în pangarul generos, cu multe cărţi, icoane, candele, artizanat... Răsfoim, privim, căutăm... Iarăşi răsfoim, spicuim, gândim: cu minţi reci ca marmura din curte..... Aşezăm cărţile noi, elegante, inteligente, documentate riguros, înapoi în rafturi şi ieşim.... NU, NU E AICI!

Coborâm pe scări de marmură flancate de strălucitoare balustrade de inox şi tufe de trandafiri, privind numeroasele construcţii în desfăşurare... Un şantier vast acoperit de garduri provizorii, ca şi cum asta ar fi taina locului... Saci de ciment pe jumătate răsturnaţi, schele, utilaje şi călugări grăbiţi... Un şantier în mijlocul Raiului... Sau un petec de Rai rătăcit într-un şantier...Şi limpede, perspectiva multor ani de muncă, griji şi probleme lumeşti... NU, NU E AICI!

Ne oprim să discutăm cu un călugăr... Apoi cu altul... Până la urmă ajungem la stareţ... " Tu unde lucrezi?"... O binecuvântare rapidă... Ieşim... NU, NU E AICI!

Căutăm biserica veche... O găsim... A fost veche, acum e foarte nouă... Îngeri şi sfinţi tremură sub culorile acrilice şi ne strigă, prin frigul marmurei omniprezente :NU, NU E AICI!

Obosiţi şi confuzi ne furişăm spre periferia lavrei, printre tractoare şi vagoane, magazii şi mormane de nisip, căutând o ieşire din "ortodoxia de marmură"...

În spatele grajdiului, un corp nou de chilii, cu etaj... Urcăm, tropăim pe veranda lungă, ne oprim la ultima uşă, cea cu fereastra spre pădure... Batem încet, cu sfială...

Ne deschide repede, un monah subţire, străveziu... Intrăm în chilie...Ne aşezăm: trupurile pe scaune, inimile în liniştea fără sfârşit....

E venit de la Athos, bolnav... O ştim de la alţii, căci dânsul nu are dezlegare să vorbească cu mirenii... Dar, împarte cu noi, cu generozitate, tăcerea sa... Care ne învăluie, ne cuprinde şi ne aprinde în inimi o flacără dulce, ce ne mângâie, ne curăţă şi curăţindu-ne, ne trezeşte...... DA... E AICI!

Când plecăm, în lumina unui bec din pridvor, îi vedem rasa ponosită, ruptă şi cârpită... Fesul prea mare, de împrumut... În mâna dreaptă ţine un şirag de metanii minuscul, pentru copii... Ar părea caraghios dacă nu l-ar acoperi, de sus până jos, ca un halo, lumina nepământească a ochilor....

Ieşim din mânăstire pe o scurtătură, pe unde circulă muncitorii... Din clopotniţa cea nouă, clopotele electronice, măsoară impersonal, ceasurile...

Aproape fugim şi ne urcăm repede în maşină... Ca nişte hoţi, impresie sporită de ochiul camerei de supraveghere... Care n-a reuşit să descopere firimitura de sare, ce-am căutat-o toată ziua şi pe care, acum, o strângem, cu tandreţe, în adâncul inimii...

Ah, sarea fără de care apele vii nu vin să ni se facă lacrimi!...

Ah, sfântă Ortodoxie a lui Abel, ca un smoc de iarbă fragedă răzbind printre lespezile "ortodoxiei de marmură", în care încearcă să te îngroape, Cain! După sarea ta tânjim tot rătăcind în acest putregai de lume...

Am scris acest articol atât pentru cei care se pot sminti, cât şi pentru cei care se lasă asimilaţi, de ceea ce am numit aici " ortodoxia de marmură", tot mai prosperă în ultima vreme şi tot mai des întâlnită în bisericile şi mânăstirile noastre...

Această "ortodoxie" integrată, europeană, turistică, ecumenică, de brand, nu trebuie să vă descurajeze şi nici să vă corupă, tineri dragi... Până la venirea Domnului va exista o Ortodoxie vie, cerească, un neam al Jertfei, cu oameni răstigniţi pe crucea sfinţeniei, a cărei catedrală se înalţă, smerită, din moaşte şi mireasmă, la Aiud, în Râpa Robilor...

Să căutăm Ortodoxia şi avem făgăduinţa lui Hristos că o vom găsi...

Căci aceasta e sarea care nu-şi pierde niciodată gustul...

Surâsul ORTODOXIEI

2009-07-06T13:24:00.011+03:00

Privindu-l pe Gheron Iosif Vatopedinul ai spune că e un om care doarme şi visează cel mai frumos vis cu putinţă...

Dar, de fapt, Bătrânul a murit şi surâsul său nu e umbra unui vis, ci mărturia unei fericite întâlniri cu veşnicia...

Acesta e surâsul celor care-n această viaţă, în Numele lui Hristos, se împotrivesc somnului şi viselor acestei lumi...

Chipul lui Gheron Iosif e o candelă din Biserica de Sus... O candelă în care arde, cu lumină lină, surâsul Ortodoxiei...

Părinte Iosif, roagă-te şi pentru mine, cel întunecat de mulţimea păcatelor!

METANIA

2009-07-02T21:55:00.010+03:00

de-aş putea să-mi plec gândirea
puţin mai jos de orice gând
mi s-ar întoarce-n trup iubirea
şi mintea-n inimă plângând

de-aş putea să-mi plec privirea
puţin mai jos de-orice lumină
mi-ar străluci în ochi Lumina
şi-aş fi fără păcat şi vină

de-aş putea să-mi plec vorbirea
puţin mai jos de-orice cuvânt
mi-ar izvorî din piept Tăcerea
ce-ar face pace pe pământ

de-aş putea să-mi plec poftirea
mai jos de cele care pier
preface-s-ar atunci căderea
în cel mai lin urcuş spre Cer

de-aş putea să-mi plec durerea
puţin mai jos de-orice alin
aş întâlni chiar Învierea
în miezul ultimului chin

de-aş putea să-mi plec grumazul
puţin mai jos de orice jug
în nuntă s-ar schimba necazul
şi nunta-n feciorelnic Rug

o, de-aş putea să-mi plec genunchii
puţin mai jos de drumul meu
să-mi plec şi duhul şi rărunchii
puţin mai jos mai jos de "eu"

metania începută-n suflet
mi s-ar sfârşi în Dumnezeu...

CUM MĂ ÎNVAŢĂ MOARTEA SĂ MĂ ROG

2009-06-28T22:17:00.009+03:00

a venit vremea să-mi şterg lacrimile
de pe fereastra timpului aburul suflării
urmele inimii de pe nisipul clepsidrei
ale viselor de pe retinele plăcerii

a venit vremea să mă despart de cuvinte
de umbra grea ce-o lasă pe Cuvânt
şi mut şi surd şi orb şi ciung şi singur
să mă strâng în mine ca-n mormânt

a venit vremea să ies din vreme
să mă golesc de-a vremii nebunie
mă umple pănă-n gură Clipa
ce-aşteaptă să se întoarcă-n veşnicie

e vremea pentru ultima cădere
de-adâncul inimii zdrobindu-mă să bat
cu toată fiinţa şi durerea mea o dată
în uşa lumii fără de păcat ...

TAINA URII

2009-06-26T09:08:00.003+03:00

între un băiat şi-o fată
nu e târg mai monstruos
o batjocoră mai cruntă
ca dragostea fără Hristos

din orice îmbrăţişare
din surâsul mângâios
face-o noapte de vânzare
dragostea fără Hristos

iar adâncul de simţire
din sărutul furtunos
îl preschimbă-n răstignire
dragostea fără Hristos

şi preface-n chin şi silă
tot ce-i tandru şi duios
n-are linişte şi milă
dragostea fără Hristos

pântecul ce prunci-i naşte
colţ de rai prealuminos
îl preface-n loc de moarte
dragostea fără Hristos

taina ce-ar trebui să-nvie
tot ce-i bun şi ce-i frumos
o preschimbă-n nebunie
dragostea fără Hristos

fără El orice iubire
este vrajă blestemată
vinul vieţii-l face fiere
pâinea o preface-n piatră

DICTATURA SEXULUI - reflecţii (rog cititorii să continue articolul, cu propriile idei, în secţiunea de comentarii)

2009-06-22T12:57:00.030+03:00

(Manual de propagandă al dictaturii Sexului)

Singurul motiv pentru care există manuale de educaţie sexuală e absenţa iubirii.

Şcolile nu duc lipsă de educaţie sexuală, ea se face în closete, holuri sau pe "terenul de joacă" încă din şcoala primară, constituind 90% din ceea ce se numeşte ""folclorul urban": singura diferenţă faţă de manualele "ştiinţifice" e cea de limbaj. Şcoala duce lipsă totală de lecţii de iubire ceea ce e cu totul altceva. NU EDUCAŢIA TRUPEASCĂ LIPSEŞTE, CI CEA SUFLETEASCĂ. Majoritatea adolescenţilor n-au nici un strop de educaţie a inimii la întâlnirea cu iubirea. Şi numai Hristos le-o poate da.

Singura condiţie pentru prezenţa iubirii adevărate este curăţia inimii. Fără curăţie, nu există decât patimă. Căci lebedele refuză noroiul pe care însă îl adoră porcii...

O inimă curată este cel mai rar lucru din lume. Trăim într-o societate care se manifestă ca o imensă uzină de fabricat şi împroşcat noroi, în care lucrăm, voluntar sau nu, cu toţii. Nu mai e nimic în societatea contemporană care să nu se fi deturnat, stricat, pervertit, murdărit. Şi-atunci, pretenţia"inimii curate" nu este una absurdă? Nu, atâta vreme cât există o "instituţie" care are tocmai acest profil: CURĂŢĂTORIE de INIMI. Sau sub numele consacrat: Sf. Biserică Ortodoxă. În această "instituţie" Hristos curăţă inimi, făcându-le apte de iubire. ( Cine frecventează Biserica având alt scop, rămâne pururea străin de darul ei.) De aceea nu există iubire fără Hristos, pentru că Hristos este ÎNCEPUTUL, SUSŢINĂTORUL şi DESĂVÂRŞITORUL IUBIRII.

Iubirea îi face pe oameni fericiţi. Patima, le oferă doar clipe de plăcere.

Într-o ţară cu 20 milioane de avorturi ar trebui să existe pretutindeni panouri cu următorul avertisment: NU IUBIŢI! PERICOL DE MOARTE!

Fără Ortodoxie iubirea rămâne "neortodoxă", adică intră în neorânduială. Asemenea vântului: liniştit, împinge ambarcaţiunile pe care, furios, le-ar scufunda într-o clipă.

Fără Hristos iubirea nu are binecuvântare şi roadele ei sunt nesfârşit de amare.

Singurul aport al educaţiei sexuale este la vulgarizarea deplină a intimităţii.

Suntem în plină dictatură a Sexului şi nimeni nu protestează, deşi efectul ei asupra sufletului e mai distructiv decât comunismul.

Maria Magdalena L-a iubit mult pe Hristos pentru că a scos 7 demoni din ea. De ce nu-L iubim şi noi pe Hristos? Pentru că cei 7 demoni ai desfrânării n-au fost încă scoşi...

De educaţia sexuală are nevoie industria sexului, nu adolescentul; iar de industria sexului are nevoie BANUL, nu dragostea.

Ar trebui ridicată o biserică în orice loc în care un băiat dă întâlnire unei fete.

ÎNTREBAREA DE LA MIEZUL NOPŢII

2009-06-19T08:44:00.008+03:00

Dincolo de toate
nu sunt decât
o piatră
în cădere spre
adâncul iadului...

Şi n-am decât strigătul
căderii mele...

Încotro, inimă? Unde
vrei să sfârşeşti?

În desăvârşirea căderii
ori
în desăvârşirea
strigătului?

PREOŢILOR NOŞTRI, CU DRAGOSTE...

2009-06-15T20:05:00.006+03:00

Era odată, nu demult, într-un oraş de provincie, un preot.

Şi era acel preot deosebit de prosper... Oamenii îl socoteau îngânfat şi pus pe căpătuială şi clătinau din cap rânjind când treceau pe lângă vila pe care şi-o ridicase, undeva aproape de centru... În curte strălucea o maşină nouă şi scumpă, iar preoteasa era mereu foarte elegantă... Părintele îşi petrecea, în fiecare an, concediul în străinătate şi făcea mereu mare caz, în conversaţii, de călătoriile şi cunoştinţele sale...

După faţa prea intens vascularizată părea că se înţelege bine şi cu vinul, deşi nimeni nu-l văzuse beat... Era catalogat ca preot "de meserie", uns cu toate alifiile birocratice şi administrative, care a prins o parohie bună şi s-a pus pe viaţă dulce...

Şi iată că deodată, fără ca nimic să-i prevestească sfârşitul, părintele a închis ochii.

Familia l-a înmormântat ca pe un om de seamă... Parohienii l-au mai bârfit o vreme: ca pe un om de nimic...

Apoi vremea, precum frunzele toamnei, a început să îngroape şi amintirea lui...

După vrea două săptămâni unul din oamenii din parohia acestui preot a mers la un pustnic.

După ce şi-a mărturisit necazul, pustnicul l-a întrebat:

- Înainte de a veni la mine ai fost la preotul tău?

- Păi, n-am fost... Că preotul cel vechi abia s-a dus, iar cel nou încă n-a fost instalat... Iar răposatul nu era om duhovnicesc...

- Măi, creştine, i-a spus pustnicul cu ochi scăpărători.... Să nu mai spui aşa despre preotul acela pentru că, să ştii că el petrece acum în Rai, cu îngerii!

Omul a rămas cu gura căscată. După câteva clipe, revenindu-şi din uluială, a spus cu glas tremurat:

- Păi, cuvioase... Părintele era om lumesc, îi plăcea averea şi băutura... Iar dacă îl supărai cu ceva se mânia foarte tare şi te făcea albie de porci... Pe deasupra era foarte îngâmfat, îi plăcea să pară cel mai deştept .... Pe toţi ne trata de sus şi ne jumulea de parale....

- Măi, creştine... Asta aţi văzut voi... Dar, la marginea oraşului era o femeie văduvă, cu cinci copii, căreia , cu vre-o 10 ani în urmă i-a murit bărbatul... Şi a lăsat-o fără nici un venit şi fără casă, pentru că era ipotecată la bancă... Preotul vostru i-a plătit ipoteca şi i-a dat casa înapoi... Ba i-a şi întreţinut pe toţi până au crescut copiii şi au început să lucreze... Iar femeia a stat de vreo câteva ori în spital... Părintele i-a plătit operaţiile şi a angajat o femeie ca să stea cu copiii cât a lipsit ea....

Cu o săptămână înainte de moartea preotului, a murit această văduvă... Şi pentru că Dumnezeu a zis:" " Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca, atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice." ( Luca 19,9), aşa şi văduva cea credincioasă care cu suferinţele ei şi-a agonisit casă în cer, l-a primit pe părintele la dânsa... Căci cine are milă, are parte de milă...

Şi dacă ai şti tu, măi omule, de câte ori l-a ispitit diavolul pe părintele ca să se îndreptăţească în faţa oamenilor cu fapta lui cea bună! Dar el răbda şi tăcea, deşi toate patimile lui văzute îl chinuiau să spună binele făcut şi să-l piardă... Căci binele văzut, mai devreme sau mai târziu, îl dărâmă laudele oamenilor...

Aşa că nu mai judecaţi, măi, după cele văzute... Lăsaţi judecata Celui Care cunoaşte inimile...

Şi rugaţi-vă pentru fiecare suflet de om ca să-l biruiască pe vrăjmaşul diavol întru cele ascunse...

CE VREA DE LA MINE HRISTOS?

2009-06-12T18:25:00.011+03:00

Un preot s-a întâlnit cu un om care se pretindea ateu. După câteva cuvinte de salut, ateul l-a întrebat, ironic:

- Ce vrea, părinte, de la mine Hristos?

Preotul l-a privit drept în ochi şi i-a răspuns:

- Hristos?... Hristos nu vrea nimic de la dumneata... Şi nici de la mine... Nu vrea nimic de la nici un om...

Şi a dat să plece.

Ateul a rămas o clipă încremenit. Apoi, zâmbind neîncrezător, a spus:

- Atunci... Atunci de ce a venit? Atunci... ce atâta ... Părinte! Vă bateţi joc de mine!...

- Nu, prietene, nimeni nu-şi bate joc de dumneata... Pur şi simplu acesta-i adevărul... ŞI HRISTOS A VENIT PENTRU CĂ L-AI CHEMAT!

- Eu? Păi eu nici nu cred în El...

-Măi, omule... Ai oftat vreodată? Ai avut vreodată o durere sufletească? Te-a nemulţumit adânc ceva? Ai gemut în sufletul tău? N-ai fost niciodată nefericit?

- Păi, cine nu este...

- Şi ce-ai făcut?

- Am băut...

- Şi după ce te-ai îmbătat n-ai mai oftat?

- Ba da....

- VEZI, NEFERICIREA ASTA N-O STINGE NIMIC DE PE LUME... Această stare de nefericire o vede Dumnezeu în inima omului ca pe o rugăciune neîntreruptă ... Şi a răspuns trimiţându-L pe Hristos...

- Bine, părinte, dar eu sunt nefericit că n-am bani... EU VREAU BANI, NU PE HRISTOS!

- Aşa a gândit şi Iuda şi a ajuns în ştreang...adică pe culmea nefericirii... HRISTOS este un răspuns la nefericirea omului, de aceea primul cuvânt al Legii Sale este: " Fericiţi..."

Orice am face în această viaţă inima ne rămâne mereu plină de rumoarea nefericirii... Pentru că nefericirea este legea acestei lumi...

- Şi zici, părinte, că eu mă rog fără să ştiu? Asta-i culmea!

- Da, dragul meu... Singura diferenţă între dumneata şi un sfânt este că sfântul lasă toate, şi familie şi bani şi gânduri, pentru a trăi cu toată fiinţa acest strigăt tainic al inimii.... Căci în măsura în care te uneşti cu cererea, în aceeaşi măsură te vei uni cu răspunsul...

- Părinte, e cam complicat pentru mine...

- Ştiu, dragul meu, ştiu... E greu să înţelegi din cuvinte, de cele mai multe ori imposibil, ceea ce ai fi început să înţelegi într-o clipă, dacă ai fi venit la mine ca să te spovedesc...

" Împacă-te cu tine însuţi; şi se vor împăca cu tine cerul şi pământul. Străduieşte-te să intri în cămara ta lăuntrică şi vei vedea cămara cea cerească; pentru că şi una şi cealaltă sunt acelaşi lucru şi, intrând într-una, le vei vedea pe amândouă."

( Sf. Isaac Sirul)

DUPĂ AVORT

2009-06-04T20:13:00.029+03:00

Erau doi pe o bancă tăcuţi şi fumau

simţeau nevoia să se învăluie-n fum

erau două absenţe care creşteau

şi când genunchii li se-atingeau

din inimi cădeau fire albe de scrum...

Apoi... el a desfăcut o sticlă de vin

ea... a început să plângă încetişor

fiecare se îmbăta cu ce mai putea

n-ajung ţigările pentru-un omor

"totuşi acolo cineva se zbătea! se zbătea!"

şi o rană cosmică între ei se mărea

înlocuind deodată citadinul decor

cu un loc strâmt şi întunecos şi hain

un pântece de fiară unde ei se iubeau

cu mâinile pătimaş apucând şi rupând

cu gurile flămânde muşcând şi sfărmând

mădularele fragede... ale unui... străin...

............................................

Pe-o bancă doi tineri fumează şi stau

cu ochii-n pământ suspină şi beau

locul se umple de ură şi chin

şi plină cu strigăte e sticla de vin...

..........................................

Odată pe-o bancă doi tineri erau...

Din durerile Ortodoxiei...

2009-06-04T08:20:00.007+03:00

Cu puţine zile în urmă am avut o discuţie cu un medic despre credinţă. Afirma categoric:

"Eu nu am nevoie să merg regulat la biserică, nici nu simt nevoia să mă spovedesc... Eu am o credinţă a mea, în sufletul meu..."

Bineînţeles că nici de Sf. Împărtăşanie, nici de cărţile duhovniceşti, după opinia sa, nu e nevoie...

Uimitoare atitudine la cineva care atunci când te îmbolnăveşti primul sfat pe care ţi-l dă e să nu încerci să te vindeci singur, ci să consulţi imediat un specialist! Care accentuează că o tratare diletantă a bolii poate avea consecinţe catastrofale!

Aceeaş atitudine o au şi sectanţii. Ei au luat "Tratatul de medicină a sufletului" (Sf. Scriptură) de pe masa medicului şi ignorând toată experienţa medicală de până la ei, au început să se diagnosticheze şi să trateze singuri... Şi chiar dacă, printr-o minune, ar nimeri reţeta, n-au farmacie...

Şi medicul meu nu e decât un sectant fără Biblie...

Căci credinţa adevărată este cea a Bisericii, este Darul lui Dumnezeu aşezat, de 2000 de ani în acelaş Potir, Ortodoxia , un Dar de care se împărtăşesc persoanele particulare prin comuniune sacramentală cu Sf. Treime, în Biserică, prin Sfintele Taine.

"Credinţa mea" este o credinţa în sine însuşi ridicată la nivel de religie.

Şi, după cum ne spun specialiştii, Sf. Părinţi, cea mai cumplită boală...

" Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus..." ( Ep. către Romani 10,3)

TÂNĂRUL FRUMOS

2009-06-01T11:54:00.007+03:00

N-aş fi scris aceste rânduri şi n-aş fi folosit acest titlu, atât de evident calchiat după cel al cărţii d-lui Dan Puric, dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei pe... tânărul frumos!

N-avea haine de firmă, nici trăsături de star. Nu era kool, nici trendy, nu ştia câteva limbi străine la perfecţie, nici nu avea părinţi faimoşi sau milionari... Nu conducea ultimul model de maşină sport, n-avea voce de MTV, nici alt talent care să-l facă deosebit... Un tânăr oarecare... Dar în el se arăta, limpede, frumuseţea vieţii!

Nu pentru că era deştept sau ştia să vorbească bine. Nu pentru că era artist sau om de ştiinţă, pentru că ar fi fost genial sau posesorul unui farmec aparte...

Era doar un tânăr care devenise transparent pentru frumuseţea originară, luminoasă, fericită, dumnezeiască, a vieţii! Era un om în care parcă se străvedea Raiul...

De fapt, era o fată care tocmai ieşise de la Spovedanie....

ÎNĂLŢAREA lui HRISTOS: DAR şi LUCRARE

2009-05-28T08:56:00.008+03:00

Întru Hristos toate sunt cereşti.

Apa, Pâinea, Calea, Adevărul, Viaţa, Poruncile, Fericirile, Duhul sunt din Cer şi dăruite omului spre înălţare.

Omul este asemenea unui aerostat: sufletul lui este balonul, iar trupul lui este nacela.Duhul Sfânt este heliul care îl înalţă. Iar pocăinţa e, mai întâi, tăierea funiilor care ţin aerostatul ancorat de pământ şi aruncarea lestului, a sacilor de nisip din nacelă; înălţarea bruscă, dezordonată, poate duce la răsturnarea şi distrugerea aerostatului. Tocmai de aceea tăierea legăturilor cu lumea şi aruncarea sacilor păcatului se fac din porunca Scripturii după rânduiala păstrată de Sfânta Tradiţie.

La baza balonului, între nacelă şi sacul plin cu gaz, adică între trup şi suflet, se află un arzător: INIMA. Flacăra vieţii, care arde în inimă, face gazul din balon să se dilate: presiunea din interiorul balonului creşte împingând cu mai multă putere aerostatul spre înălţimi. Deci pocăinţa e tăierea voii proprii, mărturisirea păcatelor şi aprinderea dragostei de Dumnezeu prin rugăciune, toate deodată lucrătoare.

Puterea heliului se arată pe măsură ce se goleşte lestul şi creşte flacăra care încălzeşte gazul din balon: aşa Duhul primit la Botez e suficient ca să înalţe sufletul în Cer, dar aceasta se arată pe măsura curăţirii inimii de patimi şi a încălzirii Duhului cu flacăra inimii, cu dragostea ce se arată în râvna rugăciunii.

De aceea pocăinţa, prin asceză şi rugăciune, face să crească sămânţa de muştar a Înălţării lui Hristos sădită în noi prin Sf. Botez.

Înălţarea lui Hristos este darul. Să-l cinstim prin lucrare. Amin.

UN AVORT NUMIT ROMÂNIA

2009-05-26T22:09:00.014+03:00

din ţara mea a mai rămas o cruce
şi-n cuie neamul unui strigăt mut
se ghemuieşte-n moarte şi ne plânge
cu mii de răni poporul nenăscut

şi nu ne tremură în pumni arginţii
ce mâini străine-n palme ni i-au pus
ca s-omorâm din pântece toţi pruncii
să-i facem loc vieţii din Apus

ce-am câştigat are miros de moarte
" iubirea" de import e un balaur
o fiară cu maniere rafinate
infern flămând cu porţile de aur

prin desfrânare prin tăcere şi prin lege
suntem cu toţi complici şi ucigaşi
păcatu-acesta cine ni-l va şterge
căci vom avea pe demoni ca urmaşi

iar cei născuţi au suflete bolnave
din pântecele mamei fiind drogaţi
cu laptele ce curge-n monitoare
de sânul Noii Ordini alăptaţi

mai avem inimi? sau trăim fără ele
de-atîta vreme, Doamne, că uităm
că atârnând cuminţi în funia de stele
chiar sufletul din noi îl avortăm!

Acestea sunt mâinile cărora, pentru valorile civilizaţiei, le-am dat voie să intre în pântecele mamelor ca să ne ucidă pruncii, şi-n minţile copiilor care au scăpat de avort, ca să le spele creierele de tot ce-i autentic uman. Acestea sunt mâinile morţii, acestea sunt mâinile care conduc România şi întreaga omenire...spre avortul absolut!

EMOŢIE DE VARĂ

2009-05-16T09:30:00.011+03:00

" Sunt mulţumit de viaţa mea!" spun unii

şi nu pot să-i cred deşi ei zâmbesc atât de siguri

mi-e cu neputinţă să-i cred

( Asemenea

cei cu nemulţumiri şi probleme mărunte

n-au nevoie de Hristos

pentru pricini atât de neînsemnate...)

Inima mea e plină de durere amară

ascultându-i

sufletul meu e un strigăt mut

privindu-i

ce surâsuri de salon funerar le desenează

pe feţe mulţumirea lor

O, dacă ar începe să pipăie pielea catifelatei lor fericiri

şi ar apăsa un pic mai tare

ar simţi Zidul

dacă ar închide televizorul

s-ar descoperi orbi

dacă şi-ar lua căştile de pe urechi

i-ar asurzi glasul cumplitei lor singurătăţi

şi-ar întâlni acolo durerea din inima mea

pe care cu uimire ar resimţi-o

mângâietoare

o boare de vânt ce-i ademeneşte

acolo

în adâncul nepervertit al inimii

în Maternitatea Adevărului

pe patul Crucii

unde trase de mâinile lui Iisus

în sfârşit s-ar naşte

şi sufletele acestor trupuri

care zac pe terase şi beau

sub umbrele colorate din pahare colorate cu paie colorate

diverse băuturi cu aromă "identic naturală"

de viaţă...

Elevul credincios e mai deştept decât profesorul ateu

2009-05-15T13:01:00.001+03:00

FIGURANŢII

2009-05-13T08:46:00.010+03:00

S-au privit s-au plăcut au vorbit au râs au dansat au trăit

cu fervoarea acelui videoclip pentru supele instant

s-au mângâiat ca în reclama pentru mâncarea de pisici

s-au sărutat demenţial ca în spot-ul pentru ciocolată

şi-au smuls hainele ca în reclama pentru maşina de spălat ideală

s-au pierdut printre cerşafurile imaculate de cel mai bun înnălbitor...

Acum stau cu privirile goale pironite în tavanul alb...

Televizorul

le mestecă şi le încălzeşte viaţa

apoi le-o scuipă fierbinte

înapoi

în piepturi...

Se vor cuprinde în braţe

cu gesturi tot mai precise

şi

cu trupurile lor

vor continua să sape

tot mai larg şi mai adânc

mormântul

acestei lumi...

COPIII MLAŞTINEI

2009-05-12T17:05:00.015+03:00

S-au cunoscut în parcul de distracţii al Mlaştinii
dintr-o privire s-au hotărât
să rămână împreună
pentru totdeauna

Dragostea lor era copleşitoare
dragostea lor era minunată
dragostea lor avea milione de culori
dragostea lor era un curier de florărie paradisiacă:
braţele şi inima fetei
mereu pline tot mai pline de flori....

Dar
sub dulcea povară a iubirii
încet-încet
pe nesimţite
sub greutatea catifelată a mângîierilor şi
apăsarea eterică a sărutărilor
ea se scufunda
cu un surâs
tot mai îndepărtat...

Într-o zi el a rămas privind cu uimire
locul pustiu unde
până de curând
îl aştepta fericirea...
Câteva
flori uscate pe jumătate acoperite de noroi:
tot ce mai rămăsese
din povestea lor...

A plecat în grabă spre parcul de distracţii
cu buchetul pe care i-l adusese ei :
să caute
o altă fată...

Nu, nu pentru că n-a iubit-o
nu
ci pentru că
pur şi simplu aceasta e

legea Mlaştinii...

HRISTOS ne-a răscumpărat din blestemul legii...
( GALATENI 3,13)

MAREA HOTĂRÂRE

2009-05-07T13:54:00.004+03:00

Hotărârea şi făptuirea unei adevărate spovedanii este cea mai mare izbândă, cea mai strălucitoare biruinţă a omului. Există în viaţă multe hotărâri eroice şi îndrăzneţe, care stârnesc admiraţia celorlalţi. Există fapte nobile şi gesturi mari care provoacă respectul şi recunoştinţa celor care le primesc şi a întregii societăţi, şi nu rareori se întâmplă jertfa de sine şi lepădarea de sine a unuia sau mai multor oameni care împărtăşesc dragostea veşnică a întregului popor. Mai presus de toate aceste izbânzi este ceva mai nobil şi mai de folos pentru folosul cel veşnic al omului şi mântuirea sufletului său. Este spovedania corectă şi adevărată a păcatelor lui. Faptele de eroism ale oamenilor sunt răsplătite cu medalii, insigne sau premii. Prin izbutirea spovedaniei, omul păcătos rupe manuscrisul păcatelor sale, care alcătuiesc cea mai grea povară, cea mai mare nenorocire din lume, se îmbracă în veştmântul alb al nevinovăţiei şi curăţiei morale şi primeşte ca dar ceresc pacea şi harul Duhului Sfânt.

Dacă cele spuse par exagerate, poţi cugeta la ele, iubite cititor, şi te vei încredinţa pe deplin. Spovedania este cel mai sensibil, cel mai nevralgic punct al vieţii duhovniceşti a omului.

De aceea se străduieşte să o acopere, să n-o atingă, să n-o stimuleze. Cere mereu s-o ocolească, s-o îngroape în tăcere şi necunoaştere.

Omul se preocupă de multe lucruri, dar de mocirla care se află în sufletul lui nu vrea să se ocupe. Îi e de-ajuns să-şi acopere rănile sufletului său cu bandaje frumoase, ca să nu se mai vadă, şi neutralizează cu parfumurile ipocriziei şi al gesturilor nobile duhoarea rănilor sufleteşti.

Nenumăraţi sunt cei educaţi şi înţelepţi care dau dovadă de multă prostie stând cu nesimţire şi indiferenţă în faţa marii Taine a spovedaniei. Nu sunt rare nici cazurile în care îşi adună toată înţelepciunea ca să osândească şi să micşoreze semnificaţia şi valoarea spovedaniei, ca s-o evite.

Există oameni cu mari grade, titluri şi medalii de onoare pentru reuşitele şi pentru serviciile lor, şi pe bună dreptate se bucură de respectul societăţii, dar nu au eroismul şi puterea să-şi spele prin spovedanie mizeria din sufletul lor. Spovedania pare lucru uşor şi simplu, dar este o lucrare de valoare inestimabilă. De spovedania sinceră depinde mântuirea omului, căci spovedania presupune adevărată pocăinţă, credinţă şi întoarcere la Hristos.

Oamenii care nu se spovedesc sunt creştini defectuoşi. Cei ce nu ascultă de porunca Domnului privitoare la pocăinţă şi spovedanie nu ascultă de Biserica Lui şi se vor afla în multe vinovaţi şi fără de răspuns. Adevăratul vrăjmaş al diavolului este spovedania, care, precum au spus Sfinţii Părinţi ai Bisericii, îi striveşte aceluia capul, îi sparge dinţii şi îl istoveşte cu totul. De aceea şi aduce nenumărate obstacole, încât să-l oprească pe păcătos de la spovedanie. Câteva din aceste obstacole, care sunt de fapt " pre-etape ale păcatului", le împodobeşte cu îndemânare şi le serveşte cu mult meşteşug, încât par adevărate şi taie dorinţa de mărturisire. Alteori prezintă aceste obstacole atât de greu de trecut, pocăinţa şi spovedania atât de dificile şi virtutea atât de greu de izbutit, încât creează şovăială şi îndoială în suflet, şi arată îndoială şi dezinteres şi nepăsare faţă de acestea. Acesta este un fenomen foarte obişnuit în societate şi din păcate se înmulţeşte chiar printre cei care predau religia de la catedră şi de la amvon.

Multe sunt cauzele pentru care drumul către spovedanie pare închis şi de netrecut. Însă cea mai mare piedică este slăbiciunea şi nedesăvârşirea noastră. O hotărâre vitează va fi întărită de Duhul Sfânt şi ne va duce la spovedanie, această colimvitră duhovnicească pe care a aşezat-o pe pământ Domnul spre a fi spălate mizeriile din suflet şi pentru ca păcătoşii să se curăţească. Spovedania este răscrucea renaşterii noastre morale, a mântuirii noastre. De aceea toate loviturile vrăjmaşului se îndreaptă spre zădărnicirea hotărârii celei bune a spovedaniei. Este zona în care diavolul stă, străduindu-se ca nimeni să nu ajungă la ea.

Trecerea aceasta, spovedania, este cel mai frumos eroism. Este mirul şi lacrimile pe care le varsă păcătoasa la picioarele lui Iisus. Este vameşul care a înfăptuit marea hotărâre şi L-a urmat pe Acela. Este minunata hotărâre a întoarcerii fiului risipitor, care a mers la tatăl său.

Nu şovăi nici tu creştine. Nu te împiedica nici de obstacolele care apar în faţa spovedaniei, nici de mulţimea păcatelor tale. Ia hotărârea cea vitează şi vei fi erou în faţa lui Dumnezeu. Fă primul pas şi harul lui Dumnezeu te va aduce lângă dumnezeiescul tron. Îngenunchează cu smerenie în faţa duhovnicului tău, şi îngerii din cer vor mijloci pentru tine. Deschide-ţi gura spovedindu-te sincer, şi se vor deschide îndată şi-ţi vor umple inima şuvoaiele dumnezeieştii mile.

( Cuviosul arhimandrit TIMOTEI PAPAMIHAIL )

Scrisoarea 37, un fel de psalm

2009-05-05T16:49:00.006+03:00

Astăzi facem pomenirea morţilor. O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.

O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Iov, pe care il coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul - trupul, Domnul - sufletul.
Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort.
Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort.
Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare, se destramă şi slava.
Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.
Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.
Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.
Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi.
Unde sânt mărgăritarele? În cenuşă.
Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte.
Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.
Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit.
Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor.
Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub roţile căruţelor.
Unde sânt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate.
Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.
Unde sânt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor.
Unde sânt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii.
Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe.
Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(fragment din cartea "Prin fereastra temniţei", Sfântul Nicolae Velimirovici)

SCRISOARE CĂTRE UN TÂNĂR ( fragment)

2009-05-05T08:46:00.010+03:00

O, dacă aş putea intra în inima unui tânăr şi să strig: Nu te lăsa înşelat şi ucis de lume! Lumea nu e ceea ce pare! Binele ei este o mare minciună! Îţi va devora sufletul prin plăceri şi distracţii apoi, după ce ţi-a luat toată vlaga, te abandonează deznădejdii!

Şi un tânăr ortodox mănâncă, doarme, călătoreşte, învaţă, iubeşte, cântă, râde, plânge... DAR TOATE ACESTEA, prin HRISTOS, ODIHNESC, LIMPEZESC ŞI ÎNALŢĂ SUFLETUL!

Aşa cum un obiect de argint pus într-un vas cu apă o păstrează nealterată, aşa şi Hristos într-o inimă de tânăr, o păstrează limpede şi dulce!

Calea acestei vieţi începe cu Taina Spovedaniei: DESCHIDE SUFLETUL TĂU LUI HRISTOS, MĂRTURISINDU-I CA PE O POVARĂ TOATE CÂTE S-AU ADUNAT ACOLO ŞI DACĂ NU ÎNCEPE SĂ SE FACĂ LUMINĂ, EU VIN ÎN PARCUL DIN CENTRUL ORAŞULUI ŞI MĂ LAS SCUIPAT ÎN FAŢĂ ŞI BATJOCORIT CA ULTIMUL DINTRE OAMENI, CA UN MINCINOS ŞI UN NETREBNIC ABSOLUT!

Orice suflet care se spovedeşte sincer primeşte Lumina; dar, trebuie să rămână în Biserică, în modul ei de viaţă, pentru a O păstra şi spori...

M-am întrebat mereu, de-a lungul anilor: cum poate spune un băiat unei fete că o iubeşte, când sufletul lui e plin de întuneric şi de păcate ( le-a înghiţit "pe pâine" din media şi din viaţa cotidiană de oraş ca orice tânăr obişnuit al acestor vremuri, căci răul intră în om prin simţuri ) CÂND A IUBI ÎNSEAMNĂ A DĂRUI CELUILALT LUMINA ŞI CĂLDURA PROPRIEI INIMI?

CARE LUMINĂ şi CARE CĂLDURĂ? CĂCI LUMEA, CARE ESTE UN SISTEM DE EXISTENŢĂ CONVENŢIONAL, ARTIFICIAL, NU LE CUNOAŞTE, NU LE ARE şi NU LE POATE DA...Şi de aceea produce, inevitabil, tipul acesta de tânăr cinic, dispreţuitor şi plictisit, GOL PE DINĂUNTRU, care trebuie conectat de mic la aparate ( televizor, calculator, etc.), ca un pacient în comă...( Uneori pe stradă, privindu-i cum merg, aşa , ca în transă, mă gândesc că dacă mă apropii şi le smulg, brusc, căştile de pe urechi, îi las fără puls!) Da, sufleteşte, mare parte din tineri sunt în comă... Distracţiile îi resuscitează pentru scurtă vreme, ceva asemănător unei convulsii provocată de un şoc electric, ca să-i lase apoi şi mai epuizaţi şi mai aproape de moarte...

NUMAI HRISTOS POATE SCOATE SUFLETUL DIN COMĂ ! Asta am trăit-o, nu e din cărţi, de aceea îngăduie-mi să-ţi reamintesc: dacă poţi să-mi dovedeşti, cu viaţa, contrariul, te aştept în parc...

CE DRUM VOI ALEGE ÎN VIAŢĂ?

2009-05-04T13:50:00.005+03:00

Un bătrân ascet a povestit următoarele:

Trăia odată o monahie care sporise mult în virtute şi evlavie. Când am întrebat-o din ce motiv a plecat din lume şi s-a călugărit, aceea mi-a povestit viaţa ei:

"Când eram mic copil, părinte, ţin minte că tatăl meu era om foarte bun şi cumsecade. Se ocupa cu cultivarea pământului şi aducea adesea acasă roadele trudei sale. Vorbea puţin şi cei care nu-l cunoşteau credeau că e mut.

Mama mea era total diferită faţă de tata. Era curioasă şi nu avea ocupaţie, vrând să afle şi veşti din afara satului nostru. Era atât de vorbăreaţă, încât nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă gura închisă. Uneori se certa cu oamenii, iar alteori glumea rostind cuvinte necuviincioase şi indecente. În cea mai mare parte a timpului se deda beţiei şi tovărăşiei bărbaţilor ticăloşi. Cheltuia aproape toţi banii din casă, căci tata îi încredinţase ei treburile economice ale casei. Cu toate că trăia în asemenea excese, niciodată nu se îmbolnăvise, nici nu simţise nici cea mai mică durere; şi cu toată viaţa ei mizerabilă, îşi menţinea trupul sănătos.

A venit vremea ca tatăl meu să moară, după o boală îndelungată. Dar, la moartea lui s-a întâmplat ceva neobişnuit. S-a iscat un vânt puternic, cu fulgere şi tunete, încât regiunea a fost răvăşită, a căzut ploaie torenţială şi noi n-am îndrăznit să ieşim din casă. Astfel, tata stătea mort de trei zile în cameră, neputând să-l îngropăm. Consătenii mei văzând aceasta, îl acuzau pe mort şi spuneau: " Vai, vai ce mare rău trăia printre noi şi noi nu ne-am dat seama de asta! Acest om trebuie că a fost mare duşman al lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu nu îngăduie nici măcar să fie înmormântat."

Noi însă, pentru ca trupul să nu înceapă a putrezi, am cutezat ca prin ploaia torenţială să-l însoţim pe mort până la cimitir şi să-l înmormântăm.

De atunci, mama mea, având şi mai multă libertate, s-a dedat cu şi mai mare neruşinare orgiilor şi faptelor necuviincioase.

A devenit atât de necuviincioasă încât a transformat casa în atelier de fărădelege şi depravare şi a cheltuit întreaga avere a noastră. A venit vremea şi a murit şi ea, nepocăindu-se pentru păcatele pe care le-a făcut. Rudele mele i-au făcut o înmormântare strălucită şi fastuoasă, cu coroane şi fanfară, iar timpul era senin şi însorit.

După moartea mamei mele, având atunci cam 13-15 ani, într-o seară mi-a venit în minte un gând: ce drum voi alege în viaţă? Să aleg trăirea tatălui meu şi să vieţuiesc în cumpătare, decenţă şi bunătate? Dar el, deşi a trăit în virtute, n-a dobândit nici un bun aici pe pământ. Bolile l-au mâncat, iar dispreţul oamenilor l-a însoţit până la mormânt! Dacă viaţa lui a fost bineplăcută lui Dumnezeu, de ce să încerce atâtea nenorociri? Cum trăise mama mea? A trăit în sănătate, cu toate că se dedase tuturor plăcerilor şi desfătărilor lumii. Aşadar, viaţa asta o voi urma şi eu. Căci este preferabil să cred în ce văd ochii mei decât în vorbele altora.

Luând această hotărâre, m-am întins să dorm. Noaptea, în faţa mea a apărut un om de dimensiuni uriaşe şi cu înfăţişare sălbatică. M-a privit cu mânie şi m-a întrebat cu severitate:

"Care sunt gândurile inimii tale?" Eu m-am speriat atât de tare, încât n-am îndrăznit să-l privesc. Acela m-a întrebat din nou:

"- Spune-mi deci, ce-ai hotărât?"

Când m-a văzut că paralizez de frică şi sunt gata să înnebunesc, mi-a amintit chiar el ceea ce cugetasem seara.

Eu, când mi-am revenit puţin din teamă, n-am putut, desigur, să neg cele ce spusesem şi am început să-l rog să mă ierte.

Acela, destul de blând de data asta, m-a luat de mână şi mi-a spus:

"- Vino să vezi unde se află tatăl şi mama ta şi apoi alege singură drumul pe care vrei să mergi".

Aşadar, după ce m-a scos de acolo unde eram, m-a condus într-o grădină nesfârşită, unde erau plantaţi diferiţi copaci frumoşi, plini de roade şi mai minunaţi decât se poate spune în cuvinte. În timp ce păşeam împreună cu călăuza mea, deodată m-am întâlnit cu tatăl meu care m-a îmbrăţişat şi, după ce m-a sărutat cu blândeţe, mi-a spus:

-" Dragul meu copil!"

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am rugat să rămân lângă el. Dar el mi-a spus cu afecţiune:

-" Acum, fetiţa mea, nu e cu putinţă să se întâmple asta. Însă dacă vrei să urmezi felul meu de viaţă, nu va trece multă vreme şi vei veni şi tu aici, împreună cu mine."

Eu l-am rugat să mă ţină lângă el, dar îngerul care mă însoţea m-a tras de mână, zicându-mi:

-" Vino s-o vezi pe mama ta, pentru ca lucrurile însele să-ţi arate ce drum e mai bine să alegi."

După ce m-a condus într-un loc foarte întunecat, unde se auzeau strigăte şi gemete, mi-a arătat un ceaun aprins care, cu cât se mărea focul, fierbea şi în jurul lui stăteau câţiva oameni mizerabili şi înfricoşători la chip.

În timp ce priveam acel loc înfricoşător, am văzut-o pe mama mea, care era îngropată până la gât în acest ceaun şi viermi nenumăraţi o mâncau pe tot trupul. Tremura de durere şi groază, iar dinţii îi clănţăneau şi era tulburată cu totul. Când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a început să plângă cu suspine şi să-mi spună: "Vai şi amar, copilul meu! Durerile mele sunt insuportabile şi chinurile nesfârşite! Vai de mine, nefericita! Pentru câţiva ani de plăcere trupească şi desfătare păcătoasă, câte pedepse înfricoşătoare sunt supusă să îndur! Pentru desfătările trecătoare ale vieţii mă chinui acum veşnic. Copilul meu, miluieşte-o pe mama ta care, după cum vezi, arde în acest foc şi e mâncată de viermi. Adu-ţi aminte, fetiţa mea, că te-am alăptat şi te-am crescut. Dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Nu mai pot răbda."

Eu eram înmărmurită şi nu îndrăzneam să mă apropii de mama mea, văzându-i pe acei diavoli întunecaţi la chip.

-" Fetiţa mea, ajută-mă, nu nesocoti rugăminţile mamei tale. Nu trece fără să vezi cât de nefericită sunt, chinuită în gheenă şi mâncată încontinuu de viermele cel neadormit".

Atunci eu din compătimire, am întins mâna ca să o scot din iad. Însă îndată ce flacăra focului mi-a atins mâna, am simţit o durere foarte mare şi am început să strig şi să plâng cu suspine. Din pricina suspinelor şi a strigătelor s-au trezit toţi cei care erau în casă şi au alergat la patul meu întrebându-mă de ce plâng şi de ce oftez. Atunci eu, revenindu-mi, am început să le povestesc vedenia mea. Din clipa aceea m-am hotărât definitiv să trăiesc precum tatăl meu. Mă rog ca Dumnezeu să mă învrednicească să reuşesc să mă întâlnesc cu el ca să trăim împreună, cu Harul lui Dumnezeu, de vreme ce lucrurile însele m-au învăţat ce slavă şi ce cinstiri le sunt pregătite celor care au preferat cumpătarea şi virtutea şi ce pedepse înfricoşătoare şi chinuri îi aşteaptă pe cei care cheltuiesc această viaţă pe patimi şi pe plăceri." ( din volumul "VEDENII şi ISTORISIRI de FOLOS despre VIAŢA DE DINCOLO", Ed. Egumeniţa)

MANIFEST ORTODOX

2009-05-01T09:23:00.013+03:00

"...tot pământul s-a minunat, mergând după fiară.
Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.(...) Şi s-au închinat fiarei, zicând: CINE ESTE ASEMENEA FIAREI ŞI CINE POATE SĂ LUPTE CU EA?(Apoc. 13; 3,4,16,17)

Prezent în fiecare element al vieţii cotidiene, FENOMENUL DE GLOBALIZARE este un proces de asimilare a fiecărui individ, Fiarei.

De la naştere suntem preluaţi de un sistem de asistenţă medicală şi educaţională care să asigure succesul acestei integrări. Societatea contemporană este un incubator ce încălzeşte şi modelează personalitatea umană la flacăra bestialităţii: de la desene animate până la asepticul discurs politic, totul contribuie la succesul acestui proces de încorporare în Fiară. ( Expresia informatică a acestui fenomen este THE BEAST - FIARA, uriaşul calculator construit pentru a asimila şi controla toate informaţiile cu privire la fiecare individ din spaţiul comunitar).

SINGURA IEŞIRE din ACEASTĂ ASIMILARE este CREŞTINISMUL ORTODOX.

Numai prin Ortodoxie, Hristos deschide în suflet, în chip viu, lucrător, toate braţele Sf. Cruci: postul, rugăciunea, milostenia şi mărturisirea adevărului mântuitor. Pe fiecare din aceste braţe, mâna lui Dumnezeu răstigneşte una din lucrările de integrare în Fiară: hrana modificată, telecontemplaţia Răului, egoismul absolut şi minciuna omniprezentă şi continuă.

Ortodoxia nu cheamă la practicarea unei religii, ci la LIBERTATE! La acea libertate fără de care omul cade din modul său specific de existenţă şi devine animal sau obiect.

În decembrie 89 tinerii şi-au dat viaţa doar pentru ca o formă brutală de domnie a Fiarei să fie înlocuită cu alta, mai rafinată. Libertatea obţinută atunci s-a dovedit a fi doar tranziţia spre o formă mai subtilă de sclavie: de la totalitarismul politic spre cel economic şi, conform profeţiei apocaliptice din motto-ul acestui manifest, totalitarismul economic îl mijloceşte pe cel sufletesc. NUMAI CRUCEA LUI HRISTOS NU SE VA FRÂNGE SUB PRESIUNEA ACESTEI DICTATURI ŞI CEI CE ŞI-AU ASUMAT-O CA SISTEM NERVOS ŞI COLOANĂ VERTEBRALĂ! CĂCI ÎN ORICE OM CREŞTE: ORI HRISTOS, PRIN CRUCEA MISTICĂ A CREDINŢEI ÎN EL ORI FIARA, PRIN INERŢIA FIZIOLOGICĂ A CREDINŢEI ÎN LUME!

Toate revoluţiile acestei lumi transformă lacrimile în sânge...înrobind şi mai adânc! Numai " revoluţia" tinerilor din mânăstiri şi biserici preschimbă Sângele în lacrimi de fericire...

Biserica de Răsărit nu este o instituţie, ci un popor de oameni liberi...Singurul!

VINO şi VEZI!

CUVÂNT de MÂNTUIRE

2009-04-30T09:14:00.004+03:00

" Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Marcu 1,15)

Ca să ştergem o greşeală de-a noastră din amintirea oamenilor ne trebuie mulţi ani.

Lui Dumnezeu Îi este suficientă doar o lacrimă.

Deci, să stingem pârjolul pe care l-au aprins păcatele noastre, nu cu multă apă, ci cu puţine lacrimi.

Evanghelia să devină pentru noi viaţă, să participăm la durerea celuilalt. Întâi de toate punerea în practică şi pe urmă cugetarea.

( Cuv. Paisie Aghioritul)

PĂCATELE PĂRINŢILOR şi BOLILE COPIILOR

2009-04-29T08:33:00.008+03:00

" Pe tatăl nelegiuit îl vor huli fiii, că pentru el sunt de batjocură... Ai dat ocara întru slava ta şi ai pângărit sămânţa ta, încât ai adus mânie peste fiii tăi şi greu suspin peste neamul tău..."(SIR 41,10 şi 47,22)

La Cuviosul Paisie Aghioritul, în Sfântul Munte, a venit un bărbat a cărui fiică era grav bolnavă de cancer. Acesta adusese cu sine şi câteva lucruri ale fetei, ca să le binecuvinteze Părintele.

" Bătrânul i-a zis nefericitului:

- Eu o să mă rog, dar şi tu, ca părinte, trebuie să faci jertfă, pentru că Dumnezeu Se milostiveşte grabnic de iubirea jertfelnică.

Tatăl fetei a întrebat:

- Ce jertfă să fac părinte?

Bătrânul a zis:

- Jertfeşte şi tu o patimă.

Acela, având idee foarte slabă despre viaţa duhovnicească, a răspuns:

- Păi eu nu am nici o patimă.

Atunci Bătrânul l-a întrebat:

- De fumat, fumezi?

- Da.

- Lasă-te de fumat din dragoste pentru fiica ta, şi Dumnezeu o s-o facă sănătoasă, a cerut Bătrânul.

Tatăl s-a lăsat imediat de fumat, şi fata a început să se facă, puţin câte puţin, sănătoasă. După o vreme, s-a însănătoşit cu desăvârşire, lucru confirmat şi de medici. Totuşi, tatăl a uitat nu după mult timp de făgăduinţa sa, şi ca atare nu şi-a mai ţinut-o. Ce credeţi că s-a întâmplat? Fetei i s-a descoperit iarăşi o tumoră malignă, şi starea ei s-a înrăutăţit. Tatăl a cerut din nou ajutorul Bătrânului, însă a auzit mustrarea fermă şi nepărtinitoare: "Dacă tu, tată fiind, nu ai evlavie şi nu jertfeşti de dragul copilului o patimă, care dealtfel îţi distruge trupul, nici eu nu pot să te ajut cu nimic." ( K.V. ZORIN)

O CRIMĂ APROAPE PERFECTĂ

2009-04-27T08:54:00.016+03:00

Trăiesc în grabă

o viaţă de unică folosinţă

mai tot timpul în lumina moartă

a unui bec economic

mănânc mâncare falsă

beau apă clorurată

mă plimb pe străzile unei mari minciuni

alcătuită din

tot felul de ziduri

proptite în cuvinte mari...

Muncesc în cadrul improvizaţiei continue

iau leafă pe aportul adus la propăşirea

relativităţii absolute

citesc sau văd un film de adormit

întrebările copiilor

şi mă culc...

În fiecare noapte

Îl visez pe Hristos

căutându-mă cu înfrigurare

prin grămada de pet-uri cutii

de conserve aparate uzate bilete de troleibuz

ziare robinete cărţi butoane sateliţi scobitori

strigându-mă tot mai îndurerat şi mai rănit

până-L pierd undeva în întunericul

care are nevoie de toate aceste lucruri

pentru a rămâne în noi...

.....................................................................

Dimineaţa

toate sunt la fel...

... cu excepţia

unei mici pete de sânge pe pijama

care nu iese

decât cu

lacrimi...

SUSPIN

2009-04-24T10:52:00.007+03:00

Nu văd altă cale spre libertate decât o pocăinţă nelimitată...

SUFLETE, UNDE EŞTI ?

2009-04-24T09:07:00.006+03:00

"După agitaţie şi distracţii, sufletul, dacă nu este stricat cu totul, se tânguieşte. Inima, chinuindu-se în înăbuşitoarea atmosferă străină, se închide în sine şi se jeluieşte lui Dumnezeu şi chiar omului că o asupreşte zadarnic. Astfel, această rugăciune este strigătul de tămăduire al bolnavului. Domnul trimite asemenea clipe de umilinţă după distracţii şi chiar în timpul lor, ca să-i aducă aminte omului că se poartă cum nu se cuvine, pierzându-şi în van timpul în deşertăciune şi păgubindu-şi sufletul." ( SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL)

CÂNTEC VECHI de VIAŢĂ NOUĂ

2009-04-16T10:28:00.013+03:00

A murit Iisus pe cruce

şi S-a stins Lumina lumii...

Nu e noapte

ci e moarte,

peste tot întinsul humii...

A murit Iisus pe cruce

şi s-au bucurat stăpânii

ăstei lumi

de spurcăciuni,

lauda deşertăciunii...

A murit Iisus pe cruce,

stins e trupul Lui pe lemn...

Roşu curge

sfântul sânge

ştergând marele blestem...

A murit Iisus pe cruce...

S-a cutremurat pământul!

Nu-i pieire

ci-nviere,

căci ni s-a deschis

mormântul..

A murit Iisus pe cruce

şi-a lăsat iubirea Sa:

cine I-a primit cuvântul

şi şi-a părăsit mormântul,

s-o mănânce şi s-o bea!

BOSCHETARUL

2009-04-15T11:05:00.006+03:00

"Adame, unde eşti?"( FAC.3,9)

Privesc în jurul inimii mele:
mobile, calculator, diplome, fotografii, cărţi...
Apoi,
prin termopanul bine curăţat de Paşte:
blocuri, vile, şosele pline de automobile, galaxiile
artificiale ale puzderiei de reclame, iar
pe munţii din jur,
antene uriaşe, moteluri, telegondole...

...toată recuzita unei vieţi tensionate, interesante
distractive şi pline...
....acest,
tot mai complex,
mai întins
şi mai halucinant,

boschet

în care mă ascund
de Dumnezeu....

CARTE POŞTALĂ

2009-04-14T15:15:00.006+03:00

"...şi, iată,
mulţime multă (...)
stând înaintea tronului
şi înaintea Mielului,
îmbrăcaţi în veşminte albe..." ( Apoc.7,9)

PELERINUL

2009-04-12T15:15:00.009+03:00

Lângă
fântâna lui Hristos
a îngenuncheat
un om...

Pustiul
ce se întinde de jur-împrejur
numai stânci himere şi spini
e
inima lui;
desăvârşita secetă
înnăbuşă strigătul pietrelor
ce se macină
în tăcere...

"O fântână seacă
şi un om..."
povestesc râzând
călătorii caravanelor
ce trec zilnic
dintr-o himeră în alta

neştiind că
în adânc

rădăcinile omului şi ale fântânii
se împletesc
într-o cruce
prin care inima omului bea
nemărginita linişte
a fântânii...

ÎNVĂŢĂTORUL IUBIRII - un catehism al inimii ( 1)

2009-04-09T07:43:00.015+03:00

Hristos învaţă sufletul nostru să iubească. Mai întâi mintea, apoi inima. Şi o face prin credinţă...

Când Moise a auzit în muntele Horeb glasul Rugului s-a apropiat; ajuns în preajmă, i s-a spus să se descalţe: din acel punct începea intimitatea cu Dumnezeu, locul sfânt...După atingerea prin cuvânt, care te face să crezi, vine atingerea inimii, cea care te face să iubeşti...

Aşa e azi Sf. Biserică...Cine intră în ea cu sufletul desculţ, adică fără idei preconcepute, ca un copil, ÎL SIMTE PE DUMNEZEU... cu tălpile inimii! Căci Dumnezeu e smerit... Smerenia este semnul iubirii adevărate: o sete mistuitoare de a te face cât mai mic pentru ca cel pe care îl iubeşti să poate umple...Totul: nu te mai saturi de mărirea lui...

În Biserică intrând călcăm pe ...trupul lui Dumnezeu! Când ne fulgeră aceasta atunci ni se taie genunchii! Cădem, pentru prima dată, nu în păcat, ci în dragoste...Ca să ne lipim fruntea, buzele şi pieptul de...Dumnezeu! Şi e prea puţin, şi începe să doară...şi doare mai tare şi mai adânc încât vin lacrimile: şi atunci, prin lacrimi, Taina inimii, cămara ei secretă, ni se deschide ...

Când omul a pus primul pas pe Lună omenirea a tresărit...Dar, când sufletul unui om pune piciorul întâia oară în locul sfânt al propriei inimi, atingând astfel realitatea veşnică, atunci toate cerurile lui Dumnezeu saltă de bucurie: e primul pas, pe drumul de întoarcere acasă, al fiului risipitor...

NOI NU-L CUNOAŞTEM PE DUMNEZEU DECÂT CU LĂUNTRUL INIMII: ACOLO AVEM SIMŢURI PENTRU EL, PENTRU CĂ ACOLO ESTE CHIPUL SUFLETULUI NOSTRU , CEL PE CARE ÎL DEZVELEŞTE, pentru totdeauna, MOARTEA...ŞI CARE, PRIN FRUMUSEŢEA SAU URÂŢENIA LUI, MOŞTENEŞTE RAIUL SAU IADUL... (El este bestia iar Biserica este frumoasa care, prin dragostea lui Hristos, îl transformă în prinţ...)

SCRISOARE de FLORII

2009-04-07T09:55:00.015+03:00

fratelui meu Marius, ca mie însumi

...îmi amintesc
de acel bătrân surdo-mut
ce-n grădina de vară
împărţea trecătorilor flori...

şi lacrimile
de pe obrazul lui aspru
neras...

şi ochii în care Lumina
îşi lua rămas bun
de la oameni...

cu o mână tremurătoare ne întindea
margarete de câmp
ţinând buchetul lipit de trup
atât de strâns
încât
atunci când le oferea
mi se părea că le smulge
din piept ...
...........................................................

...acum plâng în tăcere şi scriu
cu o mână tremurătoare încercând
să prind florile pe care
în grădina devastată
a inimii
ni le întinde
Hristos...

UŞA

2009-04-06T09:26:00.012+03:00

Teodorei, cu dragoste

am găsit în curtea mea
în iarbă
printre jucării
o Carte

am deschis-o:
în Carte era o Uşă

am deschis Uşa
şi dincolo de ea
am văzut iarba
din curtea
lui Dumnezeu...

deodată
toţi oamenii mari
s-au repezit îndureraţi
să o închidă...
.............................................................

am crescut
sunt un om mare
printre oameni mari
păşind şi vorbind cu grijă
cu privirea în pământ
ca să nu vadă
nimeni în ochii mei
copilul
ce-n adâncul inimii
îşi mută
jucăriile
pe iarba lui
Dumnezeu...

" Eu sunt Uşa: de va intra cineva prin Mine,
se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla." ( IOAN 10,9)

NEBUNA

2009-03-31T21:30:00.019+03:00

Vreau să mă apropii de adâncul inimii mele

să-mi las fruntea pe temelia ei

ca un pelerin ostenit

pe ultima treaptă

a Scării

dar

sunt într-una zvârlită-napoi

afară

tot mai departe şi mai adânc în noroiul

şi zarva drumului larg...

Mă ridic îmi scutur hainele le şterg le usuc la soare

frec crustele vântur praful

vieţii de zi cu zi:

această poveste a hainelor mele

din care

încerc să fug

şi sunt prinsă

la fiecare bătaie de inimă

ce pleacă mereu

spre Dumnezeu

fără mine...

......................................

De o vreme

nu mai pot să mă mai ridic

stau în noroi şi plâng ascultând

cum inima mea

mă tot strigă

din

Cer...

A VENIT VREMEA...

2009-03-23T20:49:00.010+02:00

A venit vremea despre care-am citit…
A venit timpul despre care-am vorbit
cu teamă, suspin ori tremurat cuvânt…
Şi feţele, deodată, de cremene sunt!

A venit vremea să fim ce-am crezut !
A venit timpul să ne smulgem din lut !
Nu mai e "mâine", totu-i "acum şi aici":
e clipa ce şuieră făcându-se bici!

Totul se-opreşte! Vreme-a sosit:
fiecare, vândut, scuipat, pălmuit,
află Scriptura-n tâlcuirea cea vie
scrisă, în carne, de pumni şi de cuie!

A venit ceasul braţelor deschise
în faţa iadului cu uneltele-ncinse…
Vremea pironirii, veşnicia de fiere
ce picură-ncet doar venin şi durere…

Sudorile de sânge… nemărginita rană…
şi inima bând gheena spaimă cu spaimă…
Ne sfarmă minţile agonia totală…
A torturii zilnice nesfârşită spirală
ne spintecă nervii, fir după fir:
ne urlă sufletul în hristic delir…

Şi când se face Lumină

acel strigăt deplin,
străbatem, deodată, Calea prin ură;
deschidem, cu toţii, o singură gură
zdrobită, uscată, arsă de chin:
spre pământul din Pâine
şi cerul din Vin…
……………………………………………………..

A venit ceasul cel mereu amânat…
A sosit adevărul ce-nadins l-am uitat...
Soră de sete! Fraţi de năpastă!
Ni se deschide
Uşa din coastă

nouă… celor
fără căinţă
şi faptă…

ultima milă

ultima dată

ORTODOXIA INIMII

2009-03-10T19:24:00.002+02:00

" Pentru ca lucrarea rugăciunii să ducă la acele rezultate despre care vorbesc cu căldură părinţii şi învăţătorii noştri este necesar să le urmăm învăţătura. Prima condiţie - credinţa în Hristos ca Dumnezeu-Mântuitor; a doua - conştiinţa că suntem pierduţi prin păcatele noastre. Această conştiinţă poate atinge o asemenea profunzime, încât omul se simte mai păcătos decât alţii, nu în virtutea unor acte păcătoase exterioare, ci ca pe o vedere a îndepărtării sale de Dumnezeu, ca pe un potenţial purtător al răului.

Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândeşte pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acţiunea în noi a mândriei, judecarea fraţilor, vrăjmăşia faţă de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.

La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimii păcătoşi şi să ne osândim sincer întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutăm nimic în afară de iertare şi miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârşave, să nu pricinuim nici un rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos şi să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta."

Şi Dumnezeu ne aude şi mântuirea vine la noi.

"Şi cel care va chema numele Domnului se va mântui".( Ioil 2,32)

( Arhimandritul SOFRONIE - Despre rugăciune)

DUMINICA SUFLETULUI RISIPITOR

2009-02-15T19:35:00.005+02:00

e o Tăcere
Care ţine
toate

gândurile
sunt paşii sufletului
risipitor

în
adâncul
inimii
aşteaptă

Tăcerea
Care ţine
toate

OMUL-BISERICĂ

2009-02-15T18:56:00.005+02:00

"Semnele şi cunoaşterile celui ce are smerenia adevărată sunt acestea: a se socoti mai păcătos decât păcătoşii şi a considera că nu a făcut nici un bine înaintea lui Dumnezeu; a se prihăni pe sine în toată vremea, în tot locul şi în tot lucrul; a nu întrista pe nimeni, nici a considera că este cineva pe pământ mai pângărit, mai păcătos sau mai leneş decât sine, ci a-i lăuda şi a-i slăvi pe toţi de-a pururea; a nu judeca, a nu defăima şi a nu grăi de rău pe cineva vreodată; a tăcea de-a pururea şi fără de poruncă, a nu grăi ceva fără de trebuinţă, iar când va fi întrebat şi vrea să grăiască ori trebuinţă având să grăiască, să răspundă cu alinare, cu linişte şi rar, ca şi când ar fi silit şi s-ar ruşina să grăiască; a nu se lua pe sine măsură la ceva; a nu se certa cu nimeni, nici pentru credinţă, nici pentru orice altceva, ci dacă zice de bine, zi şi tu aşa; iar dacă zice de rău, zi că tu ştii; a avea supunere şi a-şi urâ voia, ca pe una ce-l poate pierde; a avea de-a pururea privirea în jos; a avea înaintea ochilor moartea; a nu cuvânta în deşert, a nu grăi deşertăciuni, a nu minţi niciodată; a nu grăi împotriva celui mai mare; a suferi ocările, defăimările şi pagubele cu bucurie; a urâ odihna şi a iubi osteneala; a nu întărâta pe cineva şi a cunoaşte smerenia cea adevărată. Fericit cel ce are pe acestea, fiindcă s-a făcut casă şi biserică a lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a sălăşluit într-însul şi l-a făcut moştenitor al împărăţiei cerurilor. Amin."( SF. EFREM SIRUL)

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( III ) - Sf. Ignatie Briancianinov

2009-02-13T13:00:00.008+02:00

"Odată ce omul s-a lipsit, prin cădere, de lumina dumnezeiască, nu i-a mai rămas decât raţiunea, cu sclipirea unei singure lumini sărace. Foarte mulţi oameni au fost aduşi la cunoaşterea Adevărului prin această lumină şi n-au fost lăsaţi să se piardă în comodităţile posibile ale acestei vieţi pământeşti, pe care vrăjmaşul omenirii le-a inventat, prin tot felul de ştiinţe şi arte care au contribuit la marea sporire a păcatului, spre întărirea căderii şi înfrumuseţării ei cu idolii bunăstării şi ai veseliei. Ştiinţele omeneşti, aducându-i satisfacţie omului şi prezentând harul dumnezeiesc şi pe Însuşi Creatorul ca ceva netrebuincios, hulind, respingând şi umilind Duhul Sfânt, s-au făcut arme puternice şi mijloace ale păcatului şi diavolului. Lumina oamenilor s-a contopit cu " lumina" demonilor, formând deşteptăciunea omenească, străină de Dumnezeu, distrugându-l astfel pe om cu mândria cea asemenea diavolului( 1 Cor.3,17-18)

Înconjurat de boala învăţăturii, omul înţelept al acestui veac le supune pe toate raţiunii sale, slujindu-i lui însuşi, devenind astfel propriu-i idol, întruchipând propunerea oferită de satana: Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Înţelepciunea oferită sie însuşi este o înşelare de sine, o minciună drăcească, o cunoaştere falsă care îl pune pe om într-o stare de amăgire faţă de propria persoană şi faţă de cele ce-l înconjoară. Toată această înţelepciune este o spurcăciune şi o nebunie în faţa lui Dumnezeu, o îndrăcire. Orbirea sa o proclamă ca fiind o viziune şi de o competenţă corespunzătoare, făcând astfel să fie de nevindecat, căderea fiindu-i asemenea cu cea a nenorociţilor de farisei şi cărturari ( In.9,41) Legat de aceasta Apostolul spune: " Cugetul trupului este moarte iar cugetul Duhului viaţă şi pace. Pentru că cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu căci legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate"( Rom.8,6-7)

Pentru aceasta, Duhul Sfânt porunceşte acelui ce doreşte să se apropie de Dumnezeu şi să se facă părtaş înţelepciunii duhovniceşti să respingă această înţelepciune pământească ( I Cor.3,18)

Chiar şi Sf. Ap. Pavel atenţionează că puţini învăţaţi au primit credinţa creştină considerând înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos ca o adevărată nebunie. Filozofii şi pictorii au fost cei mai mari susţinători ai idolatriei, precum şi duşmani ai adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

Din momentul în care credinţa creştină a cuprins lumea, ştiinţa a născut nenumărate erezii şi cu ele s-a străduit să răstoarne temelia creştinismului.

Marea fărădelege, adică omorârea Dumnezeului Cel întrupat, a fost săvârşită de învăţaţii acestei lumi în numele înţelepciunii şi a legii lor.

Acum oamenii creştini, proveniţi din vechii închinători la idoli, revin la starea de dinainte pentru că nu pot să respingă progresul ştiinţei. Această ştiinţă îi fac pe oameni să se închine din nou la idoli şi să-i slujească satanei, dar printr-o altă formă de înşelare, mai lesnicioasă. "

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( II ) - Sf. Ignatie Briancianinov

2009-02-12T20:20:00.004+02:00

" Spre această viaţă de desfătări trupeşti, care omoară viaţa întru Domnul, au fost dispuşi şi unii dintre copii lui Adam care nu mai dădeau ascultare povestirilor despre rai şi despre starea duhovnicească a omului, găsindu-şi hrana necesară în ţara izgonirii şi a satisfacţiei patimilor duhovniceşti. Nepoţii lui Adam au înaintat şi mai mult spre îmbunătăţirea vieţii materiale, uitând de veşnicie. Şi, în sfârşit, în această direcţie s-au îndreptat toţi urmaşii lui cu excepţia unor bărbaţi aleşi. Aceşti urmaşi considerau raiul ca ceva ireal, ca pe o poveste şi o invenţie a imaginaţiei superstiţioase. În zadar moartea îi lua pe oameni de pe faţa pământului căci ei îşi continuau viaţa de parcă ar fi fost nemuritori.

Necesitatea menţinerii puterilor trupeşti printr-o mâncare simplă s-a transformat în lăcomie, în îmbuibarea cu mâncări alese. Potolirea setei a trecut la îndulcirea cu tot felul de băuturi care duc la beţie. Acoperirea goliciunii cu îmbrăcămintea din piele s-a transformat într-o înfrumuseţare a trupului cu tot felul de obiecte şi veşminte. Sălaşele simple, care serveau drept refugiu împotriva stihiilor şi a fiarelor ce s-au ridicat împotriva omului, au fost înlocuite de măreţele şi minunatele palate. A apărut luxul cu nenumăratele lui cerinţe care s-au transformat în legi crude sau inexorabile în societatea oamenilor căzuţi. Fireasca împreunare a femeii şi bărbatului în vederea înmulţirii neamului omenesc s-a transformat într-o nesăturată poftă de desfrânare, poftă care are o acţiune malefică, privind înmulţirea oamenilor. Dar şi aceasta este puţin spus căci oamenii, aprinşi de dorinţe neînfrânate şi lipsiţi de un scop drept, au inventat păcatele împotriva firii.

Puterea energiei sufleteşti a început să fie învinsă de pofte lacome şi de cerinţele omului iubitor de păcat. Au apărut certurile, insultele, omorurile, jafurile, tâlhăriile, războaiele şi atentatele. Puterea cuvântătoare a omului este de atunci folosită spre lucrarea păcatului, apărând astfel minciuna, făţărnicia şi viclenia. Şi astfel, imediat după căderea omului, păcatul a început să formeze pe pământ, o dată cu trecerea timpului răspândindu-se în mod dinamic în această lume plină de vrajbă.

Lumea constituie viaţa oamenilor pe pământ cu scopul satisfacerii dorinţelor păcătoase, a desfătării trupeşti, a prosperităţii materiale, scop care este radical opus celui înălţător şi binefăcător cu care Dumnezeu a aşezat omul pe pământ. Lumea este denumirea generală dată tuturor patimilor. Lumea este viaţă şi înţelepciune trupească.

Iată cât de înţelept cugetă marele învăţător al monahismului Sfântul Isaac Sirul.(...)

Pe de altă parte , întreaga comunitate omenească, care se află într-o unire cu viaţa ei păcătoasă, cu dulceţile ei trupeşti, cu bunăstarea materială şi cu întreaga ei babilonie se numeşte " lume ".

O astfel de lume îi este străină atât lui Dumnezeu, cât şi celor ce-I slujesc.( sfârşitul părţii a doua)

ISTORIA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI ( I ) - Sf. Ignatie Briancianinov

2009-02-12T09:03:00.014+02:00

"Când omul a fost alungat de Domnul din rai s-a aşezat în preajma grădinei celei din Eden ( Fac 3, 4) ca necontenit, aducându-şi privirile spre aceasta, să se consoleze cu nădejdea întoarcerii dacă va petrece într-o necontenită pocăinţă cu lacrimi. Prin această aşezare el se afla într-o permanentă amintire. Chiar şi pământul cu toate frumuseţile lui - chiar dacă era sub blestem - constituia o amintire a raiului.

Pământul a fost pus ca loc de pocăinţă atât pentru strămoşi cât şi pentru întreg neamul omenesc care va descinde din ei. Deci, în concluzie, viaţa pământească a fiecărui om îi este dată pentru pocăinţă. Chiar dacă întreaga omenire pribegeşte pe acest pământ, ea nu trebuie să se lipească cu inima de lucrurile lui şi nici să-şi rezume traiul doar în acest " hotel" pământesc ci să cugete permanent la ţara cea de sus, străduindu-se din toate puterile să ajungă la ea.

Munca şi îndelunga suferinţă a răului sunt cele mai de bază călăuze ale pocăinţei şi părinţii smereniei. Omul trebuie întotdeauna să fie conştient că Domnul i-a dat să mănânce în sudoarea feţei sale nu numai pâinea materială, ci şi pe cea duhovnicească. Acelaşi om trebuie să ştie că el se află pe pământ într-un exil provizoriu şi se va întoarce în pământul din care a fost luat. Aici este în continuă suferinţă, într-o luptă nu numai cu răul de sine ci şi din apropiaţii săi, într-o luptă cu pământul care, datorită lui, a fost blestemat şi care i se supune doar atunci când varsă sudori de sânge, despre aceasta amintindu-i fraţii lui care - unul după altul - sunt răpiţi de moartea cea neînduplecată.

De la pământ îi este permis să se folosească doar de un singur lucru care este cel mai util, şi anume acela de a pribegi pe el, neuitând însă de veşnicie.

Toţi drepţii Vechiului Testament, începând cu Adam, şi-au petrecut viaţa pământească conform destinaţiei date de Dumnezeu. Ei vieţuiau pe pământ ca într-o ţară a alungării, ca într-o ţară de lacrimi şi de pocăinţă, având nădejdea la făgăduinţă şi privind cu ochiul credinţei veşnicia. " S-au ucis cu pietre, s-au ferestruit, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind necăjiţi, de rău supăraţi ( cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi aceştia toţi mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au luat făgăduinţa. ci de departe văzându-le şi mărturisind că străini şi nemernicii sunt pe pământ" ( Evr.11,37;11,13)

Unui număr mic de oameni li se pot atribui aceste cuvinte ale Apostolului. Puţini dintre ei şi-au petrecut viaţa conform destinaţiei atribuite de Dumnezeu. Căderea l-a afectat atât de adânc pe om căci, renunţând la veşnicie şi tânguindu-se pe acest pământ şi-a ales o vieţuire plină de desfătări şi bunăstări de parcă s-ar bucura şi ar prăznui propria-i cădere."( sfârşitul primei părţi)

CE VOI FACE EU ?

2009-02-11T18:36:00.015+02:00

"Ce voi face eu cel mai ticălos decât toţi oamenii?

Să mă plâng pe mine, până când mai este vreme de a primi lacrimile.

Vai, mie , ce voi face?

Gheena focului, întunericul cel din afară, unde sunt plângerea şi scrâşnirea dinţilor mă aşteaptă.

Vai, mie, ce voi face?

Munca şi tartarul cel fără de sfârşit, viermele cel veninat şi neadormit mă aşteaptă.

Vai, mie, ce voi face?

Îngrozirea celor mai mari peste munci mă aşteaptă; sunt înfricoşaţi şi nemilostivi.

Cine va da capului meu apă, ochilor mei izvor de lacrimi ca să plâng noaptea şi ziua, ca să-L îmbunez pe Dumnezeu pe Care L-am supărat?
Păcătuit-am.

Suflete al meu, pocăieşte-te! Iată zilele noastre trec ca umbra. Încă puţin şi te vei duce acolo.

Vei trece, suflete al meu, în loc înfricoşat. Să nu întârzii a te întoarce către Domnul zi de zi.

Vai, mie, ce voi face?

Ai gonit pe sfinţii îngeri prin gândurile întinate şi prin fapte. Să nu dai odihnă ţie, nici să tacă lumina ochilor tăi, căzând la bunul şi iubitorul de oameni, ca să-ţi dea ajutor dintru înălţime.

Locuri înfricoşate şi groaznice vom trece nu după multă vreme, fraţilor.

Nu este cu putinţă a nu călători calea aceasta. Nimeni din cei de aici nu ne poate fi de ajutor şi nici nu va călători împreună cu noi. Nici părinţi, nici fraţi, nici prieteni, nici rude, nici bogăţie, nici altceva din cele asemenea.

Deci să nu ne lenevim de faptele cele bune pe care le vom afla la vremea trebuinţei.

Să ne trezim în veacul de acum, ca după despărţire să nu ne poată opri stăpânitorii întunericului.

Fiindcă ei nu se tem de Împăratul, şi îl cinstesc pe tiran, nu se tem nici de cel mic, nici de cel mare, ci numai de cel ce a vieţuit în evlavie şi s-a aflat în lucruri bune. În faţa acestuia se va înfricoşa şi înfricoşându-se se vor duce după cum este scris: sufletele drepţilor sunt în mâna Domnului şi de ele nu se va atinge chinul; căci înaintea lor va merge dragostea lor.

Fericit cel care se va afla slobod în ceasul despărţirii!

Deci să nu ne lenevim, fraţii mei iubiţi, să nu tragem către noi cele străine, cele ce negreşit se strică. Calea aceea pe toate le dezleagă; după ce va sosi ceasul acela, dezmierdările se vor veşteji.

Desfătarea şi slava deşartă vor înceta, bogăţia şi iubirea de argint nu vor rămâne.

Doamne, ceasul acela în minte avându-l, cad la bunătatea Ta, strigând: Să nu fiu dat celor ce mă nedreptăţesc, Stăpâne. Să nu se fălească vrăjmaşii asupra robului Tău, bunule Părinte, scrâşnind din dinţi şi înfricoşând smeritul meu suflet. Să nu zică " în mâinile noastre ai venit, nouă ni te-ai dat. Aceasta este ziua pe care noi o aşteptăm."

Nu, Doamne, să nu-mi răsplăteşti mie după fărădelegile mele şi să nu-Ţi întorci faţa de la mine. Să nu-mi zici: " Amin, zic ţie, nu te ştiu."

Tu, Doamne, ceartă-mă, însă cu îndurări şi vrăjmaşul să nu se bucure de mine, ci strigă-i îngrozirea lui şi toată lucrarea lui stric-o, iar mie dă-mi calea cea neocărâtă de Tine şi nesupărată să o săvârşesc". ( SF. EFREM SIRUL)

PRIVIND ÎN ZAREA INIMII...

2009-02-10T11:46:00.009+02:00

" Acela care s-a despărţit de rău va cunoaşte amănunţit toate păcatele pe care le-a făcut împotriva lui Dumnezeu, deoarece nu-şi vede păcatele până nu se desparte de ele cu durere. Cei ce ajung la această stare găsesc plânsul, rugăciunea şi ruşinea în faţa lui Dumnezeu, amintindu-şi de reaua lor legătură cu patimile. Să stăruim deci, fraţilor, după puterile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, după mulţimea îndurărilor Sale. Dacă nu ne-am păzit inima întocmai ca Părinţii noştri, să încercăm cel puţin să ne păzim trupurile, după cum ne cere Dumnezeu, fără de păcat, şi să credem că la vremea foametei va fi milostiv cu noi după cum a fost cu sfinţii Săi."( AVVA ISAIA)

" Dacă cineva nu crede, nu poate îndura încercările din afară. Şi dacă nu acceptă cu bucurie încercările, nu poate zice Domnului:Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea( Ps. 90,2). Şi dacă nu aleargă la Cel Preaînalt, nu va avea iubire în adâncul inimii sale. Şi dacă nu are iubirea, nu o va semăna, nu va străluci lumina slavei feţei lui Dumnezeu, ci va fi lipsit de ea..."( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)

CINE VREA SĂ VADĂ LUMINA...

2009-02-09T19:40:00.012+02:00

" Cine vrea să vadă lumina

Să-şi păzească inima

De ispitele trupeşti şi necurăţii

De jurăminte, mânie şi tulburare

De plăceri şi de ranchiună,

fără să judece pe nimeni.

Gândul şi sufletul

nespurcat de întinăciunea trupului

să fie blând, smerit şi liniştit,

vesel şi fiu al păcii,

cumpătat la mâncare şi băutură

şi stăruitor în rugăciune.

În tot să aibă ca început şi sfârşit

floarea tuturor virtuţilor, dragostea."

( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

2009-02-09T13:34:00.005+02:00

"În timpul acela Iisus a tresălta de bucurie în Duhul Sfânt şi a zis: Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor. Adevărat Părinte, că aşa a fost bună voinţă înaintea Ta.

Se bucură Domnul cu nemărginită bucurie pentru mântuirea oamenilor; vesteşte că tainele credinţei creştine nu se descoperă înţelepţilor şi slăviţilor lumii, ci copiilor, cum erau ucenicii Domnului, luaţi din mijlocul poporului simplu, neînvăţaţi, fără ştiinţă de carte.

Cea mai înaltă lucrare a minţii este neobişnuit de simplă; pentru căpătarea ei nu este nevoie decât de o simplitate şi credinţă de copil. Dar noi ne-am făcut atât de complicaţi încât tocmai această simplitate este de neajuns. Noi vrem să fim deştepţi, vrem să-i dăm viaţă eu-lui nostru, nu suferim lepădarea de sine, nu vrem să lucrăm cu credinţă.

Din această cauză, pe terenul lucrării minţii, copilul ajunge la o propăşire neaobişnuită, iar înţeleptul deraiază din drum şi se aruncă în întunecoasa prăpastie a înşelării."( SF. IGNATIE BRIANCIANINOV )

CREDINTA NOASTRA - cinci principii fundamentale

2009-02-08T14:07:00.009+02:00

”Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (I Ioan 4:1)
Minunat lucru este atunci cand Sfantul Duh incepe sa aduca pe cineva la corabia cea mantuitoare a sfintei Sale Biserici. In vremuri precum acestea avem trebuinta a sti unde se gaseste adevarul, unde exista dragostea si unde este urmata calea ce duce la viata. Pentru aceasta si mai multe, cineva isi afla drumul catre stravechea Biserica Ortodoxa a lui Iisus Hristos.
Totusi, cand cineva intra astazi in Biserica Ortodoxa, trebuie sa realizeze ca noi suntem crestinii ortodocsi ai vremurilor de pe urma. Precum Irod a incercat sa il omoare pe Iisus pe cand era doar un prunc, la fel, inima ta de prunc va fi confruntata cu aceasta noua atractie. Afara se gasesc curse, si capcane dinauntru. Deci trebuie sa fim intemeiati, trezvitori si increzatori purtarii de grija a lui Dumnezeu asupra acestei vieti noi, pe masura ce purcedem. Spre a ne fi de ajutor in aceasta calatorie, de o valoare nepretuita ne este un soi de harta duhovniceasca, o tabla de navigare. Ea ne descrie fundamentele Credintei precum si lucruri ce sunt atacate in vremurile noastre moderne. Fie ca sa nu invatam aceste lucruri doar in teorie, ci ca ele sa se inradacineze si in adancul lucrarii noastre, in practica.
In aceasta viata, un crestin trebuie sa aleaga ce cale va urma. Pur si simplu, cineva alege fie sa ii urmeze Crucii lui Hristos, fie sa urmeze calea lumii. Calea Crucii va aduce, netagaduit, multe suferinte in afara si in launtru asupra unui suflet, dar durerea aceasta va fi adumbrita de bucuria duhovniceasca de a fi cu Hristos. Lumea isi ofera si ea bucuriile, dar ele nu tin mult si dau curs remuscarii launtrice a constiintei, care ne aduce aminte ca, desi ne putem numi crestini, nu suntem cu adevarat cu Hristos daca alegem placerile acestei lumi in locul Crucii lui Hristos. Inca, poate cea mai mare suferinta dintre toate vine de la starea de a „sede pe gard", in care nazuinta noastra pentru Hristos este neutralizata de o dragoste pentru lume, care lasa o persoana handicapata duhovniceste si neputincioasa a savarsi lucrarea lui Dumnezeu.
Prin urmare, trebuie sa ne reamintim ca ne putem implini doar atunci cand urmam calea „Ortodoxiei Patimitoare". Spre a ne duce povara pe aceasta cale ingusta, avem o busola prin care putem aprecia directia catre care mergem – Cele Cinci Principii ale credintei .
Cele Cinci Principii de Credinta
Este esential la pornirea intr-o calatorie nu numai a cunoaste destinatia, ci si a avea o lista pentru a afla masura unui inceput. Cele ce urmeaza sunt cinci domenii in care cautam sa fim credinciosi, pentru a ne asigura ca ceea ce urmam este cu adevarat credinta ortodoxa a Apostolilor si nu un inlocuitor la moda, atat de raspandit in vremurile noastre.
1. Credem... in fidelitate HRISTOLOGICA – credinciosie fata de Iisus Hristos.

Temelia Bisericii este Domnul Iisus Hristos. Multe din cele petrecute in timpul primelor opt veacuri ale crestinatatii au asezat primele straturi ale Bisericii cu tarie asupra Pietrei Domnului Iisus Hristos. Apostolii, urmasii lor (numiti Parintii Apostolici) si Parintii Sinoadelor Ecumenice au definit cu exactitate cine este Hristos pentru posteritate, pana la sfarsitul lumii. Ne inchinam lui Iisus Hristos in adevar deplin ca realitate istorica si Dumnezeu intrupat, Care este accesibil Crestinilor prin adevarul unei inimi iubitoare, pocaite. Ne inchinam lui Hristos in Sfanta Treime, stiind ca descoperirea Trei-unimii lui Dumnezeu este cea mai inalta descoperire a Esentei cu neputinta de cunoscut a lui Dumnezeu care a fost data omenirii, si ca nici una dintre religiile pamantului nu cuprinde aceasta taina, precum o face Credinta in Hristos. Orice „revelatii" care nu se ridica la masura acestor adevaruri – intruparea lui Dumnezeu in Hristos, si transcendenta desavarsita a revelatiei Treimice – sunt false. Ele sunt lipsite de o inrudire autentica cu Mantuitorul nostru. Ele ne despart de inchinarea la adevaratul Dumnezeu in Treime; in vreme ce Tainele ne unesc cu El si ne dau putinta de a trai intru El.
2. Credem... in fidelitate APOSTOLICA – credinciosie fata de Apostoli. Cand Domnul Iisus Hristos si-a trimis Apostolii, El le-a explicat, Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10:40). A fi credinciosi Apostolilor inseamna a crede in ceea ce Apostolii ne-au inmanat in intregul context al experientei lor pamantesti. Ceea ce a fost bun si drept pentru ei este iubit credintei urmasilor lor, pana in vremurile noastre. Succesiunea apostolica in hirotonire este transmiterea spirituala a harului apostolic, dar nu este una „automata" in afara Ortodoxiei: ea trebuie sa fie o succesiune de ierarhi ce au Orto-doxia credintei, ce sunt legati de deplinatatea intelegerii ortodoxe a crestinismului. Astfel, ea trebuie inmanata de la o inima plina de adevar catre alta, aducand cu sine puterea apostoleasca care elibereaza o persoana.
3. Credem... in fidelitate TRADITIONALA – credinciosie fata de Traditiile inmanate de Iisus Hristos, Apostolii Sai si urmasii lor. In 2 Tesaloniceni 2:15, Sfantul Apostol Pavel i-a invatat pe tesaloniceni sa stea neclintiti si sa tina predaniile [Traditiile] pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. Chiar si la o asemenea data timpurie a perioadei Apostolice, se face referinta la doua surse ale Traditiei: orala (prin cuvant) si scrisa (prin epistola). Aceste doua aspecte ale Traditiei alcatuiesc ceea ce se numeste astazi Sfanta Traditie. Sursa scrisa este Sfanta Scriptura. Cea orala este ceea ce ne-a fost inmanat de la Parintii Bisericii, catre copiii lor duhovnicesti, gasita indeosebi in crezuri, canoane, slujbele liturgice, vietile sfintilor si scrierile Sfintilor Parinti. Din aceste doua surse mai vedem ca exista o deosebire intre datina omeneasca (cf. Matei 15:3) si traditia apostoleasca. Apostolii si-au bazat traditia pe ceea ce au primit de la Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul si Mantuitorul. Scriind referitor la taina Sfintei Impartasanii, in I Corinteni 11:23, Sf. Pavel ne descopera, Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă, si continua prin a descrie Sfanta Impartasanie. Se refera la aceasta in versetul intai al aceluiasi capitol: tinerea predaniilor [Traditiilor] cum vi le-am dat. Aceasta credinciosie fata de traditie se refera la intregul cuprins al crestinismului fundamental, ce include Sfintele Scripturi, teologia, practica liturgica, icoanele (care provin din vremurile apostolice), studiul vietilor sfintilor (ce se gaseste in Evrei capitolul 11 si se continua de-a lungul istoriei Bisericii), studiul Sfintilor Parinti si a invataturilor lor etc. Aceasta credinciosie fata de traditie se afla astazi nu doar in lucruri ce se regasesc si in alte corpuri ortodoxe, ci si in aspecte distinctive, precum cel de a nu avea banci in bisericile noastre, in pastrarea stravechiului fel de inchinare etc.
Cu alte cuvinte, spre a fi credinciosi Traditiei Bisericii Apostolesti, Ortodoxe, refuzam sa ne lasam intimidati de moda vremurilor noastre. Preferam sa fim partasi la Crucea Mantuitorului nostru, in orice masura, doar ca sa fim gasiti credinciosi fata de ceea ce ne-a fost inmanat. Cand ne aflam in deplinatatea Traditiei (in opozitie cu traditiile oamenilor, care sunt roadele caderii acestei lumi), mostenim nu doar Traditia insasi, ci si o abordare a Traditiei care este smerita, iubitoare, simpla si sobra. Fiind in duhul Traditiei, vom putea sa o aparam impotriva arbitrariului invataturilor omenesti greselnice.
4. Credem... in fidelitate DE TRANSMITERE – credinciosie fata de cei ce ne-au inmanat acesta sfanta Credinta. Tinand de aceasta, Sfanta Traditie nu poate fi re-creata, reinventata sau imitata, asa cum multi au incercat sa savarseasca doar prin studierea cartilor. Este primita prin Transmitere personala. Credinciosia transmiterii pastreaza legatura vie care ne-a inmanat acesta sfanta Credinta. Va aflati intr-o legatura directa cu cei ce au fost invatati si calauziti de sfinti. Ceea ce am primit provine de la crestinatatea patimitoare. A zamislit sfinti in timpurile recente. Este acel crestinism care a dat tarie la milioane spre a deveni mucenici in acest ultim secol. Credem ca trebuie sa ne luptam a pastra si a transmite altora acea dragoste dintai, pe care ei au pricinuit-o in noi. Fidelitatea de transmitere este ceea ce primim ca de la parinte la fiu. Tatal, ca fiinta omeneasca, poate gresi, cadea, poate fi incurcat sau nestiutor, dar fiul, daca ramane intr-un duh de dragoste cumpatata, fiiasca, dobandeste de la el esenta sau continutul a ceea ce este de trebuinta ca sa adereze la deplinatatea adevarului. Aceasta fidelitate da putinta cuiva sa urmeze ceea ce este adevarat si bun in invatatorul sau, in timp ce este de acord ca are limitari omenesti. Este precum un cablu electric ce ingaduie harului sa fie transmis in deplinatate. Cand, pe de alta parte, cineva incearca cu mandrie sa revizuiasca ceea ce a fost transmis, prevalandu-si opinia fata de nedesavarsirea transmiterii, atunci acela isi taie articulatia cu osul care il sustine in Trupul lui Hristos. In zilele de pe urma, Domnul nostru Iisus Hristos a spus ca iubirea multora se va răci (Matei 24:12) datorita faradelegii si a batjocurilor. A avea o dragoste indrazneata, staruitoare este un lucru esential in aceste vremuri de relatii nestatornice. Sfantul Pavel ii scria ucenicului si apostolului Timotei: Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus, si iarasi, Nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu (2 Timotei 2:3, 1:8). Spre a pastra dragostea noastra cea dintai, acestea sunt atitudinile launtrice ce trebuie cultivate in aceste vremuri.
5. Credem... in fidelitate ESTETICA (Filocalica) – credinciosie fata de frumusetea adevarului si bunatatii, asa cum se gaseste in intelepciunea ascunsa a Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta e ceea ce ne ajuta in a obtine adevarul pretios din subintelesul a ceea ce ni se da. In launtrul fiecarui suflet sanatos salasluieste un taram dumnezeiesc al personalitatii omenesti, care prin insasi esenta sa tanjeste dupa Dumnezeu, precum o planta se intinde catre soare. Aceasta voce interioara de o constienta negraita in fiecare individ tanjeste dupa Dumnezeire si Frumusete divina. Este vîna estetica care a fost asezata in om de catre Ziditor pentru ca omul sa poata arata credinciosie catre ceea ce este neprihanit, ideal, plin de frumusete si dreptate. Sf. Ignatie Briancianinov spunea: „Cel ce nu simte ca Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul sufletului sau nu va recunoaste duhul antihristului" cand va veni. Acesta este diapazonul sufletului. Da putinta cuiva sa spuna cand ceva nu este in acord cu Hristos. Raspunde cu un glas al adevarului atunci cand cineva vede sau aude ceva in armonie cu Ziditorul si Adevarul Sau. Fidelitatea estetica este legatura ce tine o persoana, facuta dupa imaginea lui Dumnezeu, la un loc cu restul creatiei si cu Dumnezeu Insusi, Autorul Frumusetii.
Precum o planta se ofileste si se descompune atunci cand este dezradacinata adesea, la fel cand oamenii se dezradacineaza, isi pierd frumusetea si harul. O data ce cineva, de pilda, a fost botezat in Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, prin intreita cufundare, nu va avea o atitudine superficiala asupra acestui fapt si nu va pleca sa-si caute o noua biserica. A intrat intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica prin Botezul cel Unul. Acum va fi inradacinat si va tine rod pentru Dumnezeu. Inainte de a veni in Biserica lui Hristos, el cauta pe cai multe si diferite la orizontala. Dar o data botezat, acest fel de cautare a luat sfarsit. Acum cautarea este verticala, ascendenta, catre ceruri. Cauta caile de a-si multumi Ziditorul si a-si infrumuseta sufletul cu insusiri dumnezeiesti numite virtuti; se investmanteaza in Lumina lui Hristos. Cei care cer fidelitate fata de organizatiile omenesti au inceput sa paseasca de la calea acestor Cinci Fidelitati. Duhurile partizane incep sa dicteze atunci cand oamenii au incetat sa mai pastreze frumusetea Adevarului lui Hristos in inimile lor. Ideea „ultra-conservatori contra ultra-liberali" este neortodoxa. Sfintii Parinti invata calea de mijloc ca fiind Calea cea Imparateasca. Aceste Cinci Fidelitati dau putinta unui suflet sa gaseasca calea imparateasca in mijlocul apelor involburate ale acestor vremuri pline de necazuri.
In timp ce porniti in aceasta calatorie sfanta si preaminunata, aduceti-va aminte de Cel ce se gaseste la carma corabiei. Domnul nostru Iisus Hristos a venit in lume ca sa ii mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care eu sunt cel dintai. Aceste Cinci Fidelitati lucreaza precum niste faruri, ca noi sa putem sta departe de stancile primejdioase. Incredeti-va Carmaciului sufletelor noastre, Iisus Hristos, si fie ca El sa va aduca in siguranta in Slavita Sa Imparatie. Amin.
Tr.: R.H.

RUGĂCIUNE

2009-02-07T13:59:00.016+02:00

Doamne!

Dă-ne să ne vedem păcatele noastre,

aşa încat mintea noastră,

atrasă cu desăvârşire de luarea-aminte

faţă de păcatele noastre,

să inceteze a mai vedea greşelile aproapelui

şi să-i vadă pe toţi, intr-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să părăsească

grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui,

să işi unească toate grijile

numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei

poruncite şi gătite nouă de Tine.

Dă-ne nouă, celor ce ne-am întinat haina sufletului,

să o albim iarăşi;

ea a fost deja spălată prin apele botezului,

iar acum, dupa pângărire,

aceste haine au nevoie să fie spălate

prin apele lacrimilor.

Dă-ne să vedem in lumina harului Tău

neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi,

înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti,

aducând în ea mişcările sângelui şi trupului

care sunt potrivnice Impărăţiei lui Dumnezeu.

Dă-ne marele dar al pocăinţei,

înaintea căruia merge şi pe care îl naşte

marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine,

care apare in suflet din pricina păcătoşeniei sale,

neluate in seamă şi neînţelese,

şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte

care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese.

Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri

în calea noastră către Tine,

şi dă-ne să ajungem la Tine,

Cela Ce chemi pe cei ce işi recunosc păcătoşenia

şi lepezi pe cei se socotesc drepţi,

ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire,

a Singurului Dumnezeu Adevărat,

Răscumparatorul celor robiţi si Mântuitorul celor pierduţi.

Amin.

SF. IGNATIE BREANCIANINOV

CUM VOM CUNOAŞTE VOIA LUI DUMNEZEU ?

2009-02-05T20:42:00.004+02:00

Voia lui Dumnezeu este şi începutul îndrumării duhovniceşti, cea care pune început faptelor bune şi dă măsura vieţii. Cum o vom cunoaşte însă?

Voia lui Dumnezeu se exprimă prin poruncile Lui, care se cuprind în Sfânta Scriptură. Poruncile tratează cu claritate multe aspecte. Astfel, aproape că nu există motiv de problematizare pentru aceste subiecte. N-avem decât să aplicăm simplu, în viaţa noastră de zi cu zi, ceea ce prevede legea dumnezeiască. Ce vom face însă când ne vom confrunta cu o problemă încurcată, a cărei dezlegare nu este exprimată direct şi clar în poruncile lui Dumnezeu?

În asemena situaţii, putem să dezlegăm aceste încurcături folosindu-ne fie de experienţa noastră, fie de experienţa altora. Alteori vom primi dezlegarea de la oameni evlavioşi şi cu discernământ sau vom fi îndrumaţi singuri, prin silogisme potrivite, combinând diferite porunci cunoscute. În cazuri speciale, Domnul ne va arăta tainic ce să facem, după ce ne-am rugat fierbinte. Ultimul mod ar fi cel mai bun, dacă inima noastră, izbăvindu-se de patimi, ar putea să audă clar glasul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au stabilit o regulă; să ne rugăm de trei ori, şi spre ce înclină inima noastră, aceasta să facem.

Deci, după ce aflăm voinţa lui Dumnezeu, indiferent de cale, trebuie să ne rugăm, cerându-i ajutorul, ca să-l punem în practică.

Sf. TEOFAN ZĂVORÂTUL

DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII

2009-02-04T08:43:00.006+02:00

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.

Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. " Iubeşte şi fă ce vrei" spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite... Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neâncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!...

Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1.Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iar gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul: " Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să alungi gândurile şi să-ţi curăţi mintea , atunci izgoneşte-le cu rugăciune, căci afară de rugăciune , nimic nu le poate ori".Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă un lucru:" Caută să biruieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă nu vei găsi alta."

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare. Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nu va rămâne fără rod ( cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar: " Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui. " Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şi chemare la pocăinţă. O fata iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-a arătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui Iisus Hristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp:" Căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume", spune Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânării nu trebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa spre rugăciune, iar rugăciunea îl va mântui.

Despre un bătrân scrie în Pateric cum " căzând, a biruit". adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildă grăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra., înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta să se înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune din ispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată din mâinile unui ostaş care venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcută în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu te nelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că "rugăciunea chiar când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât"... Iar al doilea vorbeşte astfel: " Ca să ne rugăm într-un fel oarecare, stă în puterea noastră; dar să te rogi curat este un dar de sus!" Prin urmare, jertfeşte lui Dumnzeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la început drept jertfă măcar cantitatea, adică un număr mare de rugăciuni, şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni o deprindere şi, făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.(...)

Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţenia rugăciunii sunt un dar de Sus.

( fragment din PELERINUL RUS)

DE CE PLÂNGI, IISUSE DOAMNE?

2009-01-30T11:47:00.017+02:00

Motto:
" Căci cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire."
( Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel 10;10)

Stau la Slujbă...Din icoane
pârâiaşe sângerii
curg din glezne şi din palme...
Rupând rane vineţii,
ce abia s-au mai legat,
plânge Trupul flagelat...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
Şi azi, singur, M-ai lăsat...

Ies în stradă...Zvon de câini...
Trece-un cerşetor grăbit...
Parcă lumea asta-l frige,
parcă e de toţi gonit...
Scapă pâinea şi tot fuge...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
Astăzi, iar am flămânzit...

La spital...coadă la uşă...
Liceene fac avort...
Este cerul de cenuşă,
soarele-i un cap de mort...
E-un copil... în tomberon...
cade-o rază de neon
luminându-i chipul supt...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
A-nchis ochii...şi-a tăcut....

Pe sub gardul puşcăriei...
Printre gratii, mâini de robi
ce au venele tăiate:
curge sângele în noapte,
strigăt de singurătate...
Râd, pe streşini, negrii corbi...
De ce plângi, Iisuse Doamne?
Mor şi astăzi, printre orbi...

Sunt acasă...Scot paltonul...
Şi, deodată, în oglindă
îmi văd sufletu-atârnat
ca o lacrimă, de grindă...
Urlu-n mine, ca un mut:
De ce, Doamne?! De ce, Doamne?
Oare... milă... n-am avut?...

Când, cu-n geamăt, mi-a răspuns
Era tot, un plâns, Iisus...
Ar fi vrut, cumva, să strige...
Şi-i curgea din gură sânge
Când a spus, şoptit, durut:

AI VĂZUT...ŞI AI TĂCUT...

ODĂ MARELUI ODIOS - proiect de imn european

2009-01-29T11:24:00.028+02:00

Se dedică celor 11 milioane de copii avortaţi... şi celor 75% din tineretul român de azi care suferă de depresie... Deocamdată...

Buldozer albastru
cu şenile-nstelate
vii dinspre moarte
şi mergi către moarte
demolând conştiinţe
te-aud zi şi noapte
infern ambulant
ce faci din inimi
pastă de-asfalt
pe-autostrada
marilor păcate
Buldozer albastru
cu şenile-nstelate

Buldozer albastru
ieri roşu erai
cu grijă maternă
ne nivelai
Azi, şenila ţi-e fină
dar sfarmă mai tare
până imprimă
adânc în inimă
codul de bare
Astăzi prin lege
şenila ta şterge
de pe pământ
tot ce e sfânt
urma de cuie
de lance de cnut
şi-ntinde pe toate
feţele integrate
al Iudei sărut
Buldozer albastru
ieri roşu erai
cu grijă maternă
ne nivelai

Buldozer albastru
cu şenile-nstelate
eram doar o victimă
azi sunt un" produs"
de serie de mase
de mare confort
cu programe de scos
din sânge din os
ştiinţific frumos
cu buldozerul soft
pe Iisus Hristos
O, Fiară decentă
balaur sfios
(te rupe şi-acuma
grija de om
ca mai demult
cu Eva sub Pom)

Lama ta scurmă
şi lasă în urmă
demenţă şi moarte

Buldozer albastru
cu şenile-nstelate

DORUL DORURILOR

2009-01-27T08:52:00.007+02:00

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum i-e rădăcinii însetate
a ierbii rătăcită în pustiu
cu frunzele uscate şi crăpate.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
cum orbului i-e sete de lumină;
bătrânului lepros, de trupul său
şi sfântului, să n-aibă nici o vină.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca dorul unui osândit la moarte
ce tânăr zace prins în lanţul greu
al plânsului din ultima lui noapte.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca fiului risipitor, de pâine;
ca muribundului, de tot ce-i viu:
parcă e foamea-ntregii lumi în mine.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
în orice gând şi orice respirare;
spre El tânjeşte inima mereu
cu orice bucurie şi-ntristare.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum întregii Firi, de mântuire;
precum lui Dumnezeu, de Dumnezeu;
precum copilăriei, de iubire.

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu,
dor dureros, mistuitor, ascuns...
Un dor ce-L face om pe Dumnezeu,
când inima Îl strigă pe Iisus!

Mi-e dor...Dar nu mi-e dor de-ajuns!
Zilnic îl sting cu pofte şi păcate...
Dar, iar l-aprinde dulcele Iisus
când Se pogoară după mine-n moarte...

Căci doru-acesta-i chiar durerea Vieţii
rănită-n mine de păcatul meu...
Ea-şi poartă Crucea-n inima tristeţii
ca să îmi fie mie dor de Dumnezeu...

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu...

CINEVA PLÂNGE ÎN MINE CÂND DORM...

2009-01-17T21:01:00.010+02:00

lacrimile Lui
biruie faţa cenuşie a morţii
deschide ochii milei
în întunericul rece al uitării

lacrimile Lui
îmi străbat amintirile
în torentele limpezi de munte
în ploile repezi de vară
picurând
din pliscul păsărilor de baltă când li se zbate peştele-n cioc
din streaşina lină a bisericuţei de lemn
de pe muchiile tocite ale crucilor din cimitir
mângâind
durerea infinită a pământului
din care sunt zidit

lacrimile Lui
îmi caută pretutindeni inima
strigându-mă fără sunet
chemându-mă fără glas
precum mâinile unui orb
ce-şi pipăie
ca pe muchia unei prăpăstii
propriul chip

lacrimile Lui
curg dintr-o rană deschisă
între moarte şi somn...

Mă voi trezi în zori
doar pentru că Cineva
plânge în mine
când dorm...

COLIND

2008-12-24T21:09:00.026+02:00

Tremură Cuvântul în inima Tăceriii...

În copcile rănilor, apele Mângâierii...

Arde flacăra Tainei în zările îngheţate...

E pântecele Luminii această noapte...

Se-aud paşii Vieţii în freamătul ninsorii...

Apoi, glasurile îngerilor ce mînă păstorii...

...................................................................

Ca un cerc desenat

pe pământul înfrigurat

îmi tremură

inima:

iesle pustie

ce-aşteaptă

încă o dată

nesfârşita

Copilărie...

CUM SĂ MĂ MÂNTUIESC ? - două răspunsuri

2008-12-11T10:13:00.014+02:00

Sfantul Teofan Zavoratul :

Ce graieste cineva unei persoane care intreaba: „Cum imi pot mantui sufletul?”
Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o indoiala.
Atunci ce este credinta?
Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea, Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba glasui.
O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale!
Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din drum?

Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios:
a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. Jura-te cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele tale.
b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune.
c) In aceasta nevointa mai ales sa iti pazesti inima de cugetele si simtirile cele rele – mandria, slava desarta, mania, judecarea celorlalti, ura, invidia, dispretul, deznadejdea, atasamentul fata de lucruri si de oameni, ganduri imprastiate, neliniste, toate placerile simturilor si tot ceea ce desparte mintea si inima de Dumnezeu.
d) Pentru a rezista in nevointa aceasta, hotaraste inainte de toate sa nu te retragi din ceea ce recunosti ca este trebuincios, chiar de ar insemna moartea. Pentru a dobandi aceasta, cand te-ai hotarat sa faci astfel, daruieste-ti viata lui Dumnezeu pentru a nu mai trai de dragul tau, ci doar pentru Dumnezeu.
e) Sustinerea unei vieti dusa astfel este o jertfa smerita a sinelui catre vointa lui Dumnezeu, si a nebizuirii pe sine; arena duhovniceasca in care aceasta viata se savarseste este rabdarea sau sederea neabatuta in randul vietii rascumparate, cu indurarea plina de bucurie a tuturor nevointelor si neplacerilor care sunt legate de aceasta.
f) O temelie pentru rabdare este credinta, sau convingerea ca, nevoindu-te in acest fel pentru Dumnezeu, esti sluga Sa si El este Stapanul tau, Care iti vede stradaniile, se bucura de ele si le pretuieste; nadejdea ca ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteste pururea, este mereu pregatit si asteptandu-te, si se va pogori asupra ta la vreme de trebuinta, ca Dumnezeu nu te va parasi la sfarsitul vietii tale, si pastrandu-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va calauzi prin moarte la vesnica Sa Imparatie; dragostea, care cugeta zi si noapte asupra Domnului iubit, in toate felurile straduindu-se sa faca numai ceea ce este placut Lui, si sa evite tot ceea ce L-ar putea supara cu gandul, cu vorba sau cu fapta.
g) Armele unei astfel de vieti sunt: rugaciunile in biserica si acasa, mai ales rugaciunea mintii, postirea pe masura puterii fiecaruia si a randuielilor Bisericii, trezvia, singuratatea, muncile fizice, marturisirea deasa a pacatelor, Sfanta Impartasanie, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si a scrierilor Sfintilor Parinti, discutii cu oameni tematori de Dumnezeu, cercetarea deasa a parintelui duhovnicesc asupra tuturor intamplarilor vietii launtrice si exterioare. Temelia tuturor acestor nevointe in masura, vreme si loc este intelepciunea, cu povata celor experimentati.
h) Pazeste-te cu teama. Pentru aceasta adu-ti aminte de sfarsit – moartea, judecata, iadul, Imparatia cerurilor. Mai ales, fii cu bagare de seama la tine: pastreaza-ti mintea treaza si inima netulburata.
i) Aseaza-ti ca tel din urma aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc sa arda intru inima ta si, strangandu-ti toate puterile laolalta, sa inceapa a-ti zidi omul launtric si, in cele din urma, sa arda neghina pacatelor si patimilor tale.
Randuieste-ti viata in acest chip si, cu harul lui Dumnezeu, te vei mantui.

Avva Filimon :

Un frate pe nume Ioan a venit la avva Filimon si asezandu-se i-a spus: "Ce sa fac sa ma mantuiesc? Deoarece mintea mi se plimba de la una la alta si se indreapta spre toate lucrurile rele". Dupa o pauza, parintele i-a raspuns: "Aceasta e una din patimile din afara si nu te lasa fiindca inca nu ai dobandit o dorire desavarsita a lui Dumnezeu. Caldura acestei dorinte si cunostiinta lui Dumnezeu inca nu au venit la tine". Fratele i-a zis: "Ce ar trebui sa fac, parinte?" Avva Filimon raspunse: "Cugeta in launtrul tau pentru o vreme, adanc in inima ta; caci aceasta iti poate curati mintea de lucrurile acelea". Fratele, neintelegand ceea ce i se spusese, ii zise batranului: "Ce este cugetarea launtrica, parinte?" Batranul raspunse: "Uita-te mereu in inima ta, si cu atentie rosteste in mintea ta cu frica si cutremur: 'Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma'. Caci aceasta e povata pe care fericitul Diadoh a dat-o incepatorilor".Fratele a plecat; si cu ajutorul Domnului si pentru rugaciunile batranului a gasit linistea si o vreme s-a umplut de dulceata cu aceasta cugetare. Dar apoi, dintr-o data, aceasta l-a parasit si nu mai putea sa o savarseasca sau sa se roage cu atentie. Asa ca s-a dus iar la batran si i-a spus ce patise. Iar batranul i-a zis: "Ai avut aceasta inainte-gustare a linistii si a lucrarii launtrice, si ai trait dulceata care vine din ele. Aceasta e ceea ce ar trebui sa faci mereu in inima ta: fie de mananci sau bei, ca esti cu cineva sau in afara chiliei tale, sau pe drumuri, repeta acea rugaciune cu mintea treaza si gandul neabatut; de asemenea, canta, si mediteaza in rugaciune si psalmi. Chiar si cand faci munci trebuincioase, nu lasa mintea ta sa stea ci continua sa cugeti launtric si sa te rogi. Caci astfel poti atinge profunzimile Sfintei Scripturi si puterea ascunsa acolo, dand lucrare neincetata mintii, si astfel implinind porunca apostoleasca "Rugati-va neincetat" (1 Tesaloniceni 5:17). Da mare atentie inimii tale si pazeste-o, ca nu cumva sa intre ganduri rele sau altfel goale si nefolositoare. Fara intrerupere, fie de esti adormit sau treaz, de mananci, bei, sau esti cu cineva, lasa-ti inima si mintea, launtric, intr-o vreme sa cugete la psalmi, intr-alta sa repete rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Si cand canti, asigura-te ca gura nu iti glasuieste un lucru, iar mintea iti cugeta la altul."Iarasi, fratele a zis: "In somn vad multe inchipuiri desarte". Si batranul i-a spus: "Nu fi trandav si neglijent. Inainte sa te duci spre somn, rosteste multe rugaciuni intru inima ta, lupta impotriva gandurilor rele si nu te lasa amagit de cererile diavolului; atunci Dumnezeu te va primi in prezenta Sa. Daca este cu putinta, dormi numai dupa rostirea psalmilor si dupa cugetarea launtrica. Nu te lasa prins nepregatit, lasandu-ti mintea sa accepte ganduri straine; ci intinde-te cugetand cu gandul rugaciunii tale, ca in vremea somnului te va pazi, iar cand te vei destepta va grai cu tine (Pilde 6:22). De asemenea, rosteste sfantul Crez al credintei Ortodoxe inainte sa adormi. Caci dreapta credinta in Dumnezeu este izvorul si paza tuturor binecuvantarilor".

POMUL USCAT

2008-12-10T09:10:00.024+02:00

"Şi a doua zi(...) El a flămânzit.
Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze.(...) Şi vorbind i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce.(...) Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini." ( MARCU 11; 13,14,20)
"Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: (...) nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.(...) Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi ?"( LUCA 23; 27,28,31)
"Iată, securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc."(MATEI 3,10)

Sunt pomul uscat
ascuns în bogatul frunziş ce-i
bucuria dobitoacelor patimi

pântecele şi mintea
mi-au risipit averea inimii
seva iubirii

destul
gânduri şi pofte
destul!

destul...

Curând mâna Ta Doamne va
căuta în mine rod

blestemul şi focul s-au
apropiat ...

Ai milă Iisuse! Tu
Doamne
Care ai făcut roditoare şi
moartea

ai milă
sunt încă o cruce
a Ta

ai milă taie-mi frunzişul
sapă-mi rădăcinile
şi-aşează în inima mea seacă
sămânţa
unei lacrimi de căinţă
pe care durerile şi setea
cioturilor mele
să o preschimbe
în rod

Ai milă
Iisuse

Tu
Care ai făcut roditoare şi
moartea

ai milă

cu Sânge şi Apă
ai milă
de pomul uscat