miercuri, 17 septembrie 2008

DESPRE TAINA POCĂINŢEI




" Dumnezeu nu aşteaptă să treacă timpul pentru pocăinţă.
Ai spus păcatul tău, te-ai îndreptat, ai fost milostivit.
Nu timpul depărtează păcatul,
ci aşezarea sufletească a celui care se pocăieşte
stinge păcatul.
Este cu putinţă să treacă mult timp
şi să nu câştige omul mântuirea,
în timp ce altul,
după o scurtă vreme,
mărturisindu-se nefăţarnic,
să se elibereze de păcat.

Iertarea păcatelor este izvorul mântuirii
şi răsplată a pocăinţei,
căci pocăinţa este bolniţă vindecătoare de păcate,
este dar ceresc,
putere făcătoare de minuni,
har care învinge urmările legii.
De aceea,
nu-l izgoneşte pe desfrânat,
nu-l îndepărtează pe adulter,
nu-şi întoarce faţa de la beţiv,
nu se scârbeşte de idolatru,
nu-l îndepărtează pe grăitorul de rele,
nu-l izgoneşte pe hulitor,
pe cel îngâmfat,
ci pe toţi îi preface,
căci pocăinţa este topitoarea păcatelor.

SF.IOAN GURĂ DE AUR


duminică, 14 septembrie 2008

CALEA


" ...află şi păstreză în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică
şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine
şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii,
mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos,
sub îndrumarea păstorilor legiuiţi,
şi negreşit vei ajunge în Împărăţia cerurilor
şi te vei mântui."


SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL

marți, 9 septembrie 2008

"OSTROVUL", după ce s-a aprins Lumina


Huruitul roabei s-a oprit.


Părintele Anatolie îşi ridică privirea...



Ochii îi lucesc stins. Precum cărbunii uzi
din mineralierul eşuat...

Priveşte departe...
E vremea...

E vremea ca nebunul lui Hristos
să intre
în viaţa mea nebună.

E vremea să murdărească clanţele
de la uşile rătăcirilor
şi îndoielilor mele...

Să mă întrebe
de ce viaţa mea
îl ucide pe Abel...





Să-mi arunce în cale bârna
din ochii mei..

Să se aşeze atât de aproape de mine,
încât plânsul căinţei lui
să curgă
prin gândurile mele...





A venit să mă dezbrace de furia neputincioasă a acestei lumi,
să-mi arunce în gheenă,
dracii
din pantofi...



...şi trupul ghiftuit ca o plapumă moale...
Să-l privim cum se zbate şi se înneacă
în apele despătimirii. Cum redevine
unda lor...

În întunericul inimii mele
mă învaţă să desluşesc,
printre miraje,
INSULA lui DUMNEZEU...

Şi ruga lui
e o luntre;
bătăile inimii sale,
o pereche de vâsle:
metania lacrimilor fierbinţi,
o cale... îngustă ...




Acolo
a coborât cu mine
în adâncul spaimelor mele..

Am ieşit cu feţele murdare
de funinginea celei
mai înalte
mândrii....

...care i s-a zbătut ca o fiară
în braţe
până a reuşit
s-o închidă
în
coşciugul lui...
Apoi,
deodată,
Lumina fiinţei
lui
s-a făcut
orbitoare...

.............................................................................................


Huruitul calculatorului s-a oprit.

Ultima imagine
se descompune în memorie
ca o ninsoare pe Marea Nordului:
cu pleoapele strânse,
cu mâinile adunate pe pieptul osos ca
o insulă stâncoasă,
în cămaşa de dormit
noaptea dintre vieţi,
părintele Anatolie
s-a întors,
prin Cer,
în film...

Plâng,singur, pe un chei al sufletului...

Mi-e dor
de nebunia ce-mi
îmblânzeşte viaţa..

Mi-e dor de călugărul care,
trăgând clopotele,
chema Adevărul
în mine...

Lângă barja plină de păcatele mele,
i-am găsit roaba ...
Iar în
ostrovul inimii,
rezemată de zidul chiliei
mi-a lăsat
lopata lui de fochist:

deşetându-mi păcatele
în cuptorul Crucii,
să încălzesc lumea
cu iubirea lui Hristos...


sfârşit



luni, 8 septembrie 2008

Omul de lângă Zid

"...şi întuneric era deasupra adâncului;(...)
Şi au zis Dumnezeu: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!
Şi s-a făcut lumină." ( Facerea 1, 2-3)

Am văzut, odată, un om.
Lângă un zid.
Care creştea din cuvintele, tăcerile
şi faptele omului...
Am văzut, odată, un om:
în pustiul din mijlocul mulţimii,
stingându-se, fără scăpare,
lângă zidul
din inima lui...
Am văzut, odată, un zid.
Umbra lui
umbla şi vorbea
ca un
om...

" Păcatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu! Iertarea păcatelor se dă nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul, ca un milostiv şi iubitor de oameni, este întotdeauna pregătit să ierte pe cel care se întoarce cu pocăinţă la El. Nevrednic de iertare nu este cel care are păcate multe şi grele, ci cel care nu se pocăieşte! Doar acesta!(...)

Catastiful tuturor păcatelor oamenilor a fost rupt de Hristos prin răstignirea Sa. Obişnuinţa oricărui om cu această lucrare a iubirii dumnezeieşti nemărginite pentru oameni se realizează prin Taina Pocăinţei şi este reală. Cel care, prin intermediul preotului duhovnic, primeşte iertarea de la Dumnezeu, stă nevinovat în faţa dreptăţii Lui.

Credinţa slabă în această Taină şi lipsa încrederii în mila lui Dumnezeu vine de la vrăjmaşul. Fără impulsul lui, păcatele nu se săvârşesc. Prin păcate se înalţă un ZID între noi şi Domnul. Pocăinţa şi mărturisirea dărâmă aceste ziduri, făcând inutile toate luptele diavolului pentru pieirea omului. Şi pentru că vrăjmaşul cunoaşte bine puterea Tainei, se străduieşte fie să ne îndepărteze cu desăvârşire de aceasta, fie să ne inspire necredinţă în eficacitatea ei, necredinţă pe care a semănat-o şi în sufletul nostru. Astfel, ne duce la disperare. Deci, să-i stăm împotrivă! Să-l alungăm pe vrăjmaş împreună cu meşteşugirile lui!
Domnul vrea să ne mântuim toţi, prin urmare şi voi. Acesta a fost scopul iconomiei întrupării Lui, aceasta a fost grija Lui dintotdeauna: să ne atragă la El şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Şi ne atrage şi ne cheamă. Nu există nici un om care să nu primească această chemare." ( Sf.TEOFAN ZĂVORÂTUL)



Am văzut, odată, un om...prăbuşit lângă zidul din inima lui...
Cu pleoapele strânse , plângea, cerându-şi iertare...
Când, ostenit şi resemnat, şi-a deschis ochii... era... LUMINĂ!
Şi, în praful zidului năruit, Numele ei...

duminică, 7 septembrie 2008

Trei metanii lirice la MAICA DOMNULUI


Dulcea mea ninsoare de har
Mãicuţa mântuirii mele!

Curg
tapiţerii de chihlimbar
din
ochii-ţi nãscãtori
de stele!

O, Rãsãrit al inimii rãnite!

Mãicuţa mângâierii line!

E gura ta
nimb şi pecete
ascunselor tãceri divine!

Măicuţa sufletului meu
cu ochii plini de vii opale!

Mai ninge-mi har din Fiul tãu
cu lacrima tãcerii tale!

+

Din sfânta-ţi privire
coboarã un înger
cu aripi de searã
când viaţa mã doare
pustie şi-amarã…

Cu aripa lui de rãcoare
mângîe inima grea…
Şi-atunci
sufletul tresare
şi strigã:

“Fie mie
dupã dragostea
Ta!”

+

În braţele morţii
inima
numãrã anii...

În palmele tale
Preadulce Mãicuţã

Îi bate

Iubirii

metanii...

Cuviosul IUSTIN POPOVICI - Cuvinte de har



" O, ce s-ar mai ruşina omul de sine, dacă ar simţi că fiecare gest al lui şi fiecare gând circulă prin toată materia, o pecetluieşte... Doamne, cât este de măreaţă taina lumilor Tale! Eu şoptesc aici micile mele rugăciuni şi ele răsună până la capătul fără de sfârşit al lumilor Tale, şi se revarsă prin materiile lor".
+
" Fără rugăciune nu mă încumet să dau ochii cu nimeni, cu nimic, cu nici o faţă, cu nici o creatură".
+
" Doamne, trupul meu nu este al meu, până când prin post şi prin rugăciune nu îl fac al Tău; sufletul meu, conştiinţa mea, nu sunt ale mele, până când prin nevoinţe evanghelice nu le fac ale Tale; ochii mei nu sunt ai mei şi urechile mele nu sunt ale mele, până când prin viaţă binecuvântată nu le fac ale Tale".
+
" Dumnezeu este dragoste, şi ce este omul? Şi omul este dragoste... Da, şi omul este dragoste, pentru că este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Omul este reflexie, oglindire a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este sufletul omului: chip al lui Dumnezeu, chip al dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Şi omul este dragoste."
+
" Şi acest loc al nostru are cerul său. Acesta este biserica aceasta sfântă. Pentru că fiecare biserică este o bucată de cer pe pământ. Şi când eşti în biserică, iată, eşti deja în cer. Când pământul te chinuie cu iadul său, aleargă la biserică; intră în ea şi iată, ai intrat în rai. Dacă oamenii te sâcâie cu răutatea lor, fugi la biserică, cazi la Dumnezeu, şi El te va lua sub acoperământul Său cel atotputernic şi bun... Aleargă la biserică, printre îngeri, căci biserica e întotdeauna plină de îngeri, şi îngerii lui Dumnezeu te vor apăra de toţi diavolii acestei lumi..."
+
" Totul se luminează prin rugăciune; toată fiinţa omului, căci rugăciunea coboară şi aduce înăuntru toate celelalte virtuţi, care prin darul lor luminează tot omul. Rugăciunea luminează şi toată lumea împrejurul omului: legătura în rugăciune cu lumea. Despre Dumnezeu se cugetă cel mai bine în rugăciune, şi cel mai adânc şi cel mai desăvârşit."

SCOPUL EVLAVIEI ( nu doar pentru monahi n.n.)





Bătrân de la Muntele Athos

"Intrând în contact cu un monah ce a atins maturitatea duhovnicească, nu simţi nimic supraomenesc în el, nimic care să te uimească, ci mai degrabă ceva profund uman şi umil, ceva ce aduce pace şi un nou curaj. În ciuda ascezei sale, în ciuda separării sale de lume, el nu este în realitate tăiat şi rupt de oameni. Dimpotrivă, el se întoarce la ei, îi îmbrăţişează pe toţi oamenii în suferinţele lor şi devine cu adevărat uman ( subl.n.)
Progresul în viaţa monahală nu se recunoaşte după cantitatea postirilor şi ascezelor trupeşti, ci după gradul în care fiecare monah, în toată asceza lui, a ajuns să devină părtaş al harului Mângâietorului, având astfel pace în el însuşi în aşa fel, încât să fie pace pentru oameni, fraţii săi.
Monahii dintr-un anume schit erau convinşi că prin multele lor postiri şi lungile lor slujbe îi întreceau pe ceilalţi monahi în virtuţi. Un părinte duhovnicesc a spus despre ei aceasta:
" Nu-mi spuneţi cît de mult postesc, câte ceasuri durează rugăciunile lor. Altceva mă interesează. E cineva printre ei, chiar printre cei mai înaintaţi, care poate înţelege umanitatea obosită a zilelor noastre, care îi poate mângâia pe cei ce suferă? E cineva care îi poate elibera pe cei ce au căzut în cursele vrăjmaşului? Dacă există cineva care îi poate da pace fratelui său, care îl poate face în stare să ajungă să iubească viaţa, să se bucure şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, acest lucru va arăta că acest monah e înaintat duhovniceşte."

Arhimandritul VASILIOS - Intrarea în Împărăţie

sâmbătă, 6 septembrie 2008

HRISTOS ESTE PRIETENUL NOSTRU

" Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."

Părintele PORFIRIE ( Bairaktaris) - Ne vorbeşte părintele Porfirie

miercuri, 3 septembrie 2008

Despre MAICA DOMNULUI


"Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicând înţelege, căci iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci! Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci 40 de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi de neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră în duh şi, ca om, este aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire."



Sf. SILUAN ATHONITUL

OCHII IUBIRII

Am vãzut iubirea în ochii mamei
ce-şi leagãnã în cãuşul inimii
pruncul adormit

Am vãzut-o în privirea tatãlui
când îngheţat şi obosit intrã seara în casã
cu ochi mai înstelaţi decât cerul aducând
ofrandele ei

Am vãzut iubirea din ochii mirilor
curgând ca zãpezile raiului
îmbrãcându-i în nuntã
cu trupul ei

Am vãzut iubirea în
ochii soldatului care îşi ţine la piept camaradul ucis:
lacrimile ei căzând
din ochii celui viu
pe obrajii
celui mort


Am vãzut iubirea în ochii copiilor
când aleargã pe câmpiile ei cu iarbă adormitoare
culegându-i florile cu surâsurile lor

Dar ochii iubirii
i-am vãzut
o singurã
datã
într-o
bisericã veche

când
unicul adânc
al tuturor inimilor
odatã cu Împãrãteştile uşi
s-a deschis:


n e m ã r g i n i ţ i

cu Cerul irişilor înstelat

de rãnile

ochilor noştri
deschişi